Bătrâneţe

Arhitectul Uzelkov ^cxii consilier de stat, sosi în oraşul său natal, unde fusese chemat să restaureze biserica cimitirului. Se născuse, crescuse, studiase şi se însurase acolo, în acel oraş, dar coborând din vagon, fu cât pe-aci să nu-l recunoască. Totul se schimbase… Cu optsprezece ani în urmă, când Uzelkov se mutase la Petersburg, pe locul în care se afla acum gara, băieţaşii prindeau ţistari; iar la intrarea străzii principale, unde pe atunci se întindea un gard cenuşiu, urât, se înălţa o clădire cu trei caturi, „Viena cu camere mobilate”. Dar nici gardurile, nici casele, nimic nu se schimbase atât de mult ca oamenii. Din întrebările puse omului de serviciu de la etajul casei cu camere mobilate, arhitectul Uzelkov află că mai bine de jumătate din cei de care îşi mai aducea aminte muriseră, scăpătaseră sau nu se mai ştia nimic de ei.

— Dar pe Uzelkov îl mai ţii minte? îl întrebă arhitectul despre el însuşi pe bătrânul servitor. Pe Uzelkov, arhitectul, care a divorţat de nevastă-sa… Avea o casă pe strada Sviribeevskaia ^cxiii . „Trebuie să-ţi aduci aminte de el!

— Nu, nu-mi amintesc…

— Cum să nu-ţi aminteşti! A fost o poveste care a făcut multă vâlvă; nu era birjar să n-o ştie. Adu-ţi aminte! A avut avocat la divorţ pe Şapkin ^cxiv , un mare şmecher, un cunoscut coţcar care o dată a şi mâncat o ciomăgeală, la club…

— Ivan Nikolaici?

— Da, da… Ce-i cu el? Mai trăieşte? A murit?

— Trăieşte, slavă Domnului. Acum e notar, are birou. Stă bine. Are două case pe strada Kirpicinaia ^cxv . De curând şi-a măritat fata…

Uzelkov se plimbă câteva clipe dintr-un colţ într-altul al odăii, stătu pe gânduri şi hotărî să se ducă la Şapkin, aşa, ca să-şi omoare timpul. Când ieşi din casă şi o luă încetişor pe strada Kirpicinaia, era amiază. Îl găsi pe Şapkin la birou şi abia îl recunoscu. Din avocatul de altădată, om zvelt, sprinten, înfipt, cu trăsături extrem de mobile, veşnic afumat, Şapkin ajunsese un moşneag modest, pirpiriu, cu părul alb.

— Nu mă mai recunoşti, m-ai uitat… începu Uzelkov… Sunt vechiul dumitale client, Uzelkov…

— Uzelkov? Care Uzelkov? Ah!

Şapkin îşi aduse aminte, îl recunoscu şi rămase buimăcit. Încăpură să curgă exclamaţii, întrebări, amintiri.

— Ce surpriză! Nu mă aşteptam! cotcodăcea Şapkin. Cu ce pot să te ospătez? Şampanie doreşti? Sau poate stridii? Dragul meu, ţi-am stors atâţia bănişori pe vremuri, încât nici nu ştiu ce ţi-aş putea oferi ca să te simţi destul de bine…

— Te rog să nu te deranjezi, spuse Uzelkov. N-am timp. Trebuie să mă duc chiar acum la cimitir, să văd biserica. Am primit o comandă.

— Minunat! Luăm o gustare, bem câte un păhăruţ şi mergem împreună. Am caii foarte buni! Te duc eu şi ţi-l prezint şi pe epitrop… Mă ocup eu de toate… Dar de ce te fereşti de mine, dragul meu? Ţi-e teamă? Aşază-te mai aproape! Acum nu mai ai de ce să te temi… He-he… Pe timpuri eram într-adevăr un pişicher. Tare isteţ mai eram… Nu-i era nimănui la îndemână să aibă de-a face cu mine. Acum m-am potolit; am îmbătrânit, m-am făcut familist… am copii. Şi aştept ziua în care am să mor.

Prietenii luară o gustare, băură câte un păhăruţ şi plecară în sania cu doi cai a lui Şapkin, afară din oraş, la cimitir.

— Da, frumoase timpuri au mai fost! începu să se înduioşeze Şapkin, aşezându-se în sanie. Când îţi aduci aminte de ele, chiar că nu-ţi vine să crezi. Mai ţii minte cum ai divorţat de nevasta dumitale? Au trecut aproape douăzeci de ani de atunci şi poate că ai uitat ce s-a petrecut, dar eu îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Doamne, cât sânge rău mi-am mai făcut atunci! Eram băiat dibaci, tare în procedură, mă pricepeam să încurc iţele şi nu-mi păsa de nimeni şi de nimic… Îmi plăcea grozav să pun mâna pe o afacere mai a dracului, mai ales dacă onorariul era bun, cum a fost cazul în procesul dumitale. Cât mi-ai dat atunci? Cinci-şase mii! Merita să-mi fac sânge rău! Ai plecat la Petersburg şi m-ai lăsat să mă descurc singur: fă cum ştii! Iar Sofia Mihailovna, răposata dumitale nevastă, era mândră şi plină de ambiţie, cu toate că era fiică de negustor. A fost greu… groaznic de greu, s-o hotărăsc ca, în schimbul unei sume de bani, să ia vina asupra ei! De câte ori mă duceam la ea să intru în tratative, de cum mă vedea, îi striga fetei din casă: „Maşa, nu ţi-am poruncit ca ticăloşi dintr-ăştia să nu mai intre în casă?” Ce n-am încercat atunci? I-am scris, am căutat un prilej s-o întâlnesc ca din întâmplare – dar tot fără rezultat! Am fost nevoit să folosesc o terţă persoană. Mult m-am mai chinuit cu ea, şi numai când te-ai învoit să-i dai zece mii de ruble, a cedat… La zece mii n-a mai răbdat-o inima, n-a mai rezistat… A izbucnit în plâns, m-a scuipat drept în obraz, dar s-a învoit şi a luat vina asupra ei!

— Parcă mi-a cerut cincisprezece mii, nu zece, spuse Uzelkov.

— Da, da… cincisprezece, am greşit! se fâstâci Şapkin. Dar la urma urmei, povestea e atât de veche, încât nu văd de ce mi-aş mai ascunde păcatele! Zece mii i-am dat ei, iar restul de cinci mii le-am păstrat eu. V-am înşelat pe amândoi. E o poveste veche, n-are de ce să-mi fie ruşine… Şi apoi, de la cine voiai să iau, Boris Petrovici, dacă nu de la dumneata? Judecă singur… Erai om avut… Te însuraseşi fiindcă nu mai puteai de bine şi ai divorţat din acelaşi motiv. Câştigai o groază de bani… Îmi aduc aminte că de la o singură antrepriză ai pus mâna pe douăzeci de mii de ruble. De la cine era să iau, dacă nu de la dumneata? Apoi, recunosc că mă rodea şi invidia… Dacă dumneata făceai o învârteală în stil mare, lumea se căciulea la dumneata, pe când eu, pentru câteva ruble, eram ciomăgit sau mi se trăgeau palme la club… Dar ce rost are să mai răscolim toate astea! E vremea să le uităm.

— Spune-mi, te rog, cum a dus-o după aceea Sofia Mihailovna?

— Cu cele zece mii? Prostissim… Fie că o fi început s-o chinuiască mândria, fiindcă îşi vânduse conştiinţa pe bani, fie că te iubea şi suferea din pricina dumitale, dar a început dintr-odată să bea… Cum a luat banii, au început plimbările în troică, cu ofiţerii. Beţii, chefuri, desfrâu… Intra cu ofiţerii prin cârciumi şi nu se mulţumea cu un vin de Porto sau vreo băutură mai uşoară; cerea numai coniac, să-i ardă gâtul şi s-o ameţească.

— Da, era cam excentrică… Câte n-am suferit de pe urma ei! De multe ori se întâmpla să se supere cine ştie din ce pricină şi atunci o apucau nervii… Ei, şi după aceea, ce-a mai fost?

— A trecut o săptămână, două… Într-o zi, şedeam la mine la birou şi scriam ceva. Deodată se deschide uşa şi intră ea… Era beată. „Ia-ţi înapoi banii ăştia blestemaţi!” şi mi-a aruncat un teanc de bancnote în obraz. Pesemne nu mai putuse să rabde mustrările de conştiinţă. Am ridicat banii de pe jos şi i-am numărat. Lipseau cinci sute de ruble. Numai atâta apucase să cheltuiască cu chefurile.

— Şi ce-ai făcut cu ei?

— Ei, acum că e o poveste veche… ce să mai ascund… Bineînţeles că i-am păstrat! De ce te uiţi aşa la mine? Stai să vezi ce a mai urmat… Un roman întreg, curată psihiatrie! Cam la vreo două luni după aceea, mă întorc într-o noapte acasă, beat, de-ţi era mai mare sila… Aprind lampa şi ce să văd: Sofia Mihailovna şedea pe divan, beată şi ea, cu simţurile răscolite, cu o înfăţişare sălbatică, de parcă ar fi fugit din balamuc… „Dă-mi banii înapoi; mi-am schimbat gândul. Dacă-i vorba de decădere, apoi decădere să fie, să te ia dracu’. Hai, mişcă mai repede, ticălosule, dă-mi banii!” Ce zici de asemenea neruşinare?

— Şi… I-ai dat?

— I-am dat zece ruble, îmi aduc bine aminte…

— Se poate una ca asta? se încruntă Uzelkov. Dacă nu puteai sau nu voiai să-i dai dumneata, ar fi trebuit să-mi scrii mie. Şi eu, care m-am ştiut nimic! Dar chiar nimic!

— Ei, la ce să-ţi scriu, dragul meu? Nu ţi-a scris chiar ea, mai târziu, când s-a internat în spital?

— Bine… atunci eram atât de ocupat cu noua mea căsătorie, aveam atâtea de făcut, încât nu-mi ardea de scrisori… Dar dumneata care nu erai în cauză, care nu aveai nicio pornire personală împotriva Sofiei… de ce nu i-ai întins o mână de ajutor?

— Ei, Boris Petrovici, astăzi vedem cu alţi ochi lucrurile. Acum gândim într-un fel, iar atunci gândeam cu totul în alt fel… Astăzi i-aş fi dat poate şi o mie de ruble, pe când atunci nici cele zece… nu i le-am dat pe degeaba. Crede-mă: e o poveste urâtă pe care trebuie s-o uităm. Dar iată că am ajuns…

Sania se opri la poarta cimitirului. Uzelkov şi Şapkin coborâră, intrară pe poartă şi o luară pe o alee lungă şi lată. Vişinii şi salcâmii văduviţi de frunze, crucile şi monumentele cenuşii erau argintate de chiciură. Fiecare fulg de zăpadă oglindea ziua aceea limpede, însorită. Mirosea cum miroase în toate cimitirele: a tămâie şi a pământ proaspăt săpat.

— Avem un cimitir frumuşel, spuse Uzelkov. Parcă-i o grădină!

— Da, dar păcat că tâlharii pradă monumentele… În spatele monumentului aceluia de fontă, din dreapta, e înmormântată Sofia Mihailovna. Vrei să te uiţi?

Prietenii o luară la dreapta şi se îndreptară prin zăpada înaltă spre monumentul de fontă.

— Aici e… spuse Şapkin, arătând spre un mic monument de marmură albă. Un sublocotenent a ridicat monumentul ăsta pe modestul ei mormânt.

Uzelkov se descoperi încet şi îşi arătă soarelui chelia. Văzându-l, Şapkim se descoperi şi el, şi o altă chelie luci în soare. În jur domnea o linişte într-adevăr de mormânt, ca şi cum şi văzduhul ar fi fost mort. Prietenii priveau monumentul în tăcere, cufundaţi în gânduri.

— Doarme liniştită! curmă Şapkin tăcerea. Şi nu-i mai pasă că a luat vina asupra ei şi că se îmbăta cu coniac. Recunoaşte un lucru, Boris Petrovici!

— Ce anume? întrebă posomorât Uzelkov.

— Că… Oricât de urât o fi trecutul, totuşi e mai plăcut decât asta.

Şi Şapkin îşi arătă părul alb.

— Pe timpuri, nici nu mă gândeam la moarte… Dac-aş fi întâlnit moartea, i-aş fi dat şi zece puncte înainte, pe când acum… Hei, ce să-i faci!

Uzelkov se simţi copleşit de jale. Îi veni deodată poftă să plângă, o poftă nebună, aşa cum îl apuca, pe vremuri pofta de dragoste… Şi simţea că plânsul i-ar fi fost plăcut, i-ar fi împrospătat sufletul. Ochii se umeziră, un nod i se urcă în gât, dar… nu era singur, alături stătea Şapkin şi lui Uzelkov îi tu ruşine să-şi arate slăbiciunea faţă de un martor. Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre biserică.

Abia după vreo două ceasuri, după ce discută cu epitropul şi cercetă biserica, prinzând o clipă când Şapkin stătea de vorbă cu preotul, se duse repede să dea frâu liber lacrimilor… Se furişă ca un hoţ până la monument, aruncând mereu priviri înapoi. Micul monument alb îl privea gânditor, trist şi atât de nevinovat, ca şi cum sub el ar fi zăcut o fetiţă şi nu o femeie divorţată, desfrânată.

„Să plâng, să plâng!” îşi spunea Uzelkov.

Dar momentul psihologic trecuse. Oricât încercă moşneagul să clipească, oricât căută să se pună din nou în starea sufletească de adineauri, lacrimile nu curseră şi nodul nu i se mai urcă în gâtlej… După ce stătu vreo zece minute nemişcat, Uzelkov se lăsă păgubaş şi se duse să-l caute pe Şapkin.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 47, 23 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără modificări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg.

Cu unele prescurtări, a intrat în ediţia a doua şi cele ulterioare ale acestei culegeri. Cu eliminarea ultimei fraze („Bătrâneţea, gândea el, o singură plăcere mai ai – lacrimile şi nici ele nu mai vor să curgă!”) a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.