Curcă plouată

Nu era mai mult de şase seara când, trecând pe lângă o casă mare cu două etaje, locotenentul Strekaciov ^xxxviii , care hoinărea prin oraş, aruncă din întâmplare o privire spre perdeluţele roz de la etajul întâi.

— Acolo stă madame Dudu… îşi aduse el aminte. De mult n-am mai fost pe la ea. Се-ar fi să intru?

Dar înainte de a rezolva această problemă şi de a lua o hotărâre, Strekaciov îşi scoase punga din buzunar şi aruncă o privire sfioasă în ea. Tot conţinutul ei se reducea la o hârtie mototolită de o rublă, ce mirosea a gaz, la un nasture şi la două copeici.

— E cam puţin… dar nu-i nimic, îşi spuse el. Am să intru numai aşa, pentru câteva clipe.

Peste un minut, Strekaciov se şi afla în vestibul şi trăgea adânc în piept mirosul puternic de parfum şi de săpun de glicerină. Mai mirosea în vestibul a ceva ce nu poate fi descris, dar care se simte în locuinţa oricărei femei, aşa-zisă singură: un amestec pur feminin de paciuli şi de aromă masculină de havană. În cuier atârnau câteva mantile, câteva haine de ploaie şi un joben strălucitor. Intrând în salonul cel mare, locotenentul văzu ceea ce văzuse şi anul trecut: un pian cu note ferfeniţă, un vas mic cu flori pe jumătate ofilite, o pată de lichior pe parchet… Una dintre uşi dădea în salonul cel mic, cealaltă în odăiţa în care mme Dudu dormea sau juca pichet cu profesorul de dans Vrondi, un bătrân semănând leit cu Offenbach. Dacă aruncai o privire în salonul cel mic, vedeai drept înaintea ta o uşă, prin deschizătura căreia se zărea o margine de pat cu polog de muselină roz. Acolo stăteau Barbe şi Blanche, „elevele” Doamnei Dudu.

În salonul cel mare nu era nimeni. Locotenentul trecu în salonaş şi acolo zări o făptură omenească. La o masă rotundă, se lăfăia pe o canapea un tânăr cu păr aspru, cu ochi albaştri tulburi, cu fruntea acoperită de sudoare şi cu aerul cuiva de curând ieşit dintr-o groapă adâncă şi întunecată, care l-ar fi umplut de groază. Fercheş, îmbrăcat cu o haină nouă de flanelă, care mai trăda urmele fierului de călcat, purta pe piept un breloc, avea ghete de lac cu copci şi ciorapi roşii. Îşi sprijinea în pumni obrajii umflaţi şi privea posomorât la sticla de sifon din faţa lui. Pe o altă masă mai erau câteva sticle şi o farfurie cu portocale.

Zărindu-l pe locotenent care intra în odaie, tânărul cel sclivisit holbă ochii şi căscă gura. Strekaciov, uimit şi el, se trase un pas îndărăt… Recunoscuse, deşi cu greu, în tânărul sclivisit, pe furierul Filenkov ^xxxix , pe care nu mai departe de azi-dimineaţă îl săpunise zdravăn în cancelaria unităţii pentru un raport pe care îl scrisese ca un agramat – în loc de „infirmerie”, pusese „fermelie”.

Filenkov se ridică încet şi se propti cu mâinile de masă. Mai bine de un minut, vânăt de atâta încordare lăuntrică, nu-şi mai putu desprinde ochii de pe chipul locotenentului.

— Ce cauţi aici? îl întrebă Strekaciov cu asprime.

— Am… venit… cu ocazia unei zile de naştere, Înălţimea Voastră, bolborosi furierul, lăsând ochii în jos. Acum, când serviciul militar e obligator pentru toţi, când au fost puşi pe aceeaşi treaptă toţi cei care…

— Te întreb ce cauţi aici? ridică locotenentul glasul. Şi ce haine sunt astea?

— Îmi recunosc vina, Înălţimea Voastră, dar… dacă ne gândim că acum, când serviciul militar e obligator pentru toată lumea, toţi sunt la fel şi că eu, care-s totuşi un om cult, nu pot exista în ziua naşterii lui mamzel Barbe sub forma unui grad inferior, am îmbrăcat acest costum în conformitate cu obiceiurile mele de acasă, deoarece sunt, cum s-ar zice, cetăţean de onoare ereditar.

Văzând că privirea locotenentului se făcea din ce în ce mai ameninţătoare, Filenkov tăcu şi plecă smerit capul, ca şi cum s-ar fi aşteptat să primească o scatoalcă. Locotenentul deschise gura pentru a rosti „ieşi afară!”, dar tocmai în acea clipă în salon intră o blondă cu sprâncene foarte arcuite, într-un capot de culoare galbenă, bătătoare la ochi. Recunoscându-l pe locotenent, scoase un ţipăt ascuţit şi se repezi la el.

— Vasea! Eşti ofiţer!

Văzând că Barbe (fata era una dintre elevele Doamnei Dudu) e în relaţii intime cu locotenentul, furierul se linişti şi îşi veni în fire. Ţâşni de după masă şi începu să dea din mâini.

— Înălţimea Voastră! începu el, înecându-se. Am onoare s-o felicit pe fiinţa iubită, cu ocazia zilei ei de naştere. Nici la Paris nu poţi găsi una ca ea! Pe cinstea mea! E foc! Nu m-am uitat la trei sute de ruble şi i-am comandat acest capot cu ocazia zilei de naştere a fiinţei iubite! Să bem şampanie, Înălţimea Voastră! În sănătatea noii născute!

— Dar unde-i Blanche? întrebă locotenentul.

— Vine acuşi, Înălţimea Voastră! răspunse furierul, cu toate că întrebarea nu-i fusese adresată lui. Chiar acuş! E o fată a la comprene alivoar consome! ^xl Deunăzi, a venit un negustor din Kostroma care a pus la bătaie cinci sute de ruble… Cinci sute nu-i un fleac! Eu aş da şi o mie, dar mai întâi să văd că mi se respectă caracterul! Spuneţi, nu judec drept? Poftiţi, Înălţimea Voastră!

Furierul întinse locotenentului şi domnişoarei Barbe câte un pahar de şampanie, iar el luă un păhăruţ de votcă. Locotenentul bău, dar pe loc îşi aduse aminte de situaţie.

— Îţi permiţi cam multe, spuse el. Hai, pleacă de aici şi spune-i lui Demianov să te bage la carceră pe douăzeci şi patru de ore.

— Înălţimea Voastră poate credeţi că nu sunt decât un porc? Nu-i aşa? Doamne! Dar tăticul meu e cetăţean de onoare ereditar şi e decorat cu mai multe ordine! La botez mi-a fost naş un general, dacă vreţi să ştiţi. Şi dumneavoastră credeţi că dacă sunt furier, apoi sunt numaidecât şi porc?… Mai luaţi, vă rog, un păhăruţ din… spumosul ăsta… Dă-l pe gât, Barbe! Nu te sinchisi, plătesc eu totul. Cu cultura de astăzi, toată lumea a fost egalizată. Un fiu de general sau un fiu de negustor îşi face serviciul militar ca orice mujic. Am fost la liceu, Înălţimea Voastră, şi la gimnaziu, şi la şcoala comercială… De peste tot m-au dat afară. Toarnă pe gât, Barbe! Ia hârtia asta de o sută de ruble şi trimite după o duzină de sticle! Încă un păhăruţ, Înălţimea Voastră!

Intră şi mme Dudu, o doamnă înaltă, trupeşă, cu chip de uliu. În urma ei venea cu paşi mărunţi Vrondi, cel care semăna cu Offenbach. După un timp, apăru şi Blanche, o brună măruntă, de vreo 19 ani, cu trăsături clasice şi nas grecesc, pesemne evreică. Furierul puse la bătaie încă o hârtie de o sută de ruble.

— Să curgă şampania! Beţi mai cu foc! Daţi-mi voie să sparg acest vas! Din preaplinul sentimentelor mele!

Mme Dudu începu să spună că în ziua de astăzi orice fată cuminte poate să-şi găsească o partidă bună, şi că nu-i cuviincios ca fetele să bea, iar dacă ea le dă voie fetelor sale să o facă, e numai fiindcă nădăjduieşte că domnii de faţă sunt cumsecade, căci de ar fi vorba de alţii, nici nu le-ar da voie fetelor să se arate.

Din pricina şampaniei şi a Blanchei care se aşezase foarte aproape de el, locotenentul începu să se ameţească, astfel că uită de furier.

— Muzica! striga furierul cu glas deznădăjduit. Să vină muzica! În baza ordinului cu numărul o sută douăzeci, vă propun să dansaţi! Să fie linişte! continua să strige furierul cât îl ţinea gâtlejul, părându-i-se că nu el e cel care ţipă, ci altcineva. Linişte! Vreau să ne danseze fetele! Trebuie să-mi respectaţi caracterul! Vreau dans spaniol! Vreau cachucha!

Barbe şi Blanche se sfătuiră cu mme Dudu, bătrânul Vrondi se aşeză la pian şi dansul începu. Bătând tactul cu vârful ghetei, Filenkov urmărea mişcările fetelor şi necheza de plăcere.

— Dă-i! Aşa! Bine! Cu sentiment! Trage-i!

Puţin mai târziu, se urcară cu toţii în mai multe trăsuri şi se duseră la „Arkadia”. Filenkov mergea cu Barbe, locotenentul cu Blanche, Vrondi cu mme Dudu. La „Arkadia” se aşezară la o masă şi începură să cineze. Filenkov se îmbătă în aşa hal, încât răguşi şi se dovedi incapabil să mai dea din mâini. Şedea întunecat şi spunea, clipind din ochi, gata-gata să plângă:

— Cine-s eu? Om sunt eu? Sunt o curcă plouată! Cetăţean de onoare ereditar… se maimuţări el. Eşti o curcă plouată, nu cetăţ… cetăţean.

Locotenentul, ameţit de vin, aproape că nu-l băga în seamă. O singură dată, zărindu-i ca prin ceaţă chipul, se încruntă şi spuse:

— Văd că-ţi permiţi cam multe…

Dar pierdu imediat facultatea de a gândi şi ciocni paharul cu el.

De la „Arkadia” se duseră în gradina Krestovski. Aici mme Dudu îşi luă rămas-bun de la tineret, spunând că se lasă cu totul în nădejdea cavalerismului bărbaţilor, şi plecă cu Vrondi. Cei rămaşi cerură, ca să se dreagă, cafea cu coniac şi lichioruri. Apoi cvas, votcă şi icre moi. Furierul îşi mânji toată faţa cu icre şi spuse:

— Acum sunt un negru sau un fel de duh necurat.

A doua zi dimineaţă, deşi capul îi era ca de plumb şi gura arsă şi uscată ca o iască, locotenentul se duse ca de obicei la serviciu. Filenkov şedea la locul lui obişnuit, în uniformă de furier, şi cosea cu mâini tremurătoare nişte dosare. Obrazul îi era pământiu, umflat şi zgrunţuros ca un pietroi, părul aspru i se zburlea în toate părţile şi pleoapele i se lipeau… Zărindu-l pe locotenent, se ridică greoi, oftă şi luă poziţia de drepţi. Locotenentul, mâniat şi încă buimăcit de băutură, întoarse capul în altă parte şi îşi văzu de treburile sale. Tăcerea ţinu vreo zece minute, dar iată că privirea lui întâlni privirea tulbure a furierului şi în această privire revăzu ca într-o oglindă magică totul: perdeluţele trandafirii, dansul tulburător, „Arkadia”, profilul Blanchei…

— Acum, când serviciul militar e obligator pentru toţi… începu să bolborosească Filenkov, când chiar… profesorii sunt încorporaţi ca simpli soldaţi… când toată lumea-i egalizată… şi chiar libertatea presei e…

Locotenentul intenţiona să-i tragă o papară zdravănă şi să-l trimită la Demianov dar, făcându-i-se lehamite, se lăsă păgubaş şi spuse cu jumătate de gură:

— Du-te dracului!

După care ieşi din birou.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 22, 1 iunie, cu titlul: Păunul cu pene de cioroi (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A fost revizuită amănunţit pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

Cu ocazia revizuirii, Cehov a modificat mult limbajul furierului. Sfârşitul povestirii a fost şi el întru câtva modificat.