Incognito…

Cu o troică ţărănească, gonind pe drumuri lăturalnice, Piotr Pavlovici Posudin se îndrepta incognito spre orăşelul N., capitală de judeţ. Plecase într-acolo în urma unui denunţ anonim.

«Să-i prind asupra faptului… Să cad ca trăsnetul pe capul lor, se bucura el, ascunzându-şi faţa în gulerul mantalei. Au făcut nemernicii fel de fel de matrapazlâcuri şi acum jubilează şi îşi închipuie că nimeni nu-i poate dovedi… Ha-ha… Parcă le şi văd mutrele speriate şi uimite, când în toiul huzurului vor auzi: „Ia poftim încoace, Tiapkin-Liapkin ^cxviii !” Grozavă panică are să fie! Ha-ha…»

După ce visă pe săturate, Posudin intră în vorbă cu căruţaşul. Ca un om însetat de popularitate ce era, îl întrebă în primul rând despre sine:

— Dar pe Posudin îl ştii?

— Cum să nu! zâmbi căruţaşul. Cine nu-l ştie!

— Şi de ce râzi?

— Ei, na-ţi-o bună! Noi îl ştim şi pe ăl mai prăpădit conţopist, şi tocmai pe Posudin să nu-l ştim? Doar de aia a şi fost numit aici, ca să-l ştie toată lumea.

— Asta cam aşa-i… Şi ce spui? Cum ţi se pare? E om de ispravă?

— De… cască alene căruţaşul. N-am ce zice, e un boier de treabă, îşi cunoaşte meseria… Nu-s nici doi ani de când a fost trimis aici şi a făcut o grămadă de lucruri bune.

— Ce-a putut face aşa deosebit?

— A făcut mult bine, deie-i Domnul sănătate. A vorbit la stăpânire să ni se facă o cale ferată, şi s-a făcut; apoi l-a dat afară pe Hobriukov… Nu mai puteai să-ţi tragi sufletul din pricina ticălosului ăluia… Era un şmecher, un pungaş şi toţi cei din jurul lui lucrau mână în mână cu el. Ei, dar a venit Posudin – şi Hobriukov s-a dus dracului, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată… Aşa, măi frate! Pe Posudin nu poţi să-l cumperi, nu-u! Poţi să-i dai şi o sută, şi o mie de ruble, el tot n-o să-şi încarce sufletul cu un păcat… Nu-u!

„Slavă Domnului, măcar în privinţa asta m-au înţeles, gândi Posudin, bucurându-se. Asta-i bine.”

— E om cu multă carte, urmă căruţaşul, nu umblă cu nasul pe sus… Când s-au dus odată ai noştri cu jalbă la el, s-a purtat cu ei de parcă ar fi fost boieri: a dat mâna cu fiecare, i-a poftit să stea jos… Da-i tare iute din fire, repezit… O vorbă nu spune liniştit, ca oamenii – toca-toca, toca-toca… Pentru nimic în lume n-ar umbla şi el ca oamenii, n-ar merge domol, ferească Dumnezeu! E veşnic grăbit, fuga, fuga! Nici n-au apucat ai noştri să-i spună despre ce e vorba, că a şi strigat: „Să se înhame caii!” şi ne-am trezit cu el… A venit, a pus bună rânduială în toate şi nu ne-a luat nicio copeică. E mult mai bun ca ăl dinainte! Fireşte, nici ăla nu era de lepădat. Era arătos nevoie mare, plin de ifose; niciunul nu răcnea mai tare ca el în toată gubernia… Când se ducea în vreo inspecţie, îl auzeai cale de zece verste; dar dacă-i vorba de felul cum se poartă ori cum descurcă treburile, apăi tot cel de acum e mai dibaci! Are de o sută de ori mai multă minte. Asta-i beleaua! Nu că-i om rău, dar are şi el o meteahnă: e beţiv!

„Ei, poftim!” îşi spuse Posudin.

— Dar de unde ştii tu, îl întrebă el, că-s… că-i beţiv?

— Drept să spun, Înălţimea Voastră, eu cu ochii mei nu l-am văzut niciodată beat. De ce să mint? Dar aşa vorbesc oamenii. Nici ei nu l-au văzut beat, dar uite că i s-a dus vestea… În lume, adică prin casele oamenilor, la un bal sau la vreo sindrofie, nu bea niciodată. Nu trage la măsea decât acasă… Dimineaţa, când se trezeşte, se freacă la ochi şi cere votcă! Cum i-a adus feciorul un pahar, cere altul… Şi aşa toată ziulica. De un lucru te miri: bea, dar nu se cunoaşte! Carevasăzică, ştie să se stăpânească. Hobdukov al nostru, când se punea pe băutură, apăi nu numai oamenii, ci şi câinii începeau să urle. Lui Posudin însă, nici nasul nu i se înroşeşte! Se încuie la el în cancelarie şi dă-i… Ca să nu bage lumea de seamă, şi-a făcut la masa de lucru un sertar cu un maţ. În sertar e totdeauna votcă… Se apleacă, ia maţul în gură şi suge, şi suge, până se satură… În trăsură la fel, are votca în ghiozdan…

„De unde dracu’ au aflat? se îngrozi Posudin. Doamne, până şi asta se ştie! Ce ticăloşi…”

— Apăi mai e şi partea femeiască… Mare crai! (Căruţaşul începu să râdă şi dădu cu tâlc din cap.) Curată neruşinare, nu altceva! Are vreo zece de-alde-alea… Două dintre ele stau chiar la el în casă… Una, Nastasia Ivanovna, îi ţine chipurile, loc de gospodină; cealaltă – cum naiba îi zice? – Liudmila Semionovna, face pe sicritara… Dar mai cu moţ e Nastasia. Ei îi face toate voile… Îl învârteşte cum îşi învârteşte vulpea coada. Mare putere are muierea asta! Nu se teme lumea de Posudin, pe cât se teme de ea… Ha-ha… A treia teleleică stă pe strada Kacialnaia.. Mai mare ruşinea!

„Le ştie chiar şi pe nume, îşi spuse Posudin, roşind. Şi cine? Un mujic, un căruţaş… care nici n-a fost vreodată la oraş!… Ce mârşăvie… Ce scârboşenie!…”

— Şi de unde ştii tu toate astea? întrebă el cu glas mâniat.

— Ei, ia, de la lume… Eu, cu ochii mei, n-am văzut nimic, dar vorbesc oamenii. Şi parcă-i greu să afli? Parcă poţi tăia vizitiului sau feciorului limba… Apăi cred că şi Nastasia se plimbă prin toată mahalaua lăudându-se cu norocul ei muieresc. Nu te poţi ascunde de ochiul lumii… Şi-a mai luat el, Posudin, şi obiceiul să se ducă într-ascuns în inspecţii… Ăl dinaintea lui, când voia să se ducă undeva, vestea lumea cu o lună înainte, iar când pornea, se făcea un tămbălău, o zarvă şi o gălăgie, de să te ferească sfântul! Goneau oamenii călări şi înainte şi în urmă, şi în dreapta şi în stânga lui. Când sosea la locul hotărât, trăgea un pui de somn, mânca zdravăn, bea bine, şi numai după aceea începea să facă gură cu chestiile de serviciu. Ocăra cât ocăra, bătea din picior, apoi se întorcea cu acelaşi alai… Pe când ăl de acum, cum îi ajunge ceva la ureche, caută să meargă pe ascunselea, repede, să nu vadă şi să nu ştie nimeni… Să te strici de râs, nu altceva! Pleacă în mare taină de acasă, să nu-l zărească foncţionarii, şi se urcă pe tren… Când ajunge la gara unde trebuie să se dea jos, caută să tocmească o căruţă ţărănească, iar nicidecum cai de poştă sau cai mai răsăriţi. Se înfofoleşte în manta, ca o babă, şi hârâie tot drumul ca un câine bătrân, să nu i se recunoască glasul. Te prăpădeşti de râs când auzi ce povesteşte lumea… Nătărăul, crede că nu-l poate recunoaşte nimeni. Dar oricine are puţină minte în cap îl recunoaşte, aşa – ptiu! cât ai scuipa o dată…

— Şi după ce îl recunoaşte lumea?

— Foarte uşor. Pe timpuri, când Hobriukov al nostru se ducea undeva într-ascuns, îl cunoşteam după mâna lui grea. Dacă muşteriul îţi căra pumni, însemna că era Hobriukov. Pe Posudin, îl dibuieşti de îndată… Un călător oarecare se şi poartă ca un oarecare. Posudin nu-i omul care să se poarte ca fitecine. Soseşte, bunăoară, la un han de poştă: dă-i cu gura!… Ba că miroase urât, ba că e năduf, ba că e frig… Cere să i se aducă şi pui, şi fructe, şi fel de fel de dulceţuri… A ajuns de pomină cu asta pe la toate poştele: dacă vreunul cere iarna pui şi fructe, înseamnă că-i Posudin. Dacă cineva spune căpitanului de poştă „dragul meu” şi-i pune pe toţi să alerge după fel de fel de nimicuri, apăi poţi să juri că-i Posudin. Miroase şi altfel decât ceilalţi oameni, şi are şi tabietul lui la culcare… Se întinde pe un divan, stropeşte în jurul său cu nişte parfumuri şi porunceşte să i se pună la căpătâi trei lumânări. Stă întins şi citeşte nişte hârtii… Aşa că nu numai căpitanul, dar şi o pisică poate să-l recunoască…

„Aşa-i, aşa-i… se gândi Posudin. Cum de nu mi-am dat seama de asta până acum?”

— Iar cine are nevoie, află şi aşa, fără fructe şi fără pui, că-i el. Prin telegraf se află toate… Oricât s-ar îmbrobodi, oricât şi-ar ascunde mutra, toată lumea a şi aflat că e pe drum. Îl aşteaptă… Posudin nici n-a ieşit bine din casă, şi acolo – poftim – totul e gata! Se duce să-i prindă cu mâţa în sac, să-i dea în judecată, sau să dea pe vreunul afară, dar la drept vorbind, tot ei îşi bat joc de el. „Cu toate că aţi venit pe ascunselea, Luminăţia Voastră, uitaţi-vă, totu-i curat!…” O să se învârtească, o să se sucească, şi la plecare nu o să ştie mai mult ca la sosire… Ba o să-i mai şi laude, o să le strângă mâna la toţi, o să-şi ceară iertare că i-a tulburat… Aşa-i! Dar Înălţimea Voastră ce-aţi crezut? Ho-ho, lumea de pe aici e dibace, toţi îs şmecheri!… Ţi-e mai mare dragul să te uiţi ce diavoli sunt! Să vă spun, bunăoară, cazul de astăzi… Mergeam azi-dimineaţă cu căruţa goală şi-mi iese în cale ovreiul bufetar: venea în goana mare de la gară. „Unde te duci, Înălţimea Voastră ovreiască?” îl întreb eu. Iar el de colo: „Duc vin şi gustări la oraş, la N. Îl aşteaptă azi pe Posudin.” Vă place? Poate că Posudin abia şi-a pus în gând să vină pe la noi, sau îşi îmbrobodeşte faţa ca să nu-l cunoască lumea. Poate că-i pe drum şi crede că nimeni habar n-are că vine, şi poftim, s-a şi pregătit pentru el vin şi somon, şi brânză, şi fel de fel de gustări… Ce ziceţi? Vine şi îşi spune în gândul lui: „S-a zis cu voi, măi băieţi!” iar băieţilor, nici că le pasă! N-are decât să vină! De mult au ascuns ei totul!

— Înapoi! porunci cu glas răguşit Posudin. Întoarce, boule!

Şi, mirat, căruţaşul întoarse.

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 50, 14 decembrie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu şi cu unele modificări stilistice în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg.

A fost inclusă, cu înlocuirea unor cuvinte, în ediţiile ulterioare ale culegerii. Cu mici modificări stilistice, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.