Ce mai călători!

— Gata! De acum înainte nu mai beau!… Niciun strop… Pentru nimic în lume! A venit vremea să-mi bag şi eu minţile-n cap. Trebuie să mă pun pe treabă, să-mi dau toată osteneala… Dacă-ţi place să primeşti leafă, apoi munceşte cinstit, cu râvnă, în lege, fără să te mai gândeşti la odihnă şi la somn. Lasă-te de prostii… Te-ai obişnuit, frăţioare, să iei leafă pe degeaba. Asta nu-i bine… Nu-i bine deloc.

Tot făcându-şi astfel morală, conductorul-şef de tren Podteaghin ^cxvi se simte cuprins de o pornire năvalnică de a-şi îndeplini conştiincios datoria. Cu toate că e ora două noaptea, îi trezeşte şi pe ceilalţi conductori şi porneşte cu ei prin vagoane, să controleze biletele.

— Biletele, vă rog!… strigă el, clănţănind energic din perforator.

Mogâldeţele somnoroase, învăluite în semiîntunericul vagonului, tresar, scutură din cap şi îi întind biletele.

— Biletul, vă rog!… se adresează Podteaghin unui călător de clasa a doua, un om uscăţiv, înfofolit într-o blană şi într-o pătură şi înconjurat cu perne. Biletul, vă rog!…

Uscăţivul nu răspunde. E cufundat în somn. Conductorul-şef îl bate uşor pe umăr şi repetă nerăbdător:

— Biletul, vă rog!…

Călătorul tresare, deschide ochii şi se uită speriat la Podteaghin.

— Ce-i? Cine-i?

— Vă vorbesc omeneşte: biletul, vă rog!… Binevoiţi să ne arătaţi biletul!

— Dumnezeule! geme uscăţivul, gata să plângă. Doamne, Dumnezeule! Sufăr de reumatism… trei nopţi la rând n-am închis ochii, am luat dinadins morfină, ca să pot adormi şi dumneata… îmi vii cu biletul! Nu vă e milă de oameni! Dacă ai şti ce greu adorm, nu m-ai mai trezi cu asemenea fleacuri… E neomenos, n-are niciun rost! Ce ţi s-a năzărit dintr-odată să-mi ceri iar biletul? Asta-i curată bătaie de joc!

Podteaghin chibzuieşte o clipă dacă trebuie să facă sau nu pe supăratul – şi găseşte că da.

— Fără gălăgie! Aici nu-i cârciumă! spune el.

— La cârciumă, oamenii au mai multă inimă… spune călătorul tuşind. Pas de mai adormi acum! Extraordinar: am cutreierat toată străinătatea şi nimeni nu mi-a cerut vreodată biletul, iar aici, parcă le dă dracul ghes, una-două, biletul!…

— N-aveţi decât să vă duceţi în străinătate, dacă vă place mai mult acolo!

— Asta-i curată bătaie de joc, domnule! Da! Nu vă e de ajuns că omorâţi călătorii cu funinginea, cu zăduful şi curentul, mai vreţi să-i daţi gata şi cu formalismul, dracu’ să-l ia. Ţi-a trebuit aşa, din senin, biletul meu! Ia te uită ce zel! Şi măcar dacă s-ar face un control serios, dar jumătate de tren călătoreşte fără bilet!

— Ia vă rog, domnule! se aprinde Podteaghin. Dacă nu încetaţi să faceţi gălăgie şi să tulburaţi pe domnii călători, voi fi nevoit să vă dau jos din tren la prima staţie – şi să închei proces-verbal!

— E revoltător! se indignează călătorii. Se leagă de un om bolnav! Ia ascultă, fii şi dumneata mai înţelegător!

— Dar dumnealui a început să mă ocărască, o cam sfecleşte Podteaghin. Bine, nu-i mai cer biletul… Cum doriţi dumneavoastră… Atâta că serviciul meu mă obligă s-o fac. Asta ştiţi şi dumneavoastră… Dacă n-ar fi serviciul, n-aş zice nimic… Puteţi să întrebaţi şi pe şeful de gară… întrebaţi pe oricine…

Podteaghin ridică din umeri şi se îndepărtează. Mai întâi se socoteşte într-adevăr jignit, de parcă l-ar fi luat cineva peste picior, dar după ce trece prin două-trei vagoane, începe să simtă în pieptul lui de conductor-şef un fel de nelinişte ce aduce a mustrare de conştiinţă.

„La drept vorbind, nu trebuia să trezesc un bolnav, îşi spune el. Dar oricum, n-am nicio vină. Dumnealor îşi închipuie că vin la control fiindcă nu mai pot de bine, fiindcă n-am ce face. Ei nu ştiu că aşa cere serviciul… Dacă nu-mi dau crezare, pot să le aduc martor pe şeful de gară.”

O gară. Trenul are oprire cinci minute. Înainte de al treilea semnal de plecare, Podteaghin intră în vagonul de clasa a doua, cu pricina. În urma lui păşeşte şeful de gară, cu şapcă roşie pe cap.

— Domnul acesta, începe Podteaghin, spune că n-am dreptul suveran să-i cer biletul şi… şi se supără. Vă rog, domnule şef de gară, să-i lămuriţi dacă-i cer biletul din îndatorirea serviciului, sau fără niciun rost? Domnule, se adresează Podteaghin uscăţivului. Domnule! Dacă nu mă credeţi pe mine… puteţi să-l întrebaţi pe domnul şef de gară.

Bolnavul zvâcneşte ca muşcat de un şarpe, deschide ochii şi, din nou gata să plângă, se lasă pe spătarul canapelei.

— Doamne sfinte! Am luat un alt praf, abia am aţipit, şi dumnealui iar începe povestea de la capăt! Te rog din suflet, ai un pic de milă!

— Puteţi să-l întrebaţi pe domnul şef de gară… Am sau nu, dreptul suveran să vă cer biletul?

— Bine, dar e un chin! Poftim biletul! Poftim! Am să mai iau încă cinci bilete, numai să mă laşi să mor în pace! Oare dumneata n-ai fost niciodată bolnav? Ce oameni nesimţitori!

— Asta e pur şi simplu bătaie de joc! se revoltă un domn în uniformă militară. Nu pot să calific altfel această sâcâială!

— Las-o încurcată… se încruntă şeful de gară, trăgându-l pe Podteaghin de mânecă.

Podteaghin dă din umeri şi iese încet în urma şefului de gară.

„Poftim de le fă pe plac! îşi spune el nedumerit. Doar pentru el l-am chemat pe şeful de gară, ca să-l fac să înţeleagă şi să se liniştească, iar el… mă mai şi ocărăşte.”

Altă gară. Trenul are oprire zece minute. Înainte de al doilea semnal de plecare, în timp ce Podteaghin stă la bufet şi bea un pahar de sifon, doi domni, unul în uniformă de inginer, altul în manta militară, se apropie de el.

— Ascultă, domnule conductor-şef! i se adresează lui Podteaghin inginerul. Purtarea dumitale faţă de un călător bolnav i-a revoltat pe toţi cei de faţă. Sunt inginerul Puziţki ^cxvii , iar dumnealui… e un domn colonel. Dacă nu ceri iertare călătorului, vom adresa o plângere şefului mişcării, pe care-l cunoaştem amândoi.

— Domnilor, dar eu… dar dumneavoastră… se fâstâceşte Podteaghin.

— Nu ne trebuie lămuriri. Dar te prevenim: dacă nu-i ceri iertare, îl vom lua pe călător sub ocrotirea noastră…

— Bine… Poftim… am să-i cer iertare…

O jumătate de ceas mai târziu, după ce a ticluit o frază prin care să-i ceară iertare călătorului, fără să-şi ştirbească prestigiul, Podteaghin intră în vagon.

— Domnule! se adresează el bolnavului. Ascultaţi, domnule!

Bolnavul se trezeşte şi sare în picioare.

— Ce-i?

— Eu… cum să vă spun?… Să nu fiţi supărat…

— Ah… apă… se înăbuşe bolnavul, ducându-şi mâinile la inimă. Am luat morfină, al treilea praf, abia aţipisem şi… iată-l iarăşi! Doamne, când se va isprăvi chinul ăsta?

— Am venit să… Iertaţi-mă!…

— Ascultă… Dă-mă jos la gara următoare… Nu mai sunt în stare să îndur aşa ceva. Simt că nu mai pot… mor…

— E o ticăloşie, e dezgustător! se revoltă publicul. Şterge-o de aici! Ai să plăteşti scump o asemenea bătaie de joc! Afară!

Podteaghin face un gest de deznădejde cu mâna, oftează şi iese din vagon. Se duce în vagonul de serviciu, se aşază istovit la o masă şi se tânguie:

„Ce mai călători! Poftim de le fă pe plac! Poftim de-ţi fă conştiincios serviciul, dă-ţi osteneală! Vrând-nevrând, te laşi păgubaş şi te apuci de băutură… Dacă nu faci nimic – se supără, dacă te pui pe treabă – iar se supără… Ia, mai bine să beau!”

Podteaghin goleşte dintr-odată o jumătate de sticlă şi nu se mai gândeşte nici la muncă nici la datorie şi nici la cinste.

Apărută pentru prima oară în „Oskolki”, 1885, Nr. 48, 30 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886 şi în ediţiile ei ulterioare. Cu eliminarea unei fraze, a intrat în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.