Majurul Prişibeev

— Plutonier major Prişibeev ^c ! Eşti învinuit că, în ziua de 3 septembrie anul curent, ai comis delictul de ultraj cu loviri împotriva uriadnicului ^ci Jighin, vătafului de plasă Aleapov ^cii , vătăjelului Efimov, martorilor Ivanov şi Gavrilov şi a încă şase ţărani. Primii trei au fost ultragiaţi de dumneata în exerciţiul funcţiunii. Îţi recunoşti vina?

Majurul Prişibeev, cu o mutră smochinită, hapsână, ia poziţie de drepţi şi răspunde cu glas răguşit, stăpânit, rostind apăsat fiecare cuvânt, ca şi cum ar comanda:

— Înălţimea Voastră, domnule judecător de pace! După toate articolele legii, reiese precum că orice împrejurare trebuie arătată cu reciprocitate. Nu eu sunt vinovatul, ci toţi ceilalţi. Toată daravera a pornit de la un mort decedat, Dumnezeu să-l odihnească. În ziua de trei am ieşit şi eu la plimbare cu nevastă-mea Anfisa; mergeam liniştit, frumos, când, deodată, ce văd: o adunătură de oameni de tot soiul se îmbulzeau lângă malul apei. „În baza cărui drept suveran s-a strâns aici poporul? am întrebat eu. Şi pentru ce? Stă oare scris undeva, în vreo lege, că oamenii au voie să se adune buluc? Împrăştiaţi-vă!” le-am strigat şi am început să-i îmbrâncesc, ca să se împrăştie pe la casele lor. Am poruncit şi vătăjelului să-i ia la goană…

— Dă-mi voie, dumneata nu eşti nici uriadnic, nici primar. Aşa că nu e treaba dumitale să împrăştii mulţimea.

— Nu e! Sigur că nu e! se aud strigăte din toate colţurile sălii. Nu mai putem trăi de răul lui, Înălţimea Voastră! De cincisprezece ani pătimim! De când s-a întors în sat, ne vine să ne luăm lumea în cap. Sufletul ni l-a scos!

— Aşa e, Înălţimea Voastră! întăreşte primarul, citat ca martor. Tot satul se plânge. Nu mai e de trăit din pricina lui. Fie că ieşim cu icoanele, fie că e vreo nuntă, fie că e altceva, mereu e cu gura pe noi, mereu face gălăgie şi vrea să rânduiască totul. Pe copii îi urechează, pe femei la socreşte, să nu cumva să calce pe alături… Deunăzi ce credeţi că a făcut? A umblat din casă-n casă şi le-a poruncit oamenilor să nu mai cânte şi să nu mai ţină luminile aprinse. Şi îi tot dădea zor că în nicio lege nu stă scris că oamenii au voie să cânte.

— Aşteaptă, ai tot timpul să depui ca martor, îl întrerupe judecătorul de pace pe vorbitor, deocamdată să-l auzim pe Prişibeev. Continuă, Prişibeev!

— Am înţeles, să trăiţi! hârâi majurul. Înălţimea Voastră, binevoiţi a spune că nu-i de datoria mea să împrăştii mulţimea… Bine… Dar dacă-i neorânduială? Carevasăzică, se poate îngădui poporului să-şi facă de cap? Unde scrie în lege că poporul să fie lăsat liber? Eu unul nu pot să îngădui aşa ceva. Dacă nu-i împrăştii şi nu mă ţin eu de capul lor, cine s-o facă? Nimeni nu pricepe ce-i adevărata ordine, Înălţimea Voastră; şi ca să vorbim drept, în tot satul numai eu ştiu să mă port cu oamenii de rând. Eu le înţeleg pe toate, Înălţimea Voastră. Eu nu sunt mujic, ci plutonier-major de administraţie în retragere, serviciul mi l-am făcut în Varşovia, la statul major, şi, după ce mi-am terminat serviciul militar, am intrat la pompieri. Binevoiţi a lua cunoştinţă. De la pompieri am plecat din cauză de boală şi am fost doi ani de zile portar la gimnaziul clasic de băieţi… Aşadar cunosc rânduielile. Mujicul e om simplu, nu înţelege mimic şi trebuie să asculte, fiindcă-i spre binele lui. Să luăm, bunăoară, daravera asta… Am dat la o parte mulţimea şi am văzut pe malul gârlei, întins pe nisip, cadavrul înecat al unui om decedat. „Pentru care motiv zace mortul aici? am întrebat eu. Rânduială-i asta? Uriadnicul ce păzeşte? De ce nu raportezi superiorilor? îi zic. Poate că decedatul s-a înecat singur, dar poate iarăşi să fie la mijloc caz de Siberie. Poate că e vorba de un omor penal…” Dar uriadnicul Jighin nici nu m-a luat în seamă; trăgea înainte din ţigară. „Ce se bagă ăsta? a întrebat el. De unde a răsărit aici? Parcă fără el n-am şti ce avem de făcut!” „Se vede treaba că nu ştii, dobitocule, i-am răspuns eu, dacă stai aici ca un bleg şi nu-ţi pasă de nimic.” „Păi încă de ieri am raportat pretorului.” „De ce pretorului? am întrebat eu. Potrivit cărui articol din codul de legi? Crezi că atunci când e vorba de înecaţi, de spânzuraţi sau de alte cazuri de acelaşi soi, pretorul poate face ceva? Ăsta-i caz penal, civil… Trebuie – zic – să dai de veste cât mai curând domnului judecător de instrucţie şi celorlalţi judecători. Şi mai-nainte de orice, trebuie întocmit un proces-verbal pe care să-l trimiţi domnului judecător de pace.” Da’ el, adică uriadnicul, asculta şi râdea. Râdeau şi mujicii. Toţi râdeau, Înălţimea Voastră. Pot să depun jurământ că aşa a fost. Râdea şi ăsta de aici, şi ăla de colo, râdea şi Jighin. „Ce tot rânjiţi?” i-am întrebat eu. Iar uriadnicul mi-a răspuns: „Cazurile astea nu-s de compitenţa judecătorului de pace.” Când am auzit cuvintele astea, m-au trecut sudorile. Ai spus sau n-ai apus aşa, uriadnicule? se adresează Prişibeev lui Jighin.

— Am spus.

— Toţi te-au auzit. Ai spus-o în auzul prostimii: „Cazurile astea nu-s de compitenţa judecătorului de pace.” Toată lumea a auzit că ai zis aşa. Cum vă spuneam Înălţimea Voastră, m-au trecut sudorile, m-am înspăimântat. „Mai zi o dată, fir-ai să fii, aşa şi pe dincolo, nătărăule!” i-am strigat eu. Şi el a rostit iar aceleaşi cuvinte… M-am repezit la el. „Cum poţi să vorbeşti aşa despre domnul judecător de pace? Eşti uriadnic şi vorbeşti împotriva stăpânirii? Ai? Ştii tu că domnul judecător de pace, dacă vrea, poate să te trimită la şeful poliţiei din gubernie, pentru purtarea ta suspectă? Ştii unde poate să-ţi facă vânt domnul judecător de pace pentru asemenea vorbe politice?” Vătaful de plasă s-a amestecat atunci şi el: „Judecătorul de pace nu poate hotărî nimic în afară de ceea ce-l priveşte. Numai pricinile mărunte sunt de compitenţa lui.” Întocmai aşa a spus şi toată lumea l-a auzit… „Cum îndrăzneşti să înjoseşti stăpânirea? i-am zis eu. Să nu te joci cu mine, că o păţeşti.” Pe vremuri, la Varşovia, sau când eram portar la gimnaziul de băieţi, cum auzeam pe cineva rostind vorbe nesăbuite, mă uitam în stradă, şi de zăream vreun vătăjel îl chemam: „Ia fă-te, nene, încoa’”, şi îi raportam totul. Dar în sat la noi, cui să raportez?… Am simţit că mi se urcă sângele la cap. Mă durea în suflet să văd atâta samavolnicie şi nesupunere. Am ridicat mâna şi… l-am plesnit. Bineînţeles, nu l-am lovit prea tare, doar aşa, uşurel, cum se cuvine, ca să nu mai îndrăznească altă dată să rostească asemenea cuvinte despre Înălţimea Voastră… Uriadnicul a luat partea vătafului. Atunci i-am ars şi lui una… Şi ne-am încăierat… Ce e drept, m-am cam înfierbântat, Înălţimea Voastră, dar, ce să-i faci, fără niţică bătaie nu se poate. Cine nu bate un prost, îşi încarcă sufletul cu un păcat. Mai ales dacă e cazul… dacă e vorba de dezordine…

— Dă-mi voie! Are cine să împiedice dezordinea. Pentru asta există uriadnic, primar, vătăjel…

— Uriadnicul nu le poate vedea pe toate, şi apoi el nici nu pricepe ceea ce pricep eu…

— Dar înţelege odată că nu e treaba dumitale!

— Cum? Adică de ce să nu fie a mea? Asta-i bună! Oamenii îşi fac de cap şi eu să-i las? Să le cânt în strună? Vedeţi şi dumneavoastră: vi se plâng că nu le îngădui să cânte… Dar la ce folosesc cântecele lor? În loc să se ţină de vreo treabă, ei cântă… Ba au mai luat şi năravul să stea seara cu lumina aprinsă, în loc să se culce, stau la taifas şi se veselesc. Am notat totul!

— Ce ai notat?

— Cine stă cu lumina aprinsă.

Prişibeev scoate din buzunar o hârtiuţă soioasă, îşi pune ochelarii pe nas şi începe să citească:

— Ţăranii care stau seara cu lumina aprinsă: Ivan Prohorov, Savva Mikiforov, Piotr Petrov. Nevasta soldatului Şustrov ^ciii trăieşte în desfrânare cu Semion Kislov ^civ . Ignat Sverciok ^cv face farmece, iar nevastă-sa, Mavra, e vrăjitoare; se duce noaptea să mulgă vaci străine.

— Ajunge! rosteşte judecătorul şi începe să ia depoziţiile martorilor.

Majurul Prişibeev îşi ridică ochelarii pe frunte şi priveşte cu uimire la judecătorul de pace, care se vede cât de colo că nu-i ţine partea. Ochii holbaţi ai majurului se aprind, nasul i se face stacojiu. Se uită la judecător, apoi la martori, şi nu poate înţelege deloc de ce magistratul este atât de enervat şi de ce din toate colţurile sălii se aud când şoapte pline de năduf, când râsete înăbuşite. Nu înţelege nici hotărârea: o lună de închisoare!

— Pentru ce?! exclamă el, desfăcând braţele într-un gest de nedumerire. Potrivit cărei legi?

Un singur lucru i se pare limpede: lumea s-a schimbat şi, aşa cum este ea acum, nu mai e chip de trăit. Încep să-l copleşească fel de fel de gânduri întunecate, amare. Ieşind însă din sală, dă cu ochii de mujicii care, adunaţi grămadă, vorbesc cu aprindere. Atunci, dintr-o obişnuinţă pe care nu o mai poate stăpâni, ia poziţia de drepţi şi strigă cu glas răguşit, aspru:

— Împrăştiaţi-vă! Nu staţi grămadă! Duceţi-vă la casele voastre!

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, Nr. 273, 5 octombrie, la rubrica „Efemeride”, cu titlul: Cârcotaşul (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A fost revăzută pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

Povestirea a suferit modificări stilistice foarte amănunţite; o parte din text a fost scrisă din nou. A fost schimbat şi sfârşitul povestirii; înainte, povestirea se isprăvea cu cuvintele: „Pentru ce?! spuse el, făcând un gest de nedumerire, când judecătorul îl condamnă la o lună de arest. Pentru ce?”

Povestirea, intitulată la început „Un păzitor extrabugetar al ordinii”, a fost trimisă de Cehov la „Oskolki”. Spre surpriza lui Leikin, povestirea n-a fost lăsată să treacă de cenzură. «Cenzorul n-a dat autorizaţia de tipărire pentru povestirea dumitale „Un păzitor extrabugetar al ordinei”, îi comunica el autorului în ziua de 16 septembrie. Nu înţeleg ce anume i s-a părut liberal în ea». Petiţia adresată de Leikin Comitetului cenzurii, cerând autorizarea povestirii, a fost respinsă. «Povestirea a fost refuzată de două instanţe, scria Leikin în ziua de 26 septembrie. Nu pot, pur şi simplu, să pricep ce o fi găsit cenzura atât de periculos în ea. Nu l-o fi luat cumva pe majurul pe care-l redai drept un spion de la ţară, numit în postul acesta? Dar nu seamănă deloc cu aşa ceva. După părerea mea, aici e vorba doar de un cârcotaş con amore (din dragoste). Povestirea aceasta va pleca neapărat la „Petersburgskaia gazeta”». Povestirile respinse de cenzură pentru „Oskolki” erau publicate adesea de Cehov în „Petersburgskaia gazeta”, care nu era supusă cenzurii prealabile. Răspunzând lui Leikin, Cehov îi scria: «Am primit scrisoarea dumitale cu corectura bietei mele povestiri… Soarta celor ajunse pe mâna cenzorului e de nepătruns! Urmând sfatul dumitale, o trimit pe surghiunită la „P.G.”» (30 septembrie). «Povestirea respinsă de cenzură a apărut în „P.G.” sub un alt titlu şi, în felul acesta, nu mai sunt în pierdere» (7/8 octombrie 1885).

Textul povestirii, în şpalturile supuse cenzurii, care se păstrează la Arhiva centrală a U.R.S.S., se deosebeşte din punct de vedere stilistic de redactarea în care a apărut în ziar.

Rezoluţia cenzorului (18 septembrie 1885), la care s-a raliat şi Comitetul cenzurii, indică următoarele motive ale interzicerii povestirii: „Acest articol face parte din acelea în care se descriu aspecte sociale urâte, apărute în urma supravegherii intense exercitate de poliţie. Dată fiind exagerarea excesivă a caracterului dăunător al unei asemenea supravegheri, articolul nu poate fi autorizat.”

Figura majurului Prişibeev a ajuns simbolul unei tâmpite mulţumiri de sine, al unei ignoranţe încrezute şi al tendinţei de a „curma”, de a sugruma orice manifestare de viaţă.