Bucătăreasa se mărită

Grişa, un noduleţ de vreo şapte ani, stătea lângă uşa bucătăriei, trăgea cu urechea şi se uita din când în când pe gaura cheii. În bucătărie se petrecea, după părerea lui, ceva neobişnuit şi nemaivăzut. La masa pe care se tăia de obicei carne şi ceapă, şedea un mujic trupeş, vânjos, bărbos, cu păr roşcat, cu o picătură mare de sudoare pe nas şi îmbrăcat cu un caftan de birjar. Pe vârful celor cinci degete răşchirate ale mâinii drepte ţinea o farfurioară din care bea ceai, muşcând atât de zgomotos o bucată de zahăr, încât lui Grişa îi trecea un fior rece pe şira spinării. Bătrâna dădacă Axinia Stepanovna şedea în faţa lui pe un scăunel murdar şi bea şi ea ceai. Chipul ei era serios, dar în acelaşi timp avea un aer triumfător. Bucătăreasa Pelagheia îşi făcea de lucru pe lângă cuptor şi era vădit că se silea să-şi ascundă cât mai bine faţa, pe care Grişa vedea o întreagă iluminaţie: ardea pară şi juca în toate nuanţele, de la stacojiu până la galbenul de ceară. Mâinile îi tremurau şi umbla în neştire cu cuţitele, cu furculiţele, cu lemnele, cu cârpele. Robotea, mormăia, zăngănea, dar, în realitate, nu făcea nimic. Nu arunca nici o singură privire spre masa la care ceilalţi doi beau ceai şi răspundea scurt, aspru, fără a întoarce capul, la întrebările puse de dădacă.

— Bea, Danilo Semionîci! îl îmbia dădaca pe birjar. Da’ de ce bei numai ceai? Ar trebui să guşti şi votcă!

Şi dădaca împingea spre musafir o sticluţă şi un păhăruţ şi, de fiecare dată, chipul ei lua o expresie din cele mai viclene.

— Nu obişnuiesc… nu… se ferea întruna birjarul. Nu mă sili, Axinia Stepanovna!

— Ciudat mai eşti!… Eşti birjar şi nu bei… Un holtei nu se poate să nu bea. Ia un pic!

Birjarul se uită cu coada ochiului la votcă, apoi la faţa vicleană a dădacei şi chipul lui luă o expresie la fel de vicleană: pe mine nu mă prinzi, vulpoaică bătrână, părea el să spună.

— Nu beau, iartă-mă… La îndeletnicirea noastră, băutura nu-i bună. Un lucrător de fabrică poate bea, fiindcă nu se mişcă de pe locul lui, pe când noi suntem mereu în văzul tuturor, în public. Spune, nu-i aşa? Dacă intri la cârciumă, îţi fuge calul; dacă te îmbeţi – e şi mai rău: poţi să adormi sau să cazi de pe capră. Aşa-i îndeletnicirea noastră.

— Şi cât câştigi dumneata pe zi, Danilo Semionîci?

— După cum e ziua. Sunt zile când scot şi trei ruble, iar în altele mă întorc acasă fără o leţcaie. O zi nu se potriveşte cu alta. În ziua de astăzi, îndeletnicirea noastră nu face doi bani. Birjari sunt cât lumea, o ştii şi dumneata: fânul e scump, iar muşteriii îs zgârciţi, îi trage aţa să umble cu tramvaiul. Cu toate astea, slavă Domnului, n-am de ce să mă plâng. Îs hrănit, îs îmbrăcat şi… pot chiar să fericesc şi pe altcineva… (birjarul trase cu coada ochiului la Pelagheia)… dacă n-o zice ba.

Grişa nu putu să asculte mai departe. Mamă-sa se ivi pe coridor şi-l pofti să se întoarcă în odaia copiilor.

— Du-te şi învaţă! Nu-i frumos să asculţi pe la uşi!

Ajuns în odaia copiilor, Grişa deschise revista „Rodnoe slovo” ^xcix , dar n-avea chef să citească. Cele văzute şi auzite adineauri treziseră în mintea lui o sumedenie de probleme.

„Bucătăreasa se mărită… se gândea el. Ciudat lucru! Nu înţeleg de ce se mărită. Mămica s-a măritat cu tăticu’, verişoara Verocika – cu Pavel Andreici. Dar cu tăticu’ şi cu Pavel Andreici poţi, de bine de rău, să te măriţi: au lanţ de aur, haine bune, ghetele le sunt întotdeauna lustruite; dar să te măriţi cu un birjar fioros, cu nasul roşu, cu pâslari… pfff!… Şi de ce o fi vrând dădaca Axinia ca biata Pelagheia să se mărite?”

Când musafirul plecă din bucătărie, Pelagheia veni în odăi şi se apucă să deretice. Era încă tulburată, roşie la faţă şi parcă speriată. Abia atingea podeaua cu mătura şi curăţa în fiecare ungher de vreo cinci ori. Zăbovi mult în odaia în care se afla mămica. Pesemne că singurătatea o apăsa, că simţea nevoia să vorbească, să-şi împărtăşească gândurile cuiva, să-şi uşureze sufletul.

— A plecat! mormăi ea, văzând că mămica nu începe vorba.

— Se cunoaşte că-i om de treabă, spuse mămica, fără să-şi ridice ochii de pe broderie. Nu bea, e aşezat.

— Zău că nu-l iau, coniţă! strigă deodată Pelagheia, îmbujorându-se toată. Zău că nu-l iau!

— Lasă prostiile, că nu mai eşti copil. E un pas serios, trebuie chibzuit bine, dar nu are niciun rost să te sperii aşa, hodoronc-tronc. Îţi place?

— Vai de mine, cum vă puteţi închipui una ca asta? se ruşină Pelagheia. Nu ştiu zău de ce vorbiţi aşa…

„Mai bine spunea: nu-mi place!” gândi Grişa.

— Lasă mofturile! Hai recunoaşte: îţi place!

— Dar e bătrân, coniţă! U-u!

— Ce tot trăncăneşti! se repezi cu gura, din odaia de alături, dădaca. N-a împlinit nici patruzeci de ani. Şi ce-ţi trebuie unul tânăr? Doar nu te măriţi cu frumuseţea, proasto!… Ia-l şi gata.

— Zău că nu-l iau! ţipă cu glas piţigăiat Pelagheia.

— Prea multe nazuri faci! Ce naiba mai cauţi? Alta mi-ar fi mulţumit în genunchi şi tu o ţii pe-a ta: nu-l iau şi nu-l iau! Tu ai vrea să faci mereu ochi dulci factorilor şi medetatorilor. I se scurg ochii după medetatorul lui Grişenka, zău aşa, coniţă! Ptiu, neruşinata!

— Îl ştiai mai de mult pe Danilo birjarul? întrebă coniţa pe Pelagheia.

— De unde să-l ştiu? Azi l-am văzut întâi. L-a adus Axinia, dracu’ să-l ia… Ce mi-a mai picat şi ăsta pe cap?

La prânz, în timp ce Pelagheia servea la masă, toţi căutau să-i prindă privirea şi o necăjeau cu birjarul. Pelagheia roşea până în vârful urechilor şi chicotea silit.

„Pesemne că-i un lucru ruşinos să te măriţi… gândea Grişa. Groaznic de ruşinos!”

Mâncărurile erau toate sărate peste măsură, puii aproape cruzi şi, colac peste pupăză, farfuriile şi cuţitele scăpau din mâinile Pelagheei, ca de pe un raft şubred; dar nimeni nu-i spuse vreun cuvânt de mustrare, deoarece toţi îi înţelegeau starea sufletească. Numai o dată, tăticu’ aruncă supărat şervetul pe masă şi spuse mămicăi:

— Ce plăcere ai tu să însori şi să măriţi pe toată lumea! Ce te priveşte? Lasă-i să se căsătorească singuri, cum vor!

După prânz începură să se perinde prin bucătărie fetele în casă şi bucătăresele de pe la vecini şi până seara târziu se auziră şoapte. Dumnezeu ştie de unde aflaseră toate de peţit. Trezindu-se pe la miezul nopţii, Grişa o auzi pe dădacă vorbind dincolo de perdea în şoaptă cu bucătăreasa. Dădaca îi dădea ghes, iar bucătăreasa, când plângea, când chicotea. Adormind iarăşi, Grişa visă că vrăjitorul Cernomor şi cu o vrăjitoare o răpiseră pe Pelagheia.

A doua zi, lucrurile se liniştiră. Viaţa din bucătărie îşi reluă cursul obişnuit, ca şi cum birjarul nici n-ar fi existat pe lume. Numai uneori, dădaca îşi punea broboada cea nouă pe cap, lua un aer solemn şi aspru şi pleca undeva, lipsind vreo două ceasuri, pesemne pentru tratative. Pelagheia nu se întâlnea cu birjarul şi, dacă cineva îi aducea aminte de el, se aprindea şi ţipa:

— Nici nu vreau să mă gândesc la el, fir-ar el să fie de blestemat! Ptiu!

Într-o seară, mămica intră în bucătărie pe când Pelagheia şi dădaca croiau acolo ceva de zor şi spuse:

— Fireşte că poţi să-l iei, asta te priveşte, dar să ştii, Pelagheia, că el nu poate să locuiască aici… Tu ştii că eu nu admit să vină străini, în bucătărie. Vezi, nu uita asta… Şi nici ţie n-am să-ţi dau drumul pentru noapte.

— Nu ştiu, zău, de ce vorbiţi aşa, coniţă! începu să ţipe cu glas piţigăiat bucătăreasa. De ce-mi tot scoateţi ochii cu el? Ducă-se la naiba! N-ar mai avea parte cine m-a blestemat, azi şi mâine…

Într-o duminică dimineaţa, aruncând o privire în bucătărie, Grişa rămase încremenit. Bucătăria era ticsită de lume. Veniseră bucătăresele din toată curtea, paznicul, doi vardişti, un subofiţer cu galoane de vechime, băieţaşul Filka… Acest Filka se învârtea de obicei lângă spălătorie, jucându-se cu câinii; acum însă era pieptănat, spălat şi ţinea în mână o icoană îmbrăcată în staniol. În mijlocul bucătăriei stătea Pelagheia într-o rochie nouă de stambă şi cu o floare în păr. Alături de ea stătea birjarul. Logodnicii erau roşii la faţă, asudaţi şi clipeau mereu din ochi.

— Ei… dacă nu mă-nşel, e timpul… începu subofiţerul, după o tăcere îndelungată.

Pelagheia îşi schimonosi faţa şi izbucni în hohote de plâns… Subofiţerul luă de pe masă o pâine mare, se aşeză lângă dădacă şi începu să dea binecuvântarea. Birjarul se apropie de subofiţer, se închină până la pământ în faţa lui şi îi sărută mâna. Acelaşi lucru îl făcu şi în faţa Axiniei. Pelagheia îl urmă în neştire, închinându-se şi ea până la pământ. În cele din urmă, uşa ce dădea afară se deschise, o ceaţă albă năvăli în bucătărie şi toată lumea ieşi cu zgomot în curte.

„Vai, sărmana de ea! se gândi Grişa, trăgând cu urechea la hohotele de plâns ale bucătăresei. Unde o duc? De ce tata şi mama nu fac nimic ca s-o apere?”

După cununie şi până seara, în spălătorie se auziră cântece din gură şi armonică. Mămica era supărată foc că dădaca mirosea a votcă şi că, din pricina nunţii, n-avea cine să pregătească samovarul. Când Grişa se culcă, Pelagheia încă nu se întorsese.

„Sărmana, o fi plângând pe undeva, prin întuneric! gândea el. Iar birjarul ţipă la ea: Ssst! Ssst! Taci odată!”

A doua zi dimineaţa, Pelagheia era în bucătărie. Birjarul se arătă şi el câteva clipe. Mulţumi mămicăi şi adăugă, uitându-se aspru la Pelagheia:

— Dumneavoastră, coniţă, vă rog s-o păziţi! Ţineţi-i loc de mamă! Şi dumneata la fel, Axinia Stepanovna, să n-o laşi; vezi să se poarte cu cinste… să nu facă vreo şotie… Apoi, coniţă, binevoiţi să-mi daţi cinci ruble în contul lefii ei! Trebuie să-mi cumpăr un ham nou.

Altă problemă pentru Grişa: Pelagheia trăia liberă, cum voia, fără să dea socoteală nimănui şi deodată, nitam-nisam, a venit un străin, care a primit, nu se ştie de unde, dreptul de a-i controla purtarea şi de a se înfrupta din avutul ei! Grişa se simţi amărât până la lacrimi. Fu cuprins de dorinţa pătimaşă de a o mângâia pe această victimă a silniciei omeneşti, aşa cum îi apărea lui Pelagheia. După ce alese din cămară mărul cel mai frumos, se furişă în bucătărie, i-l băgă Pelagheei cu de-a sila în mână şi fugi ca un nebun înapoi.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 254, 16 septembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg.

Cu eliminarea unei fraze, a intrat în ediţiile ulterioare ale culegerii, iar cu eliminarea câtorva fraze, în culegerea „Copii”, Sankt Petersburg, 1889, şi în ediţiile ulterioare (a 2-a şi a 3-a, Sankt Petersburg, 1890 şi 1895). Cu înlocuirea câtorva cuvinte, a fost inclusă în culegerea de Opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.