Oglinda

În seara de ajun a Anului Nou, tânăra şi drăgălaşa fiică a unui general moşier, Nelli, care zi şi noapte nu visează decât la măritiş, stă în camera ei şi se uită cu ochi osteniţi, pe jumătate închişi, într-o oglindă. E palidă, încordată şi nemişcată, ca şi oglinda.

Perspectiva, inexistentă în realitate şi totuşi vizibilă, a unui coridor îngust, nesfârşit, şirul nenumăratelor lumânări, imaginea chipului şi mâinilor fetei, precum şi a cadrului oglinzii, toate s-au învăluit de mult într-un fel de ceaţă şi s-au contopit într-o mare cenuşie, fără de sfârşit. Marea unduieşte, sclipeşte şi se aprinde din când în când într-o învăpăiere roşietică, de incendiu sau de apus de soare…

Privind ochii nemişcaţi şi gura întredeschisă a fetei, e greu să te dumireşti dacă doarme sau e trează; totuşi ea vede. La început nu deosebeşte decât un zâmbet şi expresia blândă, plină de farmec, a unor ochi, apoi treptat-treptat, pe fondul cenuşiu, se desluşesc unduind contururile capului, chipul, sprâncenele, barba. Este el, ursitul, cel căruia i-a închinat nesfârşite visuri şi nădejdi. Pentru Nelli, bărbatul hărăzit reprezintă totul: rostul vieţii, fericirea, cariera, soarta. În afară de el, totul e întuneric, pustiu, nimicnicie, totul e ca fondul acela cenuşiu. De aceea nici nu-i de mirare că, văzând în faţa ei chipul frumos, zâmbitor şi blând, Nelli e cuprinsă de o mare fericire şi trăieşte un vis apăsător dar nespus de dulce, care nu poate fi nici redat prin viu grai, nici aşternut pe hârtie. Apoi ţi aude glasul, vede cum trăieşte cu el sub acelaşi acoperiş, cum viaţa ei se contopeşte treptat cu viaţa lui. Pe fondul cenuşiu alunecă lunile, anii… şi Nelli îşi vede desluşit, în toate amănuntele, viitorul.

Pe fondul cenuşiu, imaginile trec în goană, una după alta. Şi iată că Nelli se vede bătând, într-o noapte geroasă de iarnă, la poarta medicului de judeţ Stepan Lukici. În dosul porţii un dulău bătrân latră răguşit, alene. Ferestrele doctorului sunt întunecate. În jur e linişte.

— Fă Doamne… fă Doamne să fie acasă! şopteşte Nelli.

Dar iată că, în sfârşit, portiţa scârţâie şi Nelli dă cu ochii de bucătăreasa doctorului.

— Doctorul e acasă?

— Doarme… şopteşte bucătăreasa cu mâna la gură, de parcă s-ar teme să nu-şi trezească stăpânul. Adineauri a sosit de la epidemie. A dat ordin să nu fie trezit.

Dar Nelli n-o ascultă pe bucătăreasă. O împinge în lături şi aleargă ca o nebună spre locuinţa doctorului. După ce trece în goană prin câteva odăi întunecate şi înăbuşitoare, răsturnând, în fuga ei, două-trei scaune, găseşte, în cele din urmă, iatacul doctorului. Stepan Lukici stă întins pe patul lui, îmbrăcat, dar fără surtuc şi, ţuguindu-şi buzele, suflă în palmă. Lângă el, o candelă luminează slab. Fără să rostească o vorbă, Nelli se aşază pe un scaun şi izbucneşte în plâns. Plânge amarnic tresăltând din tot trupul.

— Bărba-a… tul mi-e bolnav! spune ea.

Stepan Lukici tace. Se ridică încet, se sprijină într-un cot şi se uită ţintă la străină cu ochi somnoroşi.

— Bărbatul mi-e bolnav! continuă Nelli, stăpânindu-şi hohotele. Să mergem, pentru Dumnezeu… Mai repede… cât puteţi mai repede!

— Cum? mormăie doctorul, suflându-şi mai departe în palmă.

— Să mergem! Chiar acum! Altfel… altfel… mi-e şi groază să mă gândesc… Pentru Dumnezeu!

Şi, palidă, sleită de puteri, înghiţindu-şi lacrimile şi înăbuşindu-se, începe să descrie doctorului boala neaşteptată a bărbatului şi spaima ei îngrozitoare. Suferinţele ei ar fi în stare să mişte şi o piatră, dar doctorul o priveşte, îşi suflă în palmă şi – nu se urneşte.

— Am să vin mâine… bolboroseşte el.

— Nu se poate! se sperie Nelli. Bărbatul meu are tifos! Sunt sigură! Avem nevoie de dumneata chiar acum… în clipa asta!

— Dar abia… am venit acasă! bolboroseşte doctorul. Trei zile în şir am umblat prin locurile pe unde bântuie epidemia. Sunt obosit, sunt şi eu bolnav… mi-e peste putinţă! Peste putinţă! M-am… m-am molipsit şi eu… Vedeţi şi dumneavoastră!

Şi doctorul bagă termometrul sub ochii femeii.

— Temperatura urcă spre patruzeci… Nu pot! Imposibil! Nu sunt nici măcar în stare să stau în capul oaselor. Am să mă culc, iertaţi-mă…

Şi doctorul se culcă.

— Dar te rog, doctore! geme deznădăjduită Nelli. Te rog din suflet! Ajută-mă, pentru Dumnezeu. Adună-ţi toate puterile şi să mergem… Am să-ţi plătesc!

— Doamne… doar v-am spus că nu pot! Of!

Nelli sare în picioare şi se plimbă enervată prin iatac. Ar vrea să-i explice doctorului, să-l lămurească… I se pare că dacă ar şti cât de drag îi este bărbatul ei şi cât de nenorocită se simte, doctorul ar uita şi de oboseală şi de boală. Dar unde să găsească cuvintele care să-l înduplece?

— Duceţi-vă la doctorul zemstvei… aude ea glasul lui Stepan Lukici.

— Nu se poate!… Stă la douăzeci şi cinci de verste de aici şi fiecare clipă e preţioasă. Nici caii n-ar putea; de la noi sunt patruzeci de verste până aici, iar de aici până la doctorul zemstvei, aproape tot atâta… Nu, nu se poate! Să mergem, Stepan Lukici! Fă acest act de eroism! Te implor! Fie-ţi milă!

— Asta-i prea de tot… Am temperatură… mi-e capul ca plumbul, şi dumneavoastră nici nu vreţi să înţelegeţi. Nu pot! Lăsaţi-mă.

— Dar eşti obligat să mergi! Nu se poate să nu mergi! Ăsta-i egoism! Pentru aproapele lui, omul trebuie să-şi jertfească viaţa, iar dumneata… dumneata refuzi să vii! Am să te dau în judecată!

Nelli simte că spune o minciună jignitoare şi nemeritată, dar ca să-şi salveze bărbatul e în stare să uite tot: şi logică, şi tact, şi milă de oameni… Drept răspuns la ameninţarea ei, doctorul goleşte cu sete un pahar de apă rece. Nelli începe din nou să-l roage, să facă apel la mila lui, ca ultima cerşetoare… În cele din urmă, doctorul cedează. Se scoală încet, suflă, geme şi îşi caută surtucul.

— Iată surtucul! îl ajută Nelli. Dă-mi voie să ţi-l îmbrac… Aşa. Să mergem. Am să-ţi plătesc… am să-ţi fiu recunoscătoare toată viaţa…

Dar ce chin! După ce-şi îmbracă surtucul, doctorul se culcă din nou. Nelli îl ridică şi îl târăşte în vestibul… În vestibul se moşmondeşte îndelung cu galoşii, cu şuba… S-a rătăcit căciula… Dar în cele din urmă iat-o pe Nelli în trăsură, cu doctorul lângă ea. Acum nu mai rămâne decât să străbată cele patruzeci de verste, şi bărbatul ei va avea parte de ajutor medical. O beznă neagră pluteşte deasupra pământului: nu vezi la un pas… Suflă un vânt rece de iarnă; roţile saltă pe bulgării de pământ îngheţat. Vizitiul opreşte întruna şi chibzuieşte pe unde să apuce…

Nelli şi doctorul tac tot drumul. Sunt hurducaţi îngrozitor, dar nu simt nici frigul, nici hurducăturile.

— Mai repede! Mai repede! se roagă Nelli de vizitiu.

Pe la orele cinci dimineaţa, caii, sleiţi de puteri, intră în curte. Nelli vede poarta cunoscută, fântâna cu cumpănă, şirul lung de grajduri şi hambare… În sfârşit, e acasă.

— Aşteaptă o clipă, vin acuşi… îi spune ea lui Stepan Lukici, aşezându-l în sufragerie pe divan. Răcoreşte-te, iar eu am să mă duc să văd ce face.

Întorcându-se peste câteva clipe, Nelli îl găseşte pe doctor culcat. Stă lungit pe divan şi mormăie ceva.

— Poftim, doctore… Doctore!

— Ai? Întreab-o pe doamna… mormăie Stepan Lukici.

— Cum?

— S-a vorbit de asta la congres… Spunea şi Vlasov… Pe cine? Cum?

Spre marea ei groază, Nelli îşi dă seama că doctorul aiurează, ca şi bărbatul ei. Ce-i de făcut?

— La medicul zemstvei, hotărăşte ea.

Urmează din nou întunericul, vântul rece, tăios, bulgării de pământ îngheţat. Nelli suferă; o doare şi sufletul, şi trupul, iar natura înşelătoare n-are destule mijloace, destule înşelătorii pentru a răscumpăra aceste suferinţe…

Mai departe, vede pe fondul cenuşiu cum bărbatul ei caută în fiecare primăvară bani, pentru a plăti dobânzile la banca la care e ipotecată moşia. Nu doarme nici el, nu doarme nici ea, şi amândoi se gândesc, îşi storc creierii, ca să găsească un mijloc să scape de vizita portărelului.

Îşi vede copiii. Veşnica frică de răceală, de scarlatină, de difterie, de note rele, de despărţire. Din cei cinci-şase copilaşi, va muri desigur unul.

Fondul cenuşiu nu-i cruţat de moarte. E şi lesne de înţeles. Bărbatul şi nevasta nu pot să moară o dată. Unul dintre ei va trebui, oricum ar fi, să trăiască înmormântarea celuilalt. Şi Nelli vede cum îi moare bărbatul. Această groaznică nenorocire i se înfăţişează în toate amănuntele. Vede sicriul, lumânările, pe dascălul bisericii şi chiar urmele lăsate în vestibul de ciocli.

— Pentru ce? Ce rost are? se întreabă ea, privind năucă chipul bărbatului mort.

Şi toată viaţa petrecută cu bărbatul ei nu-i pare decât prefaţa fără noimă, de prisos, a acestei morţi.

Ceva cade din mâna fetei şi se rostogoleşte cu zgomot pe podea. Nelli zvâcneşte, sare în picioare şi deschide larg ochii. Vede o oglindă la picioarele ei şi alta stând, ca şi înainte, pe masă. Se priveşte şi îşi vede chipul palid, plâns. Fondul cenuşiu nu mai există.

„Mi se pare că am adormit…” gândeşte ea, răsuflând uşurată.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 358, 30 decembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă.) Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg.

Cu unele abrevieri şi cu eliminarea frazei finale, a fost inclusă în ediţiile ulterioare ale acestei culegeri. A intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

În textul ediţiei a doua a culegerii, după cuvintele: „…şi Nelli îşi vede limpede, în toate amănuntele, viitorul” – e şters următorul pasaj: „Pe obrazul lui Nelli se prelinge o lacrimă. Sentimentul unei desfătări de nespus face loc unei senzaţii de durere apăsătoare. Fata vede că în dosul iluziei dulci se ascunde ceva aducând a înşelăciune cruntă, monstruoasă. Pe fondul cenuşiu, trec cinci – şase ani. Ca şi înainte, el e frumos, deştept, surâde blând, dar… Ea s-a obişnuit cu el, aşa cum s-a obişnuit cu ochii, cu urechile şi cu nasul ei, şi nu-şi dă seama de existenţa bărbatului ei decât atunci când e ameninţată să-l piardă. Când nu-i cu ea – e nefericită, când e lângă ea – fericirea nu se simte. Apoi fondul cenuşiu mai spune că natura minte în chip neruşinat, că el nu e totul, chiar de ar fi înger şi de o deşteptăciune supraomenească. Pentru fericirea personală, un duet armonios nu-i de ajuns. Aici se cere un trio armonios, în care persoana a treia să fie însăşi viaţa. Dar viaţa nu intră niciodată în asociaţie. Ea urmează întotdeauna un drum deosebit. Şi Nelli nu vede fericirea. Oricât de ideal i-ar fi bărbatul, viaţa cu el i se pare o povară, ceva amar, un bagaj greu.”

În textul povestirii e şters numele eroinei – Hodakovskaia – şi e eliminată ultima frază: „Ducându-se la culcare, ea nu mai visează la măritiş.”