Semnul mirării
POVESTIRE DE SĂRBĂTORI
În noaptea de ajun, secretarul de colegiu, Efim Fomici Perekladin, se culcă supărat, ba chiar jignit.
— Slăbeşte-mă, satano! zbieră el mâniat la nevastă-sa, când aceasta îl întrebă ce-i cu el.
Pricina era că la nişte cunoscuţi, de unde abia se întorsese, se spuseseră multe lucruri neplăcute şi chiar jignitoare la adresa lui. La început se discutase despre folosul învăţăturii în general, apoi se trecuse pe nesimţite la nivelul cultural al funcţionarilor, cu care prilej se exprimaseră multe păreri de rău, se rostiseră învinuiri, ba chiar cuvinte de batjocură despre nivelul lor scăzut… Şi, cum e obiceiul la toate sindrofiile ruseşti, de la general se trecuse la particular.
— Uite, bunăoară dumneata, Efim Fomici, i se adresase un tânăr lui Perekladin. Ocupi un post important… dar ce studii ai?
— Niciun fel de studii. De altfel, la noi nici nu se cer studii, răspunse blând Perekladin. Să scrii corect, atâta tot…
— Şi unde ai învăţat să scrii corect?
— M-am obişnuit… În patruzeci de ani de serviciu, prinzi meşteşugul… Bineînţeles că la început a fost greu, făceam greşeli, dar după aceea m-am deprins… şi a mers…
— Dar semnele de punctuaţie?
— Şi cu semnele de punctuaţie merge… le întrebuinţez corect.
— Hm!… făcuse tânărul. Dar obişnuinţa nu poate înlocui studiile. Nu-i de-ajuns să pui corect semnele de punctuaţie… Sigur că nu-i de-ajuns! Trebuie să le pui în mod conştient! Gând pui o virgulă, trebuie să-ţi dai seama pentru ce o pui… da! Scrisul dumitale corect în mod inconştient sau reflex nu face doi bani. Asta e lucru mecanic şi nimic altceva.
Perekladin tăcuse, ba chiar zâmbise blând (tânărul era fiul unui consilier de stat şi avea şi el drept la un grad de rangul al zecelea), dar acum, pregătindu-se de culcare, fierbea de indignare şi de mânie.
«Patruzeci de ani mi-am făcut serviciul, gândea el, şi nimeni nu m-a făcut dobitoc, iar acolo, poftim ce critici s-au găsit! „Inconştient!… Lefrex! Lucru mecanic!”… Măi, să fie al dracului! Poate că mă pricep mai bine ca tine, cu toate că n-am umblat pe la universităţile tale!»
După ce-şi cheltui în gând la adresa criticului toată rezerva lui de înjurături şi după ce se încălzi sub plapumă, Perekladin începu să se liniştească.
„Ştiu… înţeleg… îşi spunea el gata să aţipească. N-am să pun niciodată două puncte unde se cere o virgulă, prin urmare sunt conştient, înţeleg. Da… Aşa-i, tinere… Mai întâi trebuie să trăieşti câţiva anişori, să faci serviciu, şi abia după aceea să-i judeci pe bătrâni…”
Prin faţa ochilor închişi ai lui Perekladin, care se lăsa încet, încet, furat de somn, zbură ca un meteor printr-o grămadă de nori negri, zâmbitori, o virgulă de foc. După ea alta, şi încă una, şi în curând tot fondul întunecat, nemărginit, care se întindea dinaintea închipuirii lui, se acoperi cu stoluri dese de virgule zburătoare…
«Să luăm, bunăoară, aceste virgule… se gândi Perekladin, simţindu-şi tot trupul legănat de-o dulce amorţeală. Le înţeleg prea bine… Dacă ţii, pot să-i găsesc fiecăreia câte un loc… şi… şi asta în mod conştient, nu anapoda… Pune-mă la încercare şi ai să vezi… Virgulele se pun în diferite locuri unde trebuie şi unde nu trebuie. Cu cât o adresă e mai încurcată, cu atât e nevoie de mai multe virgule. Se pun înaintea cuvintelor „care” şi „ce”. Dacă într-o adresă se enumeră funcţionarii, fiecare dintre ei trebuie separat printr-o virgulă… Ştiu eu asta!»
Virgulele aurii începură să se rotească şi se retraseră deoparte. În locul lor sosiră în zbor nişte puncte de foc…
„Iar punctul se pune la sfârşitul adresei… Unde trebuie făcută o pauză mare şi unde trebuie să te uiţi la cel căruia i te adresezi, se pune de asemenea punct. După toate pasajele lungi trebuie pus un punct, pentru ca secretarului să nu-i sece apa din gură când le va citi cu glas tare. În altă parte nu se mai pune nicăieri punct…”
Virgulele sosiră din nou în zbor… Se amestecară cu punctele, se învârtiră şi Perekladin văzu un sobor întreg de puncte şi virgule şi de două puncte…
«Şi pe acestea le ştiu… se gândi el. Unde o virgulă e prea puţin, iar un punct e prea mult, trebuie punct şi virgulă. Înaintea cuvintelor „dar” şi „prin urmare”, pun întotdeauna punct şi virgulă… Dar două puncte? Două puncte se pun după cuvintele „s-a stabilit”, „s-a hotărât”…»
Punctele cu virgulă şi numeroasele două puncte se stinseră. Veni rândul semnelor de întrebare.
Acestea ţâşniră din nori şi începură să joace frenetic cancanul…
«Ei, mare lucru, semnul de întrebare! Dă-mi şi o mie, la toate am să le găsesc locul. Se pun întotdeauna când întrebi ceva sau când, bunăoară, ceri relaţii despre o adresă… „Unde a fost repartizat restul sumelor pe anul cutare?” sau „Nu va găsi oare Direcţia poliţiei cu cale să ia măsuri împotriva susnumitei Ivanova?” etc…»
Semnele de întrebare dădură aprobator din cârligele lor şi de îndată, ca la comandă, se îndreptară, prefăcându-se în semne de mirare…
«Hm!… Semnul acesta de punctuaţie se pune deseori în scrisori: „Stimate domn!” sau „Excelenţă, părinte şi binefăcător!…” Dar în adrese oficiale când se pune?»
Semnele de mirare se îndreptară şi mai mult şi se opriră pe loc, aşteptând…
„În adrese se pune când… cum să zic?… când… Hm!… într-adevăr, când se pune oare în adrese? Stai niţel… să-mi amintesc… Hm!…”
Perekladin deschise ochii, se întoarse pe partea cealaltă. Dar nici nu-i închise bine din nou, şi pe fondul întunecat apărură iarăşi semnele de mirare.
„Dracu’ să le ia… Când trebuie oare puse? se frământa el, silindu-se să-şi alunge din minte aceşti musafiri nepoftiţi. Se poate să fi uitat? Sau am uitat, sau… nu le-am pus niciodată…”
Perekladin se sili să-şi reamintească conţinutul tuturor adreselor pe care le scrisese în răstimpul celor patruzeci de ani de serviciu; dar oricât îşi răvăşi mintea, oricât îşi încreţi fruntea, nu găsi în trecutul său nici un singur semn de mirare.
„Mare belea! Am scris timp de patruzeci de ani şi n-am pus nici măcar o singură dată semnul mirării… Hm!… Dar oare când se pune acest păcătos de lungan?”
De după şirul semnelor de mirare ce ardeau ca focul, se ivi mutra tânărului critic, zâmbind sarcastic. Semnele zâmbiră şi ele şi se contopiră toate într-unul singur, uriaş.
Perekladin scutură din cap şi deschise ochii. „Mare bazaconie… se gândi el. Mâine trebuie să mă scol devreme pentru utrenie şi drăcoveniile astea nu-mi ies din cap… Ptiu! Dar… când se pune oare? Ei, poftim, asta ţi-e experienţa! Asta ţi-e învăţarea meşteşugului din practică! Timp de patruzeci de ani n-am pus nici un singur semn de mirare! Hm!” Perekladin îşi făcu cruce şi închise ochii, dar în aceeaşi clipă îi deschise; semnul cel mare era tot acolo, pe fondul întunecat.
„Ptiu! În felul ăsta n-am să adorm toată noaptea.”
— Marfuşa! se adresă el nevestei sale, care se lăuda adesea că învăţase într-un pension de domnişoare. Nu ştii cumva, drăguţă, când se pune în adrese semnul de mirare?
— Cum să nu ştiu! Doar nu degeaba am învăţat şapte ani la pension. Ştiu toată gramatica pe de rost. Acest semn se pune când te adresezi cuiva, la exclamaţii şi la exprimarea entuziasmului, revoltei, bucuriei, mâniei şi a celorlalte sentimente.
„Aşa-a… gândi Perekladin. Entuziasmul, revolta, bucuria, mânia şi celelalte sentimente…”
Secretarul de colegiu căzu pe gânduri… Timp de patruzeci de ani scrisese adrese, scrisese multe mii, zeci de mii, dar nu-şi aducea aminte de nici un singur rând care să fi exprimat entuziasm, revoltă sau ceva asemănător…
„Şi celelalte sentimente… gândi el. Dar oare în adrese e nevoie de sentimente? Orice nesimţit poate să le scrie…”
Mutra tânărului critic îl privi din nou de după semnul de foc şi îi zâmbi sarcastic. Perekladin se aşeză în capul oaselor. Îl durea capul, pe frunte i se iviseră broboane de sudoare rece… Candela de la icoane ardea slab, prietenos, în ungherul ei, mobila arăta ca de sărbătoare, totul răspândea un simţământ de căldură şi dovedea prezenţa unei mâini de femeie, dar bietului funcţionăraş îi era frig, nu se simţea în apele sale, ca şi cum s-ar fi îmbolnăvit de tifos. Semnul de mirare nu-i mai apărea pe dinaintea ochilor închişi, ci se afla chiar în faţa lui, în odaie, lângă toaleta nevestei, şi îi făcea batjocoritor cu ochiul…
— Maşină de scris! Eşti o maşină! şoptea arătarea, suflând asupra funcţionarului o răceală uscată. Butuc nesimţitor ce eşti!
Funcţionarul îşi vârî capul sub plapumă, dar şi sub ea zări arătarea; se lipi cu obrazul de umărul nevestei, dar de după umăr se arătă aceeaşi vedenie… Bietul Perekladin se chinui astfel toată noaptea, dar nici a doua zi vedenia nu-l slăbi. O zărea peste tot: în ghetele pe care le încălţa, în ceaşca de ceai, în sf. Stanislav…
„Şi celelalte sentimente… se gândi el. E adevărat că n-au fost niciun fel de sentimente… Trebuie să mă duc acum la şeful meu, să iscălesc în registru… Oare această iscălitură se pune cu sentiment? Nu. Se pune aşa, fără niciun rost… O maşină de felicitări…”
Când Perekladin ieşi în stradă şi chemă un birjar, i se păru că în loc de birjar venea spre el un semn de mirare.
Intrând în vestibulul şefului, în locul portarului zări acelaşi semn… Şi toate aceste semne întruchipau entuziasm, revoltă şi mânie… Tocul părea şi el un semn al mirării. Perekladin îl apucă, muie peniţa în călimară şi se iscăli:
„Secretarul de colegiu Efim Perekladin!!!”
Şi, punând aceste trei semne, se entuziasma, se revolta, se bucura şi fierbea de mânie.
— Na! Na! mormăia el, apăsând pe peniţă.
Semnul de foc se declară mulţumit şi se făcu nevăzut.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 52, 28 decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg.
A fost inclusă, cu unele abrevieri, în ediţiile ulterioare ale culegerii. A intrat în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.
