Rătăciţii
O staţiune de vară învăluită în întunericul nopţii. Clopotniţa satului bate ora unu. Avocaţii Kozeavkin şi Laev, veseli dar abia ţinându-se pe picioare de oboseală, ies din pădure şi se îndreaptă spre vile.
— Am ajuns, slavă ţie, Doamne… spune Kozeavkin oftând uşurat. În starea în care ne aflăm, e un act de eroism să faci cinci verste pe jos. Abia îmi mai târăsc picioarele! Şi ca un făcut, la haltă nu era nicio birjă…
— Petea dragă… nu mai pot! Dacă în cinci minute nu sunt în pat, să ştii că mor…
— În pa-at! Glumeşti, frăţioare! Întâi mâncăm bine, bem o sticlă de vin negru şi numai după aceea ne băgăm în pat. Verocika şi cu mine nu te lăsăm să te culci mai înainte… Bine-i să fii însurat, frate dragă! Tu nu poţi înţelege asta, tu ai inimă de piatră! Dar ai să vezi: ajung acasă obosit, chinuit… mă întâmpină o soţie iubitoare, îmi dă ceai, îmi dă de mâncare şi, drept recunoştinţă pentru munca şi pentru dragostea mea, mă priveşte cu ochişorii ei negri, atât de drăgăstos şi de dezmierdător, încât uit şi de oboseală, şi de furturile cu efracţie, şi de Curtea de Apel, şi de Curtea de Casaţie… Ah, ce bine e!
— O fi, dar eu parcă nu mai am picioare… Abia mă mai târăsc… Şi mor de sete…
— Uite că am ajuns.
Prietenii se apropie de una dintre vile şi se opresc sub fereastra din uliţă.
— E o vilă minunată, spune Kozeavkin. Ai să vezi mâine ce privelişte avem de aici! Ferestrele nu sunt luminate. Se vede că Verocika s-o fi culcat, n-a mai vrut să aştepte. S-a culcat ea, dar cu siguranţă că se frământă că n-am venit până acum… (împinge cu bastonul fereastra, care se deschide). Ia te uită ce curajoasă e! Se culcă şi nici nu închide ca lumea geamurile (îşi scoate macferlanul şi îl aruncă odată cu servieta pe fereastră). E cald! Hai să-i cântăm o serenadă, s-o facem să râdă (cântă): „Luna pluteşte pe cerul fără nori… Şi vântul adie dulce, ‘ncetişor”… Cântă, Alioşa! Să-ţi cântăm serenada lui Schubert, Verocika (cântă): „Cântecul me-eu… spre ti-ine zboară”… (glasul se frânge şi îl îneacă tusea). Am feştelit-o, Verocika; spune Axiniei să ne deschidă portiţa! (Pauză!) Verocika! Lasă lenea, scoală-te, draga mea! (Se urcă pe o piatră şi se uită înăuntru). Veroncik, mămiţicule, îngeraşul meu dulce, nevestica mea fără pereche, scoală-te şi spune-i Axiniei să ne deschidă portiţa! Doar nu dormi! Hai, mami dragă, zău, suntem atât de obosiţi şi sleiţi de puteri, încât nu ne arde de glume. Am venit pe jos tocmai de la gară! Mă auzi sau nu? Ei, drăcia dracului! (Face o încercare de a se căţăra pe fereastră, dar cade înapoi). Poate că musafirului nostru nu-i plac astfel de glume! Văd eu, Vera, că ai rămas aceeaşi fată de pension de totdeauna; te ţii numai de glume…
— Poate că Vera Stepanovna doarme! spune Laev.
— Nu doarme! Pesemne că vrea să fac tărăboi şi să-i trezesc pe toţi vecinii! Vera, să ştii că mă supăr! Ei, drăcia dracului! Ajută-mă să mă urc, Alioşa, am să sar pe fereastră! Eşti o fetişcană, o şcolăriţă şi nimic altceva!… Hai, ajută-mă Alioşa.
Laev îl ajută, gâfâind. Kozeavkin se caţără pe fereastră şi dispare în întunericul odăii.
— Verka! aude peste câteva clipe Laev. Unde eşti? Dra-ace… Ptiu, mi-am mânjit mâna cu ceva! Ptiu!
Se aude un foşnet, o bătaie de aripi şi cotcodăcitul deznădăjduit al unei găini.
— Ei, poftim! aude Laev. De unde avem noi găini, Vera? La naiba, dar aici e un cârd întreg! Un coş cu o curcă… şi muşcă, ticăloasa!
Pe fereastră ies în zbor două găini, care o iau de-a lungul uliţei, cotcodăcind din răsputeri.
— Ei, comedie! Am nimerit în altă parte, Alioşa! spune Kozeavkin cu glas plângăreţ. Aici sunt găini… Se vede că am greşit… Duceţi-vă dracului, uite cum zboară în toate părţile, blestematele!
— Ieşi odată afară! Înţelege! Mor de sete!
— Acuşi… Să-mi găsesc numai macferlanul şi servieta…
— Aprinde un chibrit!
— Chibriturile sunt în macferlan… Cine m-a pus să mă bag aici! Toate vilele-s la fel, nici dracu’ nu le poate deosebi prin întuneric. Aoleo, m-a pişcat curca de obraz! Ticăloaso…
— Ieşi mai repede! O să se creadă că furăm găini!
— Acuşi… Nu-mi găsesc nicăieri macferlanul. Aici e plin de boarfe şi nu pot să dibui unde a căzut. Aruncă-mi tu nişte chibrituri!
— N-am!
— Halal situaţie! Ce să mă fac? Fără macferlan şi servietă nu pot pleca. Trebuie să le găsesc.
— Nu înţeleg cum e cu putinţă să nu-ţi recunoşti propria vilă, se indignează Laev. Beţivule! Dacă aş fi ştiut ce o să păţesc, n-aş fi plecat pentru nimic în lume cu tine. Acum eram acasă, dormeam liniştit… pe când aşa, stau şi mă chinuiesc… Sunt frânt de oboseală, mor de sete, mi se învârteşte capul…
— Acuşi, acuşi… las’ că nu mori…
Un cocoş mare zboară ţipând peste capul lui Laev, care oftează adânc şi, resemnat, se aşază pe o piatră. Îl ard măruntaiele de sete, ochii i se împăinjenesc, capul îi cade pe piept… Trec cinci, zece, douăzeci de minute şi Kozeavkin tot se luptă cu găinile.
— Hei, Piotr, vii sau nu?
— Acuşi. Găsisem servieta, dar am pierdut-o iar.
Laev îşi propteşte capul în pumni şi închide ochii.
Larma găinilor se face din ce în ce mai mare. Locuitoarele vilei pustii ies în zbor prin fereastră şi lui Laev i se pare că prin întuneric se învârtesc ca bufniţele deasupra capului său. Urechile îi ţiuie de cârâitul lor, şi îl cuprinde un fel de groază.
„Bestia!… gândeşte el. M-a poftit la el, mi-a făgăduit să-mi dea vin şi iaurt, şi în loc de asta mă poartă pe jos tocmai de la gară şi mă lasă să-mi cârâie găinile în cap…”
Mâniat, Laev îşi bagă bărbia în guler, îşi pune capul pe servietă şi încet, încet, se linişteşte. Oboseala îşi cere drepturile ei – şi Laev aţipeşte!
— Am găsit servieta! aude el strigătul triumfător al lui Kozeavkin. Acuşi găsesc şi macferlanul şi gata, plecăm!
Dar iată că prin somn aude lătrat de câine. La început un singur lătrat, apoi un altul, şi încă unul… Lătrăturile şi cotcodăcelile se îmbină într-un concert straniu. Cineva se apropie de Laev şi-l întreabă ceva. Avocatul simte, ca prin vis, cum mai mulţi inşi se caţără peste capul lui pe fereastră. Larmă, ţipete… O femeie cu şorţ roşu şi cu un felinar în mână, se opreşte în faţa lui şi îi spune ceva nedesluşit.
— N-ai dreptul să spui asta! aude el glasul lui Kozeavkin. Sunt avocatul Kozeavkin, licenţiat în drept. Poftim cartea mea de vizită!
— Ce să fac cu cartea dumitale de vizită! răspunde un glas răguşit de bas. Mi-ai speriat găinile, ai călcat pe ouă! Uite ce ai făcut! Azi-mâine trebuiau să iasă puii de curcă şi dumneata i-ai strivit. Ce să fac, domnule, cu cartea dumitale de vizită?
— N-ai niciun drept să mă opreşti! Ai auzit?! Nu-ţi permit!
„Mor de sete…” gândeşte Laev, silindu-se să deschidă ochii şi simţind că cineva sare peste el de pe fereastră.
— Sunt Kozeavkin! Am o vilă aici, toată lumea mă cunoaşte!
— N-am auzit de niciun Kozeavkin!
— Ce tot spui? Chemaţi-l pe primar! El mă cunoaşte!
— Las-o mai moale, că acuşi vine uriadnicul… Noi îi ştim pe toţi orăşenii veniţi să petreacă vara aici, dar pe dumneata nu te-am văzut de când sunt.
— De cinci ani vin vara la Gnilîie Vîselki!
— Ei, na-ţi-o bună! Ce, aici e Vîselki? Aici e Hilovo! Gnilîie Vîselki e mai la dreapta, dincolo de fabrica de chibrituri. La vreo patru verste de aici.
— Drace! Vasăzică am luat-o pe un drum greşit!
Răstelile şi cotcodăcelile se amestecă cu lătratul câinilor şi din hărmălaia aceasta de nedescris se desprinde glasul lui Kozeavkin:
— N-aveţi dreptul! Voi plăti! O să vedeţi voi cu cine aveţi a face!
În cele din urmă, glasurile se potolesc şi Laev simte că cineva îl zgâlţâie de umăr.
Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 191, 15 iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu şi cu înlocuirea câtorva cuvinte, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A fost revăzută stilistic pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
