Un nume care vine de la cal
Pe generalul-maior în retragere Buldeev îl durea groaznic o măsea. Îşi clătea gura cu votcă, cu coniac, punea pe măseaua bolnavă nicotină din lulea, opiu, terebentină, gaz, îşi ungea obrazul cu iod şi îşi vâra în urechi vată muiată în spirt, dar leacurile acestea ori nu-l ajutau, ori îi făceau greaţă. Venise şi doctorul. Scotocise prin măsea, prescrisese chinină, însă tot fără niciun folos. La propunerea să i se scoată măseaua buclucaşă, generalul opusese un refuz categoric. Toţi cei din casă – nevasta, copiii, servitorii, până şi Petka, rândaşul de la bucătărie, îi propuneau fiecare câte un leac. Iar Ivan Evseici, vechilul, îl sfătui să încerce şi cu descântece.
— Excelenţă, spuse el, aici, în judeţul nostru, a fost acum vreo zece ani un accizar, Iakov Vasilici, care descânta de măsele număru’ unu’. Numai ce întorcea capul spre fereastră, mormăia el ştie ce, scuipa, şi parcă-ţi lua durerea cu mâna! Ce mai? Avea el darul ăsta…
— Şi acum unde-i?
— De când l-a dat afară de la accize, stă la Saratov, la soacră-sa. Acum din asta trăieşte: din măsele. Cum îl apucă pe vreunul durerea de măsele, se duce glonţ la el – şi el îl uşurează. Pe localnici, adică pe ăi din Saratov, îi doftoriceşte la el acasă, iar pe ăi din alte oraşe – prin telegraf. Trimiteţi-i o telegramă, Excelenţă, cum că aşa şi pe dincolo… adică aşa, că robul lui Dumnezeu Alexi are durere de măsele şi îl roagă să-l dezlege. Banii pentru tratament îi trimiteţi cu poşta.
— Prostii! Şarlatanii!
— De ce să nu cercaţi Excelenţă? Îi place votca nevoie mare, nu trăieşte cu nevastă-sa, ci cu o nemţoaică, e cam spurcat de gură, dar face minuni, zău aşa!
— Telegrafiază-i, Alioşa! se rugă generăleasa.
— Tu nu crezi în descântece, dar eu cred, că le-am încercat. Şi, la urma urmei, chiar dacă nu crezi, de ce să nu-i trimiţi o telegramă? Doar n-o să-ţi cadă mâna.
— Bine, se învoi Buldeev. În halul în care sunt, i-aş telegrafia şi lui Scaraoschi… Of! Nu mai pot! Ei, unde stă accizarul tău? Cum să-i scriu?
Generalul se aşază la birou şi ia pana în mână.
— La Saratov îl ştiu şi câinii, spune vechilul. Scrieţi aşa, Excelenţă: Saratov, carevasăzică… domnului Iakov Vasilici… Vasilici…
— Şi mai cum?
— Vasilici… Iakov Vasilici… Cum dracu’ îi mai spune?… Ei comedie! i-am uitat numele de familie!… Vasilici… Hei, Doamne!… Cum naiba îi zice? Adineauri, când veneam încoace îmi umbla prin cap. Daţi-mi voie…
Ivan Evseici ridică privirea în tavan şi începe să mişte buzele. Buldeev şi generăleasa aşteaptă, plini de nerăbdare.
— Ei, haide odată! Prea mult te gândeşti!
— Acuşi… Vasilici… Iakov Vasilici… Am uitat! Şi doar e un nume atât de obişnuit… Un mume care vine de la cal… Iaplin? Nu, nu-i Iaplin. Staţi un pic… Să fie Armasarinov? Nu-i nici Armasarinov. Că de la cal vine, asta-i sigur, dar cum e… naiba ştie…
— Mânzov?
— Nu, să trăiţi. Staţi niţel… Iapliţân… Iapletnicov… Iapleo…
— Te pomeneşti că-i Mânzicov?
— Nu, nu-i nici Mânzicov… Calov… Calchin… Mânzichin… Nu-i niciunul din toate astea!
— Cum să-i telegrafiez atunci? Gândeşte-te!
— Acuşi. Calinchin… Iaplihin… Rotaşev…
— Poate Rotaşnikov? întreabă generăleasa.
— Nu, să trăiţi. Lăturaşnichin… Latraşchin…
— Ei, asta vine de la câine, nu de la cal! Laturov?
— Nu-i nici aşa! L-am uitat – şi pace!
— Atunci dracu’ să te ia, de ce te bagi să dai sfaturi, dacă ai uitat? se supără generalul. Ieşi afară!
Ivan Evseici iese în vârful picioarelor, iar generalul îşi duce mâna la falcă şi începe să se plimbe prin odăi.
— Au! tată-ă-ă! ţipă el. Au! mamă-ă-ă! О-of, nu mai văd cu ochii!
Vechilul iese în grădină şi, ridicând ochii spre cer, se străduieşte să-şi aducă aminte numele de familie al accizarului:
— Mînzicov… Mînzicovschi… Mînzenco… Nu, nu-i! Calinschi… Calevici… Mînzicovici… Iapleanschi…
Nu trecu mult şi fu chemat sus.
— Ei, ţi-ai adus aminte? îl întrebă generalul.
— Nu, să trăiţi, Excelenţă.
— Poate Caleavschi… Caleadnicov…? Nu?
Şi toţi cei din casă începură, care mai de care, să născocească fel de fel de nume de familie. Luară pe rând toate vârstele, sexele şi rasele de cai, pomeniră coama, copitele, hamurile… În casă, în livadă, în odaia servitorilor, la bucătărie, toţi umblau de colo până colo şi, scărpinându-se în cap, căutau numele de familie…
Vechilul era mereu chemat sus.
— Hergheliev? îl întrebau boierii. Copitiu? Armasarin?
— Nu, să trăiţi, răspundea Ivan Evseici şi ridicând privirea în tavan, continua să se gândească cu glas tare: Calenco… Caliucenco… Armasarici… Iapleaev…
— Tată! strigau copiii din odaia lor. Troichin! Strunichin!
Conacul întreg era în fierbere; chinuit de durere şi fierbând de nerăbdare, generalul făgădui să dea cinci ruble celui care va găsi numele de familie al accizarului şi toţi începură să se ţină scai de Ivan Evseici…
— Murgov! îi spunea unul. Trapaşov! Caliţchin! îi spunea altul.
Dar veni seara şi tot nu găsiră numele de familie. Boierii se culcară fără să fi trimis telegrama.
Generalul nu închise ochii toată noaptea; umbla de colo-colo şi gemea… Pe la orele trei dimineaţa, ieşi din casă şi bătu la geamul vechilului.
— Nu cumva e Scopitov? întrebă el cu glas plângăreţ.
— Nu, nu-i Scopitov, Excelenţă, răspunse Ivan Evseici, oftând cu un aer vinovat.
— Dar poate că numele n-are nici în clin nici în mânecă cu caii, ci cu cine ştie ce alt animal.
— Ba zău că vine de la cal, Excelenţă… Asta îmi aduc bine aminte.
— Tare eşti zăbăuc, frate dragă… Pentru mine numele ăsta e acum mai scump ca orice pe lume. M-a dat gata durerea!
Dimineaţa, generalul trimise din nou după doctor.
— N-are decât s-o scoată! hotărî el. Nu mai pot să rabd…
Doctorul sosi şi extrase măseaua bolnavă. Durerea încetă de îndată şi generalul se linişti. După ce îşi îndeplini misiunea şi primi cele cuvenite pentru truda sa, doctorul se urcă în brişcă şi porni spre casă. Dincolo de poartă, pe câmp, dădu de Ivan Evseici… Vechilul stătea nemişcat pe marginea drumului şi, privindu-şi năuc picioarele, se gândea la ceva. Judecând după cutele care-i brăzdau fruntea şi după expresia ochilor, îl frământau gânduri chinuitoare…
— Şargov… Şeinov… mormăia el. Hamutov… Caledschi…
— Ivan Evseici! i se adresă doctorul. N-aş putea să cumpăr de la dumneata vreo cinci baniţe de ovăz? Mujicii noştri îmi vând ovăz, dar prea e prost…
Ivan Evseici se uită cu un aer tâmp la medic, apoi zâmbi ciudat, plesni din palme şi, fără să răspundă un cuvânt, o luă la fugă spre conac, atât de iute, de parcă l-ar fi urmărit un câine turbat.
— Mi-am adus aminte, Excelenţă! strigă el ca ieşit din minţi, dând buzna triumfător în biroul generalului. Mi-am adus aminte!… Doctorul să trăiască! Ovăzov, Ovăzov e numele de familie al accizarului! Ovăzov, Excelenţă! Trimiteţi-i telegrama lui Ovăzov.
— De cap să-ţi fie! răspunse generalul cu dispreţ, dându-i cu tifla. Nu mai am nevoie de numele tău de cal! Să-ţi fie de cap!
Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 183, 7 iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A fost revăzută pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.
Cu ocazia revizuirii povestirii pentru Culegerea de opere, Cehov a făcut modificări stilistice şi a scurtat mult textul.
