Răufăcătorul

În faţa judecătorului de instrucţie stă un mujic mic de stat, numai pielea şi osul, în rubaşcă de pânză groasă şi nădragi peticiţi. Obrazul lui năpădit de peri şi ciuruit de vărsat, ochii ce abia i se văd de sub sprâncenele stufoase, pleoştite, exprimă un soi de asprime posacă. Pe cap, în loc de şapcă are o claie încâlcită de păr de mult certată cu pieptenul şi care îi dă o înfăţişare şi mai ursuză. E desculţ.

— Denis Grigoriev! începe judecătorul de instrucţie. Vino mai aproape şi răspunde la întrebările mele. În ziua de şapte iulie anul curent, paznicul de cale ferată Ivan Semionov Akinfov, trecând dimineaţa pe linie, în dreptul verstei 114, te-a găsit deşurubând o piuliţă din cele cu care sunt fixate şinele de traverse. Uite piuliţa!… Cu ea te-au şi arestat. Aşa a fost?

— Ce să hie?

— Aşa s-au întâmplat lucrurile, cum le declară Akinfov?

— Păi da.

— Bine, dar pentru ce deşurubai piuliţa?

— Ce să hie?

— Ia mai lasă pe „ce să hie” şi răspunde la întrebare: pentru ce deşurubai piuliţa?

— Păi de, dacă n-aveam nevoie de ea, n-o deşurubam, spune cu glas răguşit Denis, uitându-se chiorâş în tavan.

— Şi ce nevoie ai avut de piuliţă?

— De piuliţă? Păi noi le punem greutate la undiţă…

— Care „noi”?

— Noi, poporul… Adicătelea mujicii din Klimovka.

— Ascultă, omule, mie să nu-mi faci pe prostul. Vorbeşte omeneşte. Ce-i povestea asta cu greutatea? N-are rost să îndrugi minciuni!

— N-am minţit de când m-a făcut mama şi o să mă apuc să mint aşa, nitam-nisam? mormăie Denis, clipind din ochi. Păi spuneţi şi dumneavoastră, Înălţimea Voastră, se poate fără greutate? Dacă agăţi un peştişor viu sau un vierme de cârligul undiţei, cum vreţi să se ducă la fund fără greutate? Auzi că mint… zâmbeşte batjocoritor Denis. Doar n-are peştişorul ăla pe dracu’ în el, să prindă peştele mare, dacă rămâne la faţa apei! Bibanul, ştiuca şi mihalţul vânează peştişorii care stau la fund. Dacă momeala pluteşte deasupra, apoi cine s-o apuce? Doar vreun avat, şi ăla prea arar… La noi în râu nu-s avaţi… Că lor le place în ape mai întinse.

— Şi de ce îmi vorbeşti acum de avaţi?

— Păi dumneavoastră m-aţi întrebat! La noi şi boierii tot aşa pescuiesc. Nici măcar un ţânc nu s-ar apuca să pescuiască fără greutate. Fireşte, unul care nu se pricepe o să se ducă la pescuit şi fără greutate. Că nărodul, ce ştie el?

— Prin urmare, spui că ai deşurubat piuliţa pentru a face din ea o greutate?

— Apăi cum! Doar nu ca să joc arşice cu ea!

— Dar pentru greutate puteai să iei o bucată de plumb, un glonte… un cui oarecare…

— Plumb nu găseşti pe drum; trebuie să-l cumperi, iar un cui nu-i bun pentru treaba asta. Nici că se poate ceva mai potrivit decât o piuliţă… E grea şi are gaură.

— Iar faci pe prostul! Parcă te-ai fi născut ieri, sau ai fi căzut din cer. Nu înţelegi ce urmări poate să aibă această deşurubare, nătărăule? Dacă paznicul nu ar fi fost cu ochii în patru, ar fi putut deraia un tren, ar fi murit oameni! Şi numai tu i-ai fi omorât!

— Ferească sfântul, Înălţimea Voastră! De ce să-i omor? Doar nu suntem niscaiva păgâni, sau niscaiva răufăcători? Slavă Domnului, am trăit o viaţă de om şi nu numai că n-am omorât pe nimeni, dar nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva… Izbăveşte-mă şi miluieşte-mă, Maică Precistă… Se poate una ca asta!

— Şi de ce crezi că se produc accidentele de cale ferată? Se deşurubează două-trei piuliţe – şi gata accidentul.

Denis zâmbeşte ironic şi se uită neîncrezător la judecătorul de instrucţie.

— Oare!? De câţi ani deşurubează tot satul piuliţe, şi ferit-a sfântul să se fi întâmplat ceva, iar dumneavoastră vorbiţi de accident… şi cum că aş fi omorât oameni… Dac-aş fi scos o şină, sau, să zicem, aş fi pus o bârnă de-a curmezişul liniei, ei, atunci poate că s-ar fi răsturnat trenul, dar aşa… Ptiu! O piuliţă!

— Dar înţelege, omule, că piuliţele prind şinele de traverse!

— Asta o ştim noi… Doar nu le deşurubăm pe toate… mai şi lăsăm din ele… O facem şi noi cu socoteală… pricepem şi noi câte ceva.

Denis cască şi îşi face semnul crucii peste gură.

— Anul trecut un tren a deraiat chiar prin locurile acestea, spune judecătorul de instrucţie. Acum înţeleg de ce… a fost…

— Ce să hie?

— Spun că acum înţeleg de ce a deraiat trenul anul trecut… Da, înţeleg!

— Păi de aia sunteţi dumneavoastră cu carte, ca să le înţelegeţi pe toate, binefăcătorilor… A ştiut Dumnezeu cui să dea minte… Aşa că dumneavoastră aţi şi judecat cum şi ce, nu ca paznicul care de! e tot mujic, n-are minte, te înhaţă de guler şi te târâie după el… Întâi să judece cum e cazul, apoi să te înhaţe! Ce să zic, dacă-i mujic, are şi minte de mujic… Mai însemnaţi acolo în hârtii, vă rog, Înălţimea Voastră, că mi-a tras şi doi pumni în gură şi unul în piept.

— Când s-a făcut percheziţie la tine, s-a găsit încă o piuliţă… Din ce loc ai deşurubat-o pe aceea, şi când?

— Vorbiţi de piuliţa care era sub lădiţa roşie?

— Nu ştiu unde o ţineai, dar ştiu că s-a mai găsit. Când ai deşurubat-o?

— N-am deşurubat-o eu, mi-a dat-o Ignaşka, băiatul lui Semion strâmbul. Vorbesc de aia de sub lădiţă, că pe a din curte, din sanie, am deşurubat-o cu Mitrofan.

— Care Mitrofan?

— Mitrofan Petrov… N-aţi auzit de el? E de la noi din sat. Face năvoade şi le vinde boierilor. Lui îi trebuie multe piuliţe din alea. Vreo zece bucăţi de fiecare năvod…

— Ascultă… Articolul 1081 din Codul Penal spune că, pentru orice deteriorare a liniei ferate făptuită cu premeditare şi care poate să primejduiască circulaţia trenurilor pe acea linie, vinovatul care a ştiut că drept urmare a faptei sale trebuie să se producă un accident… înţelegi? Tu ai ştiut! Fiindcă nu se putea să nu ştii la ce duce această deşurubare… vinovatul este condamnat la muncă silnică.

— Fireşte, dumneavoastră ştiţi mai bine… Noi suntem oameni neştiutori… Ce pricepem noi?

— Pricepi totul! Atât că minţi şi te prefaci că nu pricepi nimic.

— De ce să mint? Întrebaţi în sat, dacă nu mă credeţi… Numai obleţul se prinde fără greutate la undiţă; tot ce-i mai mic ca porcuşorul, nu se lasă ademenit dacă n-ai greutate la undiţă.

— Şi de avat nu mai spui nimic? zâmbeşte în batjocură judecătorul de instrucţie.

— Avat nu se prea află pe la noi… Dacă laşi undiţa drept deasupra apei, cu o muscă pe cârlig, poţi prinde un clean, dar asta rar de tot.

— Acum lasă vorba…

Se aşterne tăcerea. Denis se mută mereu de pe un picior pe altul, se uită la masa cu postav verde şi clipeşte întruna din ochi, ca şi cum în faţa lui n-ar fi postav, ci ar străluci soarele. Judecătorul de instrucţie scrie repede.

— Pot să plec? întrebă Denis după un timp de tăcere.

— Nu. Sunt dator să te pun sub pază şi să te trimit la închisoare.

Denis încetează de a clipi din ochi şi, ridicându-şi sprâncenele stufoase, priveşte întrebător la magistrat.

— Adicătelea cum, la închisoare? N-am vreme, Înălţimea Voastră, că trebuie să mă duc la târg; am de luat de la Egor trei ruble pentru grăsime…

— Taci din gură, nu mă încurca.

— La închisoare… Dacă aş avea pentru ce, aş merge, dar aşa… din senin… Pentru ce? Nici n-am furat, nici nu m-am bătut cu nimeni… Iar dacă aveţi vreo bănuială pentru rămăşiţa aia de dare, apăi să nu credeţi ce spune primaru’… Întrebaţi-l pe domnul membru permanent al zemstvei… Că primarul, ca să vorbim drept, nu ştie de frica sfintei cruci.

— Ţi-am mai spus să taci!

— Păi, eu tac… ce să fac, bolboroseşte Denis. Da’ vezi că primarul a încurcat socotelile… pot să jur, pe sfânta cruce… Suntem trei fraţi: Kuzma Grigoriev, adicătelea, Egor Grigoriev şi eu, Denis Grigoriev…

— Nu pot să scriu din pricina ta!… Hei, Semion! strigă judecătorul de instrucţie. Luaţi-l!

— Suntem trei fraţi, mormăie Denis, în timp ce doi soldaţi zdraveni îl înşfacă şi îl scot din cameră. Un frate nu-i vinovat de ce face ăilalţi… Dacă Kuzma nu plăteşte, înseamnă să răspundă Denis… halal judecată! A murit răposatul moşier, generalul, fie-i ţărâna uşoară, că altfel vă arăta el vouă, judecătorilor… Trebuie judecat cu pricepere, nu aşa, pe degeaba… Poate să pună să te bată şi cu nuiele, da’ să ştii că ai pentru ce, că-i pe bună dreptate…

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, Nr. 200, 24 iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu neînsemnate modificări, a intrat în ediţiile ulterioare ale aceleiaşi culegeri. A fost inclusă, cu înlocuirea câtorva cuvinte, în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

Conform amintirilor lui V. Ghiliarovski, povestirea e întemeiată pe un caz real, anume procesul ţăranului Nikita Hromoi din satul Kraskovo, gubernia Riazan. („Culegere jubiliară Cehov”, Moscova, 1910, pag. 369-370).

Povestirea a fost trecută de L. Tolstoi în „categoria întâi” a operelor lui Cehov (vezi lista povestirilor lui A. Cehov, notate de L. Tolstoi, din cartea: D. Makoviţki „Notiţe din Iasnaia Poliana”. Ediţia 2-a, Moscova, 1923).