Filozoful

O amiază dogoritoare. În văzduh, niciun foşnet, nicio mişcare… Întreaga fire pare o moşie fără hotar, uitată de Dumnezeu şi de oameni. Sub frunzişul ofilit al teiului bătrân din faţa locuinţei sale, Iaşkin, directorul închisorii, stă la o măsuţă cu trei picioare, împreună cu Pimfov, inspectorul şcolii judeţene, venit la el în vizită. Amândoi şi-au lepădat haina şi şi-au descheiat jiletca; sunt asudaţi, cu obrajii stacojii şi parcă fără viaţă; ai zice că arşiţa i-a stors de orice vlagă. Pimfov mai ales e moleşit de tot, pare sfârşit; ochii îi sunt tulburi, buza de jos îi atârnă bleagă. În schimb privirea şi fruntea lui Iaşkin trădează o oarecare activitate; pesemne că se gândeşte la ceva… Prietenii se uită unul la celălalt, tac şi îşi exprimă chinurile gâfâind şi omorând cu palma muştele. Pe masă se află o carafă cu votcă, o bucată de carne fiartă, numai zgârciuri, şi o cutie de sardele plină cu sare cenuşie. Primul, al doilea şi al treilea păhărel au şi fost date pe gât…

— Da! izbucneşte deodată Iaşkin, atât de brusc, încât câinele, care moţăia lângă masă, se sperie şi fuge mai la o parte, cu coada între picioare. Da! Orice ai spune, Filipp Maximîci, în limba rusă sunt multe semne de punctuaţie de prisos!

— Cum adică? De ce? întreabă modest Pimfov, pescuind din păhăruţ o aripioară de muscă. Semne sunt multe, e drept, dar fiecare îşi are rostul şi locul lui.

— Ba să mă ierţi! Toate semnele astea n-au niciun chichirez. Le-au scornit doar aşa… ca să se afle-n treabă… Îţi pune unul o duzină de virgule într-un rând şi se crede tare deştept. Substitutul de procuror Merinov, bunăoară, îţi trânteşte virgula după fiecare cuvânt. Ca ce? Stimate domn – virgulă, vizitând închisoarea în ziua cutare – virgulă, am observat – virgulă, că arestaţii – virgulă… ptiu! Îţi joacă înaintea ochilor! Şi în cărţi e la fel… Punct şi virgulă, două puncte, fel de fel de ghilimele. Ţi-e şi silă să citeşti. Ba se mai întâmplă să dai şi peste câte un deştept căruia nu-i ajunge un singur punct şi care-ţi înşiră un rând întreg de puncte… Pentru ce, mă rog?

— Aşa cere ştiinţa… oftează Pimfov.

— Ştiinţa!… Asta-i întunecarea minţii, nu ştiinţă… Aţi născocit-o ca să faceţi pe grozavii… să aruncaţi praf în ochi… Uite, de pildă, în nicio limbă străină nu există litera „iati” ^xciii , iar în Rusia există… Ce rost are litera asta, te întreb? Nu-i totuna dacă scriu „hleb” cu „iati” sau cu „e”?

— Cum poţi spune aşa ceva, Ilia Maximîci? exclamă indignat Pimfov. Cum o să scrii „hleb” cu „e”? Zău, nici nu-mi vine să te mai ascult!

Pimfov îşi goleşte păhăruţul şi, clipind supărat, întoarce capul în altă parte.

— Multe bătăi am mai mâncat pentru blestematul ăsta de „iati”! continuă Iaşkin. Îmi aduc aminte cum m-a scos o dată profesorul la tablă şi mi-a dictat: „Lekar uehal” ^xciv . Am scris „lekar” cu „e”. Mi-a tras o bătaie. După o săptămână, m-a scos iar la tablă şi m-a pus să scriu aceleaşi cuvinte. De data asta, am scris cu „iati”. Dar mi-a tras altă bătaie. «Pentru ce, Ivan Fomici? Nu mi-aţi spus chiar dumneavoastră că aici se scrie cu „iati”?» «Da, dar atunci greşeam – mi-a răspuns el – ieri am citit articolul unui academician despre folosirea lui „iati” în cuvântul „lekar” şi mă declar de acord cu academia de ştiinţe. Iar pe tine te bat din datorie faţă de jurământul pe care l-am depus…» Şi dă-i şi dă-i. Vlasiutka al meu e mereu cu urechea umflată din pricina aceluiaşi „iati”… Dacă aş fi ministru, aş interzice ăstora de-alde voi să zăpăcească lumea cu litera „iati”.

— Rămâi sănătos, oftează Pimfov, clipind din ochi şi punându-şi haina. Nu pot să te mai ascult vorbind astfel despre ştiinţă…

— Ei, poftim! Uite că s-a supărat! spune Iaşkin, apucându-l pe Pimfov de mânecă. Am vorbit şi eu aşa… ca să spun ceva… Hai, stai jos să mai bem un păhărel!

Pimfov îşi reia locul cu un aer demn, goleşte păhărelul şi întoarce capul în altă parte. Şi iarăşi se aşterne tăcerea. Feona, bucătăreasa, trece pe lângă ei cu un ciubăr de lături. Se aude plescăitul lăturilor şi scheunatul câinelui, pe care l-a stropit. Mutra fără vlagă a lui Pimfov se pleoşteşte şi mai mult; te aştepţi ca dintr-o clipă în alta capul să i se topească de căldură şi să înceapă să-i curgă pe jiletcă. Pe fruntea lui Iaşkin se îngrămădesc creţuri. Priveşte cu multă luare aminte la carnea plină de zgârciuri şi cugetă… Un invalid de război se apropie de masă, se uită posomorât cu coada ochiului la carafa de votcă şi, văzând-o goală, mai aduce una… Prietenii beau.

— Da! izbucneşte iarăşi pe neaşteptate Iaşkin.

Pimfov tresare şi se uită la el speriat: ce erezii o să mai îndruge?

— Da! repetă Iaşkin, privind îngândurat la carafă. După părerea mea, sunt şi multe ştiinţe de prisos!

— Cum adică? întreabă Pimfov cu glasul sugrumat. Care sunt ştiinţele pe care dumneata le socoţi de prisos?

— O grămadă!… Cu cât mai multe ştiinţe învaţă omul, cu atât îşi închipuie că e mai mare lucru de capul lui. Se face mai fudul… Eu unul aş spânzura toate… ştiinţele astea… Ei poftim… uite că s-a supărat! Dar iute îţi mai sare ţandăra! Zău, nu poate omul spune o vorbă! Stai jos să mai bem un păhărel!

Făcându-şi îmbufnată loc cu coatele ei grăsane, Feona pune în faţa prietenilor o strachină cu ciorbă. Se aud sorbituri şi clefăieli zgomotoase. Trei câini şi o pisică răsar ca din pământ, se aşază în faţa mesei şi se uită cu jind la gurile care molfăie de zor. După ciorbă, Feona aduce păsat de hrişcă cu lapte, pe care îl trânteşte pe masă cu atâta mânie, încât lingurile şi cojile de pâine sar cât colo. Înainte de a înfuleca păsatul, prietenii golesc în tăcere câte un păhărel.

— De altfel totul pe lumea asta e de prisos! spune deodată Iaşkin.

Pimfov scapă lingura pe genunchi şi se uită speriat la Iaişkim; ar vrea să protesteze, dar limba i s-a îngreuiat de băutură şi gura îi e plină de păsat… În loc de obişnuitul lui „cum adică?” nu scoate decât un fel de mârâit.

— Totul e de prisos… continuă Iaşkin. Şi ştiinţele, şi oamenii… şi închisorile, şi muştele… şi păsatul de hrişcă… Şi dumneata eşti de prisos… Cu toate că eşti un om de treabă şi crezi în Dumnezeu, eşti şi dumneata de prisos…

— La revedere, Ilia Maximîci! bolboroseşte Pimfov, silindu-se să-şi îmbrace haina şi neizbutind cu niciun chip să nimerească mânecile.

— Uite acum, bunăoară: ne-am îmbătat, ne-am ghiftuit, şi pentru ce? Numai aşa… Toate astea-s de prisos… Mâncăm, şi nu ştim singuri pentru ce… Ei, poftim… uite că s-a supărat! Spun şi eu aşa… ca să vorbim ceva. Unde vrei să te duci? Stai, frate, mai discutăm… mai bem câte un păhărel!

Din nou se aşterne tăcerea, întreruptă din când în când de zăngănitul păhărelelor şi de sughiţuri de beţiv… Soarele începe să coboare către asfinţit şi umbra teiului creşte din ce în ce. Feona vine iar, gâfâind zgomotos şi, cu mişcări înciudate, aşterne lângă masă o cergă. Prietenii golesc în tăcere ultimul păhărel, se întind pe lăicer şi, întorcându-şi spatele unul altuia, aţipesc…

„Slavă Domnului, se gândeşte Pimfov, astăzi n-a apucat să ajungă până la geneză şi până la ierarhie; că ţi se face părul măciucă şi-ţi vine să-ţi iei lumea în cap…”

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 32, 10 august. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite” şi în ediţiile ulterioare ale culegerii. A fost revăzută stilistic pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.