Un câine scump
Locotenentul Dubov, care nu mai era la începutul carierei sale, şi tânărul cu termen redus Knaps şedeau şi se desfătau cu băuturica.
— Minunat câine! spunea Dubov, arătându-i lui Knaps câinele său, Milka. Un câine ex-cep-ţi-o-nal! Ia uită-te la botul lui! Numai botul cât face! Dacă nimereşti un cunoscător, numai pentru bot îţi dă două sute de ruble! Cum, nu crezi? În cazul acesta, nu pricepi nimic…
— Ba de priceput – pricep eu, dar…
— E un setter, un setter englezesc pursânge! Are un aret uimitor, iar simţul… mirosul! Doamne, ce miros are! Ştii cât am dat pe câinele ăsta când nu era decât un căţel? O sută de ruble! Minunat câine! Milka, ştrengarule! Milka, prostuţule! Hai, vino-ncoace… cuţu-cuţu, coteiul tatei…
Dubov trase câinele spre el şi îl sărută pe creştet. În ochi i se iviră lacrimi.
— N-am să te dau nimănui… frumosule… hoţule… Mă iubeşti, nu-i aşa, Milka! Mă iubeşti?… Marş! Cară-te! strigă deodată locotenentul. Uite-l cum se urcă cu labele murdare drept pe uniforma mea! Da, Knaps, am dat o sută cincizeci de ruble pentru un căţel! Dar aveam şi pe ce! De un lucru îmi pare rău: n-am timp să merg la vânătoare! Câinele ăsta se prăpădeşte din lipsă de activitate, n-are cum să-şi întreţină talentul… De aceea îl şi vând. Cumpără-l, Knaps! Toată viaţa ai să-mi mulţumeşti! Dacă cumva stai prost cu banii, poftim, îţi reduc preţul la jumătate… Ţi-l las cu cincizeci de ruble! De pomană!
— Nu, dragul meu… oftă Knaps. Dacă Milka a dumitale ar fi fost de sex masculin, poate aş fi cumpărat-o, dar aşa…
— Milka nu-i de sex masculin? se miră locotenentul. Ce-i cu dumneata, Knaps? Milka nu-i de sex… masculin? Ha-ha! Dar atunci ce-i, după părerea dumitale? Căţea? Ha-ha-ha… Ce eşti copil? Nu ştii să deosebeşti un câine de o căţea!
— Îmi vorbeşti ca şi cum aş fi orb, sau ţânc… se supără Knaps. Fireşte că-i căţea!
— Atunci poate că şi eu sunt cucoană? Of, Knaps, Knaps! Şi ai absolvit institutul politehnic! Nu, dragul meu, e câine toată ziua, şi încă… pursânge! Nu numai atât, dar taie de la mare distanţă orice câine. Şi dumneata spui că nu-i… de sex masculin! Ha-ha…
— Iartă-mă, Mihail Ivanovici, dar… mă crezi prea prost… E chiar jignitor…
— Bine, lasă-l, dracu’ să te ia… Nu-l cumpăra! Oricât aş vorbi, tot nu vrei să-nţelegi! Acuşi ai să spui şi de coada lui că nu-i coadă, ci picior… Nu-l lua. Tot dumitale voiam să-ţi fac un bine. Vahrameev, mai adu coniac!
Ordonanţa mai aduse coniac. Prietenii îşi turnară câte un păhăruţ şi căzură pe gânduri. O jumătate de oră trecu în tăcere.
— Şi chiar dacă ar fi de sex feminin… curmă tăcerea locotenentul, privind posomorât sticla. Mare lucru! E spre binele dumitale! O să ai şi căţei, şi fiecare căţel înseamnă douăzeci şi cinci de ruble… Oricine o să vrea să ţi-i cumpere. Nu ştiu de ce îţi plac aşa de mult câinii! Căţelele-s de o sută de ori mai bune. Sexul feminin e mai recunoscător şi mai credincios stăpânului… Dar dacă te temi atât de mult de sexul feminin, poftim, ia-o cu douăzeci şi cinci de ruble.
— Nu, dragul meu… Nu dau nicio copeică. Întâi şi întâi nu-mi trebuie câine, apoi nici bani n-am.
— De ce n-ai spus aşa de la început. Marş d-aici, Milka!
Ordonanţa servi un scrob. Prietenii goliră în tăcere tigaia.
— Eşti un băiat de treabă, Knaps, un băiat cinstit… spuse locotenentul ştergându-şi buzele. Să fiu al dracului, dacă nu-mi pare rău să te las să pleci aşa… Ştii ce? Ia câinele pe degeaba!
— Cum vrei să-l iau, dragul meu? spuse Knaps cu un oftat. Cine să vadă de el la mine acasă?
— Bine, bine, lasă-l… dracu’ să te ia! Lasă-l, dacă nu vrei… Dar unde te duci? Stai jos!
Întinzându-şi mădularele, Knaps se sculă în picioare şi îşi luă şapca.
— La revedere, e târziu… spuse el, căscând.
— Stai un pic, am să te petrec.
Dubov şi Knaps se îmbrăcară şi ieşiră în stradă. Făcură prima sută de paşi în tăcere.
— Nu ştii cui aş putea să dau câinele? începu locotenentul. N-ai vreun cunoscut care l-ar lua? Ai văzut că-i un câine frumos, de rasă, dar… nu-mi trebuie!
— N-am, dragul meu… Ce fel de cunoscuţi să am pe aici?
Până la locuinţa lui Knaps, prietenii nu mai rostiră nicio vorbă. Numai când Knaps strânse mâna locotenentului şi deschise portiţa, Dubov tuşi şi spuse oarecum nehotărât:
— Nu ştii dacă hingherii de aici primesc sau nu câini?
— Cred că primesc. Dar n-aş putea să-ţi spun sigur.
— Am să-l trimit mâine cu Vahrameev… Dracu’ să-i ia, n-au decât să-l jupoaie de viu… E o căţea scârboasă, nesuferită! Nu numai că face murdărie prin odăi, dar ieri a mâncat la bucătărie toată carnea, ticăloasa… Măcar dacă ar fi de rasă, dar dracu’ ştie ce e, o corcitură de câine obişnuit cu porc. Noapte bună.
— La revedere! spuse Knaps.
Portiţa clămpăni închizându-se şi locotenentul rămase singur.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 45, 9 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. Cu eliminarea unei fraze, a intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova.
A apărut, fără autorizaţia autorului, în revista „Sverciok”, 1889, Nr. 1, 5 ianuarie, cu titlul „Câinele”. Cu mici modificări stilistice, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
Reproducerea povestirii în culegerea „Vorbe nevinovate” şi în revista „Sverciok” a provocat un protest din partea lui Cehov. O parte din tirajul revistei conţinea o notiţă, indicând locul primei apariţii a povestirii.
