„Uniforma căpitanului”
Soarele abia răsărit se uita posomorât la oraşul de provincie, cocoşii nici nu apucaseră să-şi dezmorţească bine mădularele, şi în cârciuma lui moş Rîlkin se şi înfiinţaseră muşteriii. Erau trei: croitorul Merkulov, vardistul Jratva şi Smehunov , curierul administraţiei financiare. Tustrei erau chercheliţi.
— Să nu spui asta! Nici gând să fie aşa! filozofa Merkulov, ţinându-l pe vardist de un nasture. Din punct de vedere croitoricesc, un funcţionar civil – fireşte unul ceva mai răsărit în grad – îl taie întotdeauna pe un general. Să luăm bunăoară un şambelan… Ce fel de om e? Şi ce învârteşte în meseria lui? Păi, fă socoteala… Patru arşini din postavul cel mai prima întâi de la fabrica Pründel şi fiii, nasturi de aur, guler de aur, pantaloni albi cu lampas de aur, piepţii toţi numai de aur, până şi mânecile şi buzunarele de la spate strălucesc de-ţi iau ochii. Darmite dacă lucrezi pentru domnii de la curte: maestrul de călărie, maestrul de ceremonie şi mai ştiu eu ce mărimi! Cam cum îţi închipui tu treaba asta? Îmi aduc şi acum aminte cum am lucrat odată pe brânci, tot atelierul, pentru contele Andrei Semionîci Vonlearevski, mare maestru la curte. O uniformă, de nu-ţi venea să o atingi! Când o luai în mână, începeau să-ţi zvâcnească venele, uite aşa: ţac! ţac! Te pui cu boierii adevăraţi? Când îşi comandă ei haine, să nu îndrăzneşti să-i pisezi cu probele. Cum ai luat măsura, pun-te, nenicule pe lucru şi nici prin cap să nu-ţi treacă cumva că ai putea să te duci să încerci haina boierului sau s-o ajustezi pe el. Dacă eşti croitor ca lumea, trebuie s-o potriveşti din capul locului, să iasă turnată. Vorba ceea: sari din clopotniţă şi nimereşti drept în cizme… Asta-i! Mi-aduc aminte, măi frate… peste drum de noi se afla corpul de jandarmi… Jupânul nostru, Osip Iaklici, alegea câte un jandarm care să se potrivească la măsuri cu clientul şi făcea proba pe el. Pentru uniforma contelui, am ales tot aşa un jandarm potrivit. Era un flăcăiandru. L-am chemat şi i-am spus: „Ia îmbracă tu asta, mă ţărane, şi fandoseşte-te!” Şi ce să vezi! Să te strici de râs, nu alta! A îmbrăcat flăcăul uniforma, s-a uitat la piepţi şi… comedie mare: întâi a încremenit, pe urmă a început să tremure – şi a leşinat…
— Dar pentru vreun ispravnic ai lucrat? îl întrebă Smehunov.
— Ei, na-ţi-o bună, ai găsit şi tu mărime de care să întrebi! Păi la Petersburg ispravnici din ăştia mişună ca ploşniţele… Numai aici se căciuleşte toată lumea la ei, dar acolo mai, mai că li se spune: „Ia vezi-ţi de treabă, ce te bagi!” Am lucrat şi pentru domni ofiţeri şi chiar pentru persoane din primele patru ranguri. Pentru fiecare rang e altă mâncare de peşte… Dacă, bunăoară, ai rangul al cincilea , nu e mare lucru de capul tău… Poţi să vii liniştit paste o săptămână la croitor, că uniforma e gata… Nu-i brodat cu fir decât gulerul şi manşeta… Ei, dar dacă venea un client de rangul al patrulea, sau al treilea, sau chiar de-al doilea, mamă Doamne! Jupânul ne punea pe toţi pe jăratec şi trăgea o fugă la corpul de jandarmi. Am lucrat odată şi pentru consulul Persiei, măi frate. I-am brodat pe piept şi pe spate covrigi de aur de o mie cinci sute de ruble. Credeam că n-o să vedem un ban de la el; când colo, să vezi minune: ne-a plătit… La Petersburg până şi tătarii au suflet nobil.
Şi Merkulov mai înşiră multă vreme astfel câte în Lună şi în stele. Pe la orele nouă, îl podidi plânsul de atâtea amintiri şi începu să se jeluiască amarnic de soarta care îl zvârlise într-un orăşel plin doar de negustori şi de târgoveţi. Între timp, vardistul dusese doi inşi la poliţie, curierul dăduse fuga de vreo două ori la poştă şi la administraţia financiară, şi Merkulov tot se mai jeluia. Pe la amiază, stătea în faţa ţârcovnicului, se bătea cu pumnul în piept şi bâiguia:
— N-am chef să lucrez pentru bădărani! Nu vreau! La Petersburg am lucrat personal pentru baronul Sputzel şi pentru domnii ofiţeri! Lasă-mă în pace, antereu cu barbă, piei din ochii mei! Cară-te de aici!
— Ai căzut pradă îngâmfării, Trifon Panteleici, îl dăscălea slujitorul bisericesc. Ăi fi dumneata artist în meseria dumitale, dar de Dumnezeu şi de religie nu trebuie să uiţi. Cam ca dumneata făcea şi Arie şi a murit de moarte ruşinoasă. Of, la fel ai să mori şi dumneata.
— Las’ să mor! Mai bine să mor decât să croiesc sumane!
— Blestematul ăla al meu o fi pe aici? răsună deodată, dincolo de uşă, un glas răguşit şi în cârciumă intră Axinia, nevasta lui Merkulov, o femeie mai în vârstă, cu mânecile suflecate şi burta curmată de şiretul fustei. Unde-i nemernicul? zbieră ea din nou, aruncând o privire mânioasă asupra muşteriilor. Hai acasă, plesni-ţi-ar bojocii, te caută un ofiţer!
— Ce ofiţer? se miră Merkulov.
— Dracu’ ştie! Spune că vrea să-ţi facă o comandă.
Merkulov îşi frecă cu toate cinci degetele nasul lui mare, aşa cum obişnuia de câte ori se afla în culmea mirării, şi mormăi:
— Muierea asta bate câmpii… De cincisprezece ani de zile n-am văzut la faţă un nobil şi astăzi, în zi de post, să pice aşa, din senin, un ofiţer cu o comandă! Hm!… Trebuie să mă duc să văd…
Merkulov ieşi din cârciumă şi se îndreptă împleticindu-se spre casă… Nevastă-sa nu-l amăgise. În pragul căsuţei sale îl zări pe căpitanul Urceaev de la adjutantura cercului de recrutare din localitate.
— Pe unde-mi hoinăreşti? îl întâmpină căpitanul. De un ceas te aştept… Poţi să-mi faci o uniformă?
— Înălţimea Voastră… Doamne! începu să bolborosească Merkulov, înecându-se şi smulgându-şi de pe cap căciula, împreună cu un smoc de păr. Înălţimea Voastră! Dar credeţi că-i prima dată când mi se dă o comandă? Of, Doamne! Am lucrat pentru baronul Sputzel… Eduard Karlîci… domnul sublocotenent Zembulatov îmi datorează şi astăzi zece ruble. Of! Of! Muiere, da’ dă odată Înălţimii Sale un scaun, bătu-m-ar Dumnezeu… Ordonaţi să vă iau măsura, sau îngăduiţi să croiesc după ochi?
— Cum vrei… Postavul te priveşte şi totul să fie gata peste o săptămână… Cât ceri?
— Se poate una ca asta, Înălţimea Voastră? zâmbi Merkulov. Doar nu sunt un negustor oarecare. Ştim să ne purtăm cu boierii… Nici măcar când am lucrat pentru consulul Persiei nu ne-am tocmit dinainte…
După ce-i luă căpitanului măsura şi-l petrecu până la uşă, Merkulov rămase un ceas întreg nemişcat în mijlocul căsuţei sale, uitându-se îndobitocit la nevastă. Nu-i venea să creadă…
— A naibii încurcătură, ce să mă fac? mormăi el în cele din urmă. De unde să iau bani pentru postav? Axinia, soro, împrumută-mi banii pe care i-am luat pe vacă.
Axinia îi dădu cu tifla şi scuipă. În clipa următoare, mânuia îndrăcită vătraiul, spărgea oale în capul bărbatului, îl târa de barbă şi mai trăgea şi câte o fugă în stradă, ţipând cât o lua gura: „Săriţi, oameni buni! M-a omorât!…” Dar tot tărăboiul acesta nu-i folosi la nimic: a doua zi dimineaţa stătea în pat şi se ascundea de calfe, ca să nu-i vadă vânătăile, în timp ce Merkulov cutreiera prăvăliile şi, sfădindu-se cu negustorii, îşi alegea postavul dorit.
Pentru croitor începuse o eră nouă. Trezindu-se dimineaţa şi aruncând, cu ochi încă tulburi, o privire asupra micului său univers, nu mai scuipa ca mai înainte cu întărâtare… Ba, lucru şi mai neaşteptat, încetă să se mai ducă la cârciumă şi se puse pe lucru. După ce îşi făcea rugăciunea în gând, îşi punea pe nas nişte ochelari mari, cu ramă de oţel, se încrunta, şi întindea cu veneraţie postavul pe masă.
Peste o săptămână, uniforma era gata. După ce o călcă, Merkulov ieşi cu ea în stradă, o atârnă de gard şi se apucă s-o scuture. Lua de pe ea câte un fulg, se dădea trei paşi înapoi, o privea îndelung, închizând pe jumătate ochii, mai lua un fulg – şi tot aşa timp de vreo două ceasuri.
— Mare pacoste cu boierii ăştia, spunea el trecătorilor. Nu mai pot, m-au dat gata! Îs învăţaţi, delicaţi, poftim de le mai intră-n voie!
A doua zi, Merkulov îşi unse părul cu untdelemn, se pieptănă, înfăşură uniforma într-o pânză nou-nouţă şi se duse la căpitan.
— N-am timp să stau de vorbă cu tine, dobitocule! oprea el pe fiecare trecător. Nu vezi că-i duc căpitanului uniforma?
Peste o jumătate de ceas, se întoarse acasă de la căpitan.
— Ei, ce bem, Trifon Panteleici? îl întâmpină Axinia, zâmbind larg şi roşind.
— Proastă mai eşti! îi răspunse bărbatul ei. Unde ai mai pomenit ca boierii cei adevăraţi să plătească din capul locului? Ăsta nu-i un negustor oarecare, să-ţi trântească deodată banii pe tejghea! Proasto…
Două zile, Merkulov stătu lungit pe cuptor, nu bău, nu mâncă, lăsându-se doar pradă unei dulci încântări de sine, întocmai ca Hercule după îndeplinirea isprăvilor sale. A treia zi, se duse după bani.
— Înălţimea Sa s-a sculat? şopti el ordonanţei, intrând cu multă smerenie în săliţă.
Primind un răspuns negativ, se aşeză de planton în faţa uşii şi aşteptă.
— Dă-l afară! Spune-i să vină sâmbătă, auzi el într-un târziu glasul răguşit al căpitanului.
Acelaşi lucru îl auzi sâmbătă, apoi a doua şi a treia sâmbătă… O lună întreagă bătu drumul locuinţei căpitanului. Stătea ceasuri întregi în antreu şi în loc de bani primea doar invitaţia să se ducă dracului şi să vină sâmbătă. Dar Merkulov nu deznădăjduia, nu cârtea, dimpotrivă… Se îngrăşă chiar. Aşteptarea prelungită în antreu îi plăcea şi nelipsitul „dă-l afară” îi răsuna în urechi ca o melodie dulce.
— Un boier se cunoaşte din capul locului! spunea el topit de fericire de fiecare dată când se întorcea de la căpitan. La noi, la Piter, toţi erau aşa…
Merkulov s-ar fi învoit să se ducă până la sfârşitul zilelor sale la căpitan şi să aştepte în antreu, dacă Axinia nu i-ar fi cerut mereu să-i dea înapoi banii luaţi pe vacă.
— Ai adus banii? îl întâmpina ea de fiecare dată. Nu? Ce faci cu mine, câine? Ai?… Unde-i vătraiul, Mitka?
Într-o seară, Merkulov se întorcea de la piaţă, cu un sac de cărbuni în spate. Axinia se ţinea de el şi-l ocăra.
— Las’ că-ţi arăt eu ţie acasă! Aşteaptă! gâfâia ea, cu gândul tot la banii luaţi pe vacă.
Deodată, Merkulov rămase ţintuit locului şi scoase un strigăt de bucurie. Din birtul „Veselia”, pe lângă care tocmai treceau, ieşi în goana mare un domn cu joben, cu faţa stacojie şi ochii tulburi de băutură. După el, alergând să-l ajungă din urmă, ieşi căpitanul Urceaev, cu tacul de biliard în mână, fără şapcă, cu părul vâlvoi, şi cu hainele în neorânduială. Noua sa uniformă era toată mânjită de cretă şi un epolet îi atârna într-o parte.
— Am să te silesc să joci, escrocule, striga căpitanul fluturând bezmetic tacul şi ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Ţi-arăt eu cum se joacă cu oameni cumsecade, protobestie ce eşti!
— Ia te uită şi ia aminte, toanto! îi şopti Merkulov nevesti-sii, înghiontind-o cu cotul şi chicotind înfundat. Boierul se cunoaşte de îndată. Negustorul, când îşi comandă o haină pentru râtul lui de ţărănoi, apoi haina nu mai are moarte: o poartă cel puţin zece ani. Ăsta, uite, şi-a şi jerpelit uniforma! Mai-mai că-i trebuie una nouă!
— Du-te să-i ceri banii! se răsti la el Axinia. Hai, mişcă!
— Ce tot vorbeşti, proasto! În stradă? Nici prin gând nu-mi trece…
Oricât încercă însă Merkulov să se împotrivească, nevastă-sa îl sili să se apropie de căpitanul mâniat foc şi să aducă vorba de bani.
— Hai, şterge-o! îi răspunse căpitanul. M-ai plictisit!
— Înţeleg prea bine, Înălţimea Voastră… Eu unul nu zic nimic… dar vedeţi, nevastă-mea… e o femeie fără minte… Ştiţi doar şi dumneavoastră câtă minte poate fi în capul unei muieri…
— M-ai plictisit, n-auzi? zbieră căpitanul, holbând la el ochii săi beţi, tulburi. Şterge-o!
— Înţeleg, Înălţimea Voastră! Dar eu vă vorbesc doar de nevastă fiindcă, vedeţi dumneavoastră, banii-s de pe vacă… Ne-am vândut vaca părintelui Iuda…
— Aha… mai şi discuţi, păduche!
Căpitanul îşi făcu vânt şi – trosc! Merkulov văzu stele verzi, căciula îi zbură din mână, cărbunii începură să-i curgă din sac… şi Axinia încremeni. O clipă rămase nemişcată, ca nevasta lui Loth, prefăcută în stană de sare, apoi făcu doi paşi înainte şi aruncă o privire sfioasă asupra bărbatului ei… Spre marea ei mirare, chipul lui Merkulov era luminat de un zâmbet fericit şi în ochii plini de încântare îi sclipeau lacrimi…
— Boierii adevăraţi se cunosc de îndată! bolborosea el. Îs oameni subţiri, învăţaţi… Întocmai aşa a fost şi pe timpuri… chiar în acelaşi loc m-a croit pe spinare şi baronul Sputzel – Eduard Karlîci – când i-am dus blana… Şi-a făcut vânt şi – trosc! Şi domnul sublocotenent Zembulatov la fel… Cum am venit la el, a sărit în picioare şi mi-a tras una din toate puterile… Hei! s-a dus timpul meu, nevastă! Tu nu pricepi nimic! Da, da, timpul meu s-a dus.
Merkulov făcu un gest deznădăjduit cu mâna, culese de pe jos cărbunii şi o porni încet spre casă.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 4, 26 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu unele prescurtări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu noi prescurtări a intrat în ediţiile 2-14 ale aceleiaşi culegeri, Sankt Petersburg, 1891-1899. După eliminarea câtorva fraze, a intrat în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.
Primind „Uniforma căpitanului”, N. Leikin i-a scris lui Cehov: „Povestirea e într-adevăr lungă şi nu prea reuşită ca expunere, dar n-am s-o arunc ci, dacă-mi dai voie, am s-o schimb într-un fel şi am s-o scurtez.” (26 decembrie 1884). Ulterior, însuşi autorul şi-a scurtat de trei ori povestirea.
