La mareşăleasa nobilimii

În fiecare an, la întâi februarie, de sfântul mucenic Trifon, la moşia văduvei lui Trifon Lvovici Zavzeatov ^ix , fostul mareşal al nobilimii din judeţ, e mare forfotă. În ziua aceea, ziua numelui fostului mareşal – Liubov Petrovna, văduva lui, face un parastas pentru răposat şi, după parastas, o slujbă de mulţumire Domnului. La parastas se adună tot judeţul. Acolo îl poţi întâlni pe Hrumov ^x , actualul mareşal al nobilimii, pe Marfutkin, preşedintele zemstvei, pe Potraşkov ^xi , membru permanent al zemstvei, pe amândoi judecătorii de pace, pe ispravnicul Krinolinov, doi şefi de poliţie de plasă, pe Dvorneaghin ^xii , medic al zemstvei, care miroase a iodoform, pe toţi moşierii mari şi mici şi mulţi alţii. În total, se adună vreo cincizeci de inşi.

La amiază, la orele 12 punct, musafirii îşi iau pe cât pot un aer întristat şi se îndreaptă din toate odăile spre salonul cel mare. Pe jos sunt aşternute covoare şi zgomotul paşilor nu se aude, dar solemnitatea clipei îi face pe toţi, instinctiv, să calce în vârful picioarelor şi să se cumpănească cu braţele în timpul mersului. În salonul cel mare, totul e pregătit. Părintele Evmeni, un bătrânel mărunt, cu camilafcă înaltă, ieşită de soare, îşi pune odăjdiile negre. Diaconul Konkordiev, roşu ca racul, îmbrăcat şi el mai din vreme în odăjdii, răsfoieşte fără zgomot molitvelnicul şi băgă hârtiuţe printre foi. Lângă uşa ce dă în vestibul, dascălul Luka suflă în cădelniţă, umflându-şi obrajii şi holbând ochii. Încet-încet, salonul se umple de un uşor fum albăstrui, străveziu, şi de miros de tămâie. Învăţătorul Ghelikonski, un tânăr cu surtuc nou care-i cade ca un sac şi cu coşuri mari pe mutra lui speriată, împarte în dreapta şi în stânga lumânări de ceară aşezate pe o tavă de nichel. Gazda Liubov Petrovna stă în faţă, lângă măsuţa cu colivă, şi îşi duce de pe acuma batista la ochi. Câte un oftat tulbură din când în când liniştea. Chipurile tuturor sunt încordate, solemne.

Parastasul începe. Fumul albastru se înalţă uşor din cădelniţă, unduind într-o rază piezişă de soare, lumânările aprinse sfârâie slab. Cântarea, la început aspră şi asurzitoare, se face curând lină şi armonioasă, pe măsură ce cântăreţii se adaptează treptat condiţiilor acustice ale încăperii… Motivele sunt triste, tărăgănate… Puţin câte puţin, musafirii se lasă furaţi de atmosfera de melancolie şi cad pe gânduri. Îşi aduc dintr-odată aminte cât de scurtă e viaţa, cât de trecător e tot ce îi înconjoară, şi cât de deşartă e lumea… Şi li se pare că-l văd şi pe răposatul Zavzeatov, un om trupeş, cu obrajii rumeni, care golea pe nerăsuflate o sticlă de şampanie şi spărgea oglinzile cu fruntea. Iar când se cântă „cu sfinţii odihneşte, Hristoase” şi se aud hohotele înăbuşite de plâns ale gazdei, musafirii, abătuţi, încep să se mute de pe un picior pe altul. Cei mai emotivi simt un gâdilat în gâtlej şi pe sub pleoape. Dorind să-şi biruie această senzaţie neplăcută, Marfutkin, preşedintele administraţiei zemstvei, se apleacă spre şeful poliţiei şi îi şopteşte la ureche:

— Am fost ieri la Ivan Feodorîci… Am făcut cu Piotr Petrovici un şlem mare la fără de atu… zău că da… Olga Andreevna s-a înfuriat aşa de tare, că i-a sărit din gură dintele fals.

Dar iată că se cântă „veşnica pomenire”. Ghelikonski adună respectuos lumânările şi parastasul se isprăveşte. Urmează câteva clipe de forfotă, se schimbă odăjdiile şi începe slujba de mulţumire. După slujbă, în timp ce părintele Evmeni îşi scoate odăjdiile, musafirii îşi freacă mâinile şi tuşesc, iar gazda povesteşte cât de bun era răposatul Trifon Lvovici.

— Poftiţi să luaţi o gustare, domnilor, îşi încheie ea, oftând, povestirea.

Musafirii se grăbesc spre sufragerie, dându-şi silinţa să nu se îmbrâncească şi să nu se calce unul pe altul pe picioare. În sufragerie îi aşteaptă prânzul, un prânz atât de îmbelşugat încât, privindu-l, diaconul Konkordiev în fiecare an socoteşte de datoria sa să facă cu braţele un gest de nedumerire, să clatine uimit din cap şi să spună:

— E nemaipomenit! Părinte Evmeni, asta nu mai e hrană pentru oameni, ci jertfă adusă zeilor.

Prânzul întrece într-adevăr toate aşteptările. Pe masă se vede tot ce poate oferi flora şi fauna. Nemaipomenit este însă faptul că pe masă se găsesc de toate, afară de… băutură. Liubov Petrovna s-a legat în faţa icoanelor să nu ţină în casă cărţi de joc şi băuturi alcoolice, cele două lucruri care i-au nenorocit bărbatul. De aceea pe masă nu se găsesc decât sticle cu oţet şi untdelemn, parcă spre batjocura şi pedeapsa invitaţilor, care sunt cu toţii nişte cheflii şi beţivani fără pereche.

— Mâncaţi, domnilor! îi îmbie mareşăleasa. Dar, să mă iertaţi, votcă n-am… Nu ţin în casă…

Musafirii se apropie de masă şi atacă fără prea multă tragere de inimă plăcinta cu carne.

Dar mâncarea nu prea merge. În felul în care se înfig furculiţele, se taie şi se mestecă bucăturile, se simte un fel de lene, de nepăsare… Se vede că lipseşte ceva.

— Parcă aş fi pierdut ceva…, şopteşte unul dintre judecătorii de pace celuilalt. Am simţit exact acelaşi lucru când a fugit nevastă-mea cu inginerul… Nici nu pot să înghit!

Înainte de a începe să mănânce, Marfutkin se scotoceşte îndelung prin buzunare, căutându-şi batista.

— Ei, comedie, batista-i în şubă şi eu o caut în buzunar! îşi aminteşte el în gura mare şi porneşte spre vestibul, unde sunt atârnate şubele.

Când se întoarce, privirea îi este aburită şi cu o poftă neaşteptată se năpusteşte asupra plăcintei cu carne.

— Aşa că nu lunecă pe gât fără udătură? îi şopteşte el părintelui Evmeni. Du-te şi dumneata în antreu, părintele, am o sticlă în şubă… Dar umblă cu băgare de seamă, să nu faci zgomot!

Părintele Evmeni îşi aduce aminte că trebuie să-i dea lui Luka nu ştiu ce poruncă şi se îndreaptă cu paşi mărunţi spre vestibul.

— Părinte! Stai! Am să-ţi spun două cuvinte… între patru ochi! îl prinde din urmă Dvorneaghin.

— Straşnică şubă de ocazie mi-am cumpărat, domnilor! se laudă deodată Hrumov. Face o mie şi n-am dat pe ea decât… n-o să mă credeţi… decât două sute cincizeci! Atâta tot!

În orice altă împrejurare, musafirii ar fi primit această noutate cu nepăsare, acum însă se arată cu toţii uluiţi şi nu vor să-i dea crezare. În cele din urmă, năvălesc buluc în vestibul să vadă şuba, şi se uită, se tot uită, până când Mikeşka, feciorul doctorului, scoate pe ascuns din vestibul cinci sticle goale… Când se serveşte nisetrul rasol, Marfutkin îşi aduce aminte că şi-a uitat tabachera în sanie şi se duce la grajd. Fiindu-i urât să se ducă singur, îl ia cu el şi pe diacon, care, gând la gând cu bucurie, tocmai voia să vadă ce-i face calul…

În seara aceleiaşi zile, Liubov Petrovna stă în biroul ei îşi scrie unei vechi prietene din Petersburg:

„Astăzi, ca în toţi anii din urmă, îi povesteşte ea între altele, am făcut un parastas pentru răposatul. La parastas au fost toţi vecinii mei. Sunt oameni simpli, cam grosolani, dar ce suflete! I-am ospătat pe cinste, dar, fireşte, ca şi în ceilalţi ani, fără pic de băutură. De când mi-a murit bărbatul de prea multă băutură, mi-am jurat să introduc în judeţul nostru un regim de cumpătare, ca astfel să-i răscumpăr păcatele. Campania pentru cumpătare am început-o chiar în casa mea. Părintele Evmeni e încântat de ţelul pe care mi l-am propus şi mă ajută cu vorba şi cu fapta. Ah, ma chère ^xiii , dacă ai şti ce dragă le sunt acestor urşi! După dejun, Marfutkin, preşedintele administraţiei zemstvei, mi-a luat mâna, a ţinut-o mult timp lipită de buzele sale şi, dând caraghios din cap, a început să plângă: are multă simţire, dar nu ştie să se exprime! Părintele Evmeni, acest minunat bătrânel, s-a aşezat lângă mine şi, privindu-mă cu ochi înlăcrămaţi, a bolborosit mult timp ceva, ca un copil. N-am înţeles ce voia să spună, dar ştiu să preţuiesc un sentiment sincer. Şeful poliţiei, bărbatul acela frumos de care-ţi scriam deunăzi, s-a lăsat în genunchi în faţa mea, a vrut să declame versuri originale (e poetul nostru), dar… nu l-au ajutat puterile… s-a clătinat şi a căzut lat… Uriaşul acesta a avut o criză de nervi… Poţi să-ţi închipui entuziasmul meu! E drept că n-au lipsit şi unele incidente. Sărmanului Alalîkin ^xiv , preşedintele adunării judecătorilor de pace, un om dolofan şi apoplectic, i-a venit rău şi a rămas două ceasuri lungit pe divan în stare de leşin. A trebuit să-l stropim cu apă pe obraz… Bine că era de faţă doctorul Dvorneaghin, care a adus din farmacia sa o sticlă de coniac şi l-a fricţionat pe tâmple. Graţie acestui tratament, Alalîkin şi-a revenit curând şi a fost dus acasă…

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 6, 9 februarie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A apărut, cu mici îndreptări, în ediţiile 2-14 ale aceleiaşi culegeri. A intrat, fără modificări, în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.