Care mai de care
— …Şi treceţi neapărat pe la baroneasa Scheppling (cu doi „p”), mes enfants … stărui pentru a zecea oară soacră-mea, însoţindu-ne pe mine şi pe tânăra mea soţie, până la cupeu. Baroneasa e o veche prietenă de-a mea… Treceţi şi pe la generăleasa Jerebcikova… S-ar simţi jignită dacă nu i-aţi face o vizită…
Ne-am urcat în cupeu şi am pornit să ne facem vizitele de după nuntă. Nevastă-mea avea, după câte mi se părea, un aer solemn; iar eu eram melancolic şi prost dispus. Între nevastă-mea şi mine existau multe deosebiri, dar niciuna nu-mi pricinuia atâta suferinţă ca deosebirile dintre cunoscuţii şi prietenii fiecăruia dintre noi. Pe lista cunoscuţilor nevestei mele figurau numai neveste de colonei, de generali, baroneasa Scheppling (cu doi „p”), contele Derzaicertovşcinov şi o droaie de boieroaice, colege de pension, iar la mine totul era de un move-ton înfiorător: un unchi pensionar, fost director de închisoare, o verişoară cu un atelier de mode, colegii, nişte funcţionari beţivi şi cheflii (niciunul dintre ei nu avea, de altfel, grad mai mare de consilier titular), un negustor pe nume Plevkov ş.a.m.d. Îmi venea să intru în pământ. Ca să nu mă fac de râs… ar fi trebuit să nu mai dau deloc pe la cunoscuţii mei, dar acest lucru mi-ar fi atras o mulţime de imputări şi de neplăceri. În cel mai rău caz, puteam s-o şterg pe verişoara mea de pe listă, dar de vizita la unchiul meu şi la Plevkov, nici vorbă să scap. Banii pentru cheltuielile de nuntă îi luasem de la primul, iar celui de al doilea îi rămăsesem dator pentru mobilă.
— Sufleţelule, am început eu să pregătesc terenul, ca s-o îmbunez pe nevastă-mea, mergem întâi la unchiul meu Pupkin. E de neam boieresc străvechi… vărul lui e vicar la o eparhie, dar e un mare original şi trăieşte ca un porc; adică nu vicarul trăieşte ca un porc, ci el, Pupkin… Te duc la el ca să-ţi dau prilejul să râzi un pic… E un dobitoc fără pereche.
Cupeul s-a oprit în faţa unei căsuţe cu trei ferestre, cu obloane cenuşii, ruginite. Ne-am dat jos şi am sunat… Se auzi un lătrat sonor, urmat de un impunător „marş de aici, blestematule!”, de un scheunat şi de un tropăit grăbit în dosul uşii… După multă forfotă, uşa s-a deschis şi am intrat în vestibul… Ne întâmpină verişoara mea, Maşa, o fetiţă îmbrăcată cu jacheţica mămicăi şi cu nasul murdar. M-am prefăcut că n-o recunosc şi m-am îndreptat spre cuier unde, alături de blana de vulpe a unchiului, spânzurau o pereche de pantaloni ai nu ştiu cui şi o fustă crohmolită. În timp ce-mi scoteam galoşii, am aruncat o privire sfioasă în salon. Unchiul meu, în halat şi cu papucii pe piciorul gol, stătea la o masă. Speranţa că nu-l voi găsi acasă mi se spulberă… Cu privirea încordată şi suflând zgomotos pe nări, de se auzea în toată casa, scotea cu o sârmă nişte coji de portocale dintr-o carafă de votcă. Avea o înfăţişare preocupată şi concentrată, de parcă inventa un aparat de telefon. Am intrat… Zărindu-ne, Pupkin s-a ruşinat, a scăpat sârma din mână şi, ridicându-şi poalele halatului, a zbughit-o din salon…
— Mă întorc acuşi! strigă el.
— A dat bir cu fugiţii… am râs eu către nevastă-mea, mort de ruşine şi fără să îndrăznesc s-o privesc. Nu-i aşa că-i caraghios, Sonia? E un mare original… Şi uită-te ce mobilă! O masă în trei picioare, un pian paralitic, un ceasornic cu cuc… ai zice că aici nu locuiesc oameni, ci mamuţi…
— Ce înfăţişează picturile astea? întrebă nevastă-mea, cercetând tablourile înşirate pe pereţi, printre fotografii.
— Asta-i stareţul Servim, hrănind un urs la schitul Sarovskaia, iar ăsta-i portretul vicarului pe când era încă inspector al seminarului… Precum vezi, are „Sfânta Ana”… E o persoană respectabilă… Eu… (îmi suflai nasul).
De nimic însă nu mi-era atât de ruşine ca de miros… Trăsnea a votcă, a portocale fermentate, a terebentină, cu care unchiul se apăra de molii, a drojdie de cafea, şi totul se împletea într-o duhoare pătrunzătoare, acră… Verişorul meu Mitea, un elev de liceu cu urechi mari, clăpăuge, intră şi se înclină… După ce adună cojile de portocală, luă de pe divan o pernă, şterse cu mâneca praful de pe pian şi ieşi… Fusese, desigur, trimis să „deretice”…
— Iată-mă şi pe mine! spuse, în sfârşit, unchiul, intrând şi el în salon şi încheindu-şi jiletca. Iată-mă şi pe mine! Sunt foarte bucuros… foarte! Luaţi loc, vă rog! Numai să nu vă aşezaţi pe divan: piciorul dinapoi e rupt. Stai jos, Senea!
Ne-am aşezat… Se aşternu o tăcere în timpul căreia Pupkin se mângâia cu palma pe genunchi, iar eu mă sileam să nu-mi privesc nevasta şi muream de ruşine.
— Mda… începu unchiul, aprinzându-şi o ţigară de foi (când avea musafiri, fuma întotdeauna ţigări de foi). Prin urmare, te-ai însurat… Aşa… Pe de o parte e bine… Ai lângă tine o fiinţă iubită, ai dragoste, romanţă; pe de altă parte, e rău… Stai să înceapă copiii; abia atunci ai să vezi! Unuia îi trebuie ghete, altuia pantalonaşi, altuia trebuie să-i plăteşti taxa la liceu… să te ferească Dumnezeu! Mie, slavă Domnului, jumătate dintre copiii mi i-a născut nevastă-mea morţi.
— Cum o mai duci cu sănătatea? îl întrebai eu, dorind să schimb conversaţia.
— Prost, dragul meu! Deunăzi, am stat toată ziua în pat… Mă durea pieptul, mă lua cu frig, aveam febră… Nevasta îmi tot spunea: ia chinină şi nu te mai frământa… Dar cum să nu mă frământ? De dimineaţă poruncisem să se cureţe zăpada la intrare, da’ degeaba! Niciunul din casă nu se mişcă, nemernicii… doar n-am s-o curăţ eu! Sunt un om bolnav, n-am putere. Îmi umblă prin trup nişte hemoroizi ascunşi.
Îmi venea să intru în pământ şi începui să-mi suflu tare nasul.
— Sau, poate, toate astea vin din pricina băilor de aburi… continuă unchiul, privind îngândurat spre fereastră. Poate! Am fost joi la baie… Am stat vreo trei ceasuri la aburi. Dar de pe urma aburilor, hemoroizii prind şi mai tare damf… Doctorii spun că băile de aburi nu-s bune pentru sănătate… Asta-i greşit, doamnă… Eu îs obişnuit cu ele de mic copil, fiindcă tatăl meu ţinea la Kiev, pe Kreşciatik, o baie publică… Mi se întâmpla să stau toată ziua la aburi… tot nu plăteam.
Nemaiputând să îndur ruşinea, m-am ridicat şi, bolborosind, am început să-mi iau rămas-bun.
— Unde pleci aşa de repede? se miră unchiul, apucându-mă de mânecă. Acuşi vine şi mătuşa ta! Luăm şi noi acolo o gustărică, bem un păhăruţ de lichior de fructe!… Avem puţină carne sărată, Mitea s-a dus după cârnaţi… Lăsaţi mofturile, zău aşa. Te-ai făcut fudul, Senea! Nu-i frumos! N-ai comandat rochia de nuntă la Glaşa! Fiica mea ţine un atelier de croitorie, doamnă… Ştiu că v-aţi făcut rochia la madame Stepanide… Dar se poate măsura Stepanidoaia cu noi! V-am fi luat şi mai ieftin…
Nu-mi mai aduc aminte cum mi-am luat rămas-bun de la unchiul meu, cum am ajuns la cupeu… Mă simţeam nimicit, călcat în picioare şi aşteptam, din clipă în clipă, să aud râsul dispreţuitor al nevestei mele, fostă elevă de pension…
„Şi ce move-janr ne aşteaptă la Plevkov! mă gândeam eu, îngheţat de frică. Măcar să scăpăm cât mai repede, dracu’ să-i ia pe toţi! Ce ghinion, să n-am printre cunoscuţi niciun general! Cunosc un colonel pensionar, dar şi acela ţine o berărie! Ce nenorocit sunt!”
— Ascultă, Sonecika, m-am adresat eu nevestei cu un glas plângăreţ, iartă-mă că te-am dus în grajdul acela. Mă gândeam să-ţi dau ocazia să râzi un pic, să vezi nişte tipuri de originali. Nu-i vina mea dacă totul a ieşit atât de trivial, atât de scârbos… Iartă-mă…
Îi aruncai o privire sfioasă şi ceea ce văzui întrecu aşteptările mele, oricât de pesimiste erau. Ochii ei erau plini de lacrimi, pe obraji îi ardea o văpaie de ruşine – sau de mânie – degetele i se jucau nervos cu ciucurii de la geamul cupeului… Simţii că mă ia cu frig, îngheţai…
„Începe calvarul!” m-am gândit eu, simţind cum braţele şi picioarele mi se fac parcă de plumb.
— Dar nu-s vinovat, Sonia! îmi scăpă un strigăt. Zău că-i o prostie din partea ta! Sunt nişte porci, sunt de move-ton, dar nu mi-am ales eu rudele!
— Dacă ai tăi nu-ţi plac, fiindcă-s oameni simpli, spuse Sonia într-un hohot de plâns, privindu-mă cu ochi rugători, ai mei n-au să-ţi placă nici atât… Mi-e ruşine şi nu prea îndrăznesc să ţi-o mărturisesc… Scumpul meu, dragul meu… Baroneasa Scheppling o să-ţi povestească îndată cum mama mea a fost la ea în serviciu ca menajeră, o să-ţi spună că mama şi cu mine suntem nişte fiinţe nerecunoscătoare, că acum, când a sărăcit, nu-i mulţumim pentru binefacerile ei din trecut… Dar să nu-i dai crezare, te rog! E o obraznică, îi place să mintă… Îţi jur că la fiecare sărbătoare îi trimitem o căpăţână de zahăr şi un funt de ceai.
— Glumeşti, Sonia! mă mirai eu, simţind cum plumbul începe să-mi părăsească mădularele şi cum mi se revarsă prin tot trupul o plăcută senzaţie de înviorare. O căpăţână de zahăr şi un funt de ceai baronesei!… Cum se poate?
— Iar când ai s-o vezi pe generăleasa Jerebcikova, să nu râzi de ea, dragul meu! E atât de nenorocită! Dacă se vaită mereu şi spune cai verzi pe pereţi, asta-i din pricina contelui Darzai-Certovşcinov, care a jefuit-o de tot ce avea. Are să se plângă de soarta ei şi o să te roage să-i împrumuţi nişte bani; dar tu… să nu-i dai… Dacă i-ar cheltui pentru ea, ar mai merge, dar are să-i dea pe toţi contelui!
— Păpuşico!… îngeraşule! începui eu să strig, îmbrăţişându-mi în culmea fericirii nevasta. Bombonica mea! Ce surpriză plăcută! Dacă mi-ai fii spus că baroneasa Scheppling a ta (cu doi de „p”) se plimbă în pielea goală pe stradă, mi-ai fi făcut un serviciu şi mai mare! Dă-mi mânuţa!
Şi deodată îmi păru rău că refuzasem carnea sărată la unchiul meu, că nu zdrăngănisem la pianul lui paralitic, că nu băusem lichior de fructe… Dar îmi adusei aminte că la Plevkov se serveşte un coniac bun şi purcel cu hrean.
— Hai la Plevkov! îi strigai eu cât putui de tare vizitiului.
Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 13, 30 martie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii.
N. Leikin îi scria lui A. Cehov cu privire la povestire (15 martie 1885): «Povestirea dumitale „Care mai de care” e zeţuită, e autorizată de cenzură şi va apărea după Paşti. Dat fiind conţinutul ei, ar fi greu s-o dăm înainte de Paşti sau de Paşti, căci ar fi ne la timp, dar după „duminica Tomii”, când lumea va începe să se însoare, „Care mai de care” va fi tocmai bine o povestire à propos».
