Disperatul

SCHIŢĂ

Egor Fedorîci Şmahin, preşedintele administraţiei zemstvei, stătea la fereastră şi, mâniat, bătea darabana în geam… Încetineala cu care ceasurile şi minutele picurau în veşnicie îl cufunda într-o deznădejde plină de revoltă… De două ori dormise, de alte două ori mâncase, de vreo şase ori băuse ceai, şi ziua abia se apropia de seară.

Priveliştea pe care o avea în faţa ochilor i se părea tristă şi plicticoasă. Printre copacii desfrunziţi ai parcului părăginit se zărea malul abrupt, lutos… La vreo palmă sub el, curgea năvalnic râul dezlănţuit. Se grăbea şi îşi năpustea înainte apele, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie. Întors înapoi şi ferecat din nou în cătuşele lui de gheată. Din când în când, privirea lui Şmahin dădea de un sloi mititel, întârziat, care se grăbea şi el cât putea, fără să se mai uite înapoi.

— Să mă urc pe sloiul acela şi să mă las dus undeva… la dracu’…

De-a lungul malului înainta cu paşi mari paznicul Andrian, cu o prăjină lungă în mână; mergea cu capu-n piept şi, din când în când, se oprea în loc şi îşi aţintea privirea plictisită asupra râului. Pe sub copaci se plimba o vacă neagră, mirosind frunzele de anul trecut… Cu toate că întreaga fire, şi Şmahin, şi conacul lui, erau acoperite parcă de căciula mare, miţoasă a norilor grei, nemişcaţi, pretutindeni se simţea adierea pătrunzătoare a primăverii… Şmahin însă se plictisea, se înăbuşea. Stătea la fereastră, uitându-se la priveliştea de care era de mult sătul şi se gândea că spre seară, la Reablov, membru permanent al zemstvei, se va înjgheba, ca de obicei, un vint, că la Maria Nikolaevna se va serba ziua de naştere a micuţului Peticika… Dacă s-ar fi dus într-un loc sau într-altul, nici n-ar fi băgat de seamă cum trece timpul, timpul acesta plicticos… Dar cum să se ducă, dacă râul revărsat inundase toate drumurile şi dacă conacul era înconjurat de un lanţ de smârcuri şi de viroage pline cu apă? Şmahin se simţea ca la închisoare… Rămase mult timp astfel la fereastră… În cele din urmă, gândul că la Reablov partenerii se aşezaseră fără el la vint şi că la Maria Nikolaevna lumea era la ceai şi discuta despre holeră şi despre Herat, se făcu de neîndurat.

— Ptiu! sudui el vremea şi, îndepărtându-se de fereastră, se aşeză la o măsuţă rotundă.

Pe masă, lângă lampă şi scrumieră, se găsea un album. Şmahin văzuse de un milion de ori acest album dar, de plictiseală, îl trase spre el şi începu să se uite pentru a milioana una oară la fotografii. În faţa ochilor lui începură să se perinde surorile lui, mătuşile decolorate, un ofiţer cu talie subţire, bunica cu o scufă albă, tatăl său Efimi cu mama, nu ştiu ce actriţă în tricou, el însuşi, răposata sa nevastă cu un câine de salon în braţe… Privirea lui se opri o clipă asupra nevestei… Sprâncenele ridicate, ochii miraţi, cocul greu, broşa de pe piept – toate astea treziră în el amintiri…

— Ptiu!

Ceasornicul bătu ora şase şi jumătate. Şmahin se ridică de pe scaun, se plimbă dintr-un colţ într-altul şi se opri fără rost în mijlocul odăii.

„Când stai într-o gară şi aştepţi, gândi el, speri totuşi că, acuşi-acuşi, o să sosească trenul şi ai să pleci; dar aici n-ai ce aştepta… E fără sfârşit… Îţi vine să te spânzuri, fir-ar al dracului… Să cinez? Nu, e încă prea devreme şi nici nu mi-e foame… Până una-alta, ia să mai fumez.”

Îndreptându-se spre cutia de tablă cu tutun, aruncă o privire într-un colţ şi dădu cu ochii de o măsuţă rotundă, cu un joc de dame.

— Се-ar fi să joc dame?

După ce aşeză pe tablă piesele negre şi albe, Şmahin se aşeză la măsuţă şi începu să joace singur. Partenerii de joc erau mâna dreaptă şi mâna stângă.

— Vasăzică ai mutat?… Hm… Ia stai un pic, frate… Eu fac aşa! Bine… vom vedea.

Dar mâna stângă ştia ce vrea mâna dreaptă şi curând Şmahin uită de socoteala mâinilor şi se încurcă.

— Iliuşka! strigă el.

Un flăcău înalt, slab, cu un surtuc jerpelit pătat cu grăsime şi încălţat cu nişte ghete rupte cu jambiere, căpătate de la stăpân, se ivi în uşă.

— Ce faci acolo? întrebă boierul.

— Nimic… stau pe o ladă…

— Hai să jucăm o partidă de dame! Stai jos!

— Ce spuneţi?… zâmbi încurcat Iliuşka. Se poate aşa ceva?…

— Apropie-te, dobitocule! Stai jos!

— Nu-i nimic, pot să stau şi în picioare…

— Când îţi spun să stai jos, apoi să stai jos! Crezi că-mi face plăcere să te văd stând popândău în faţa mea?

Iliuşka se aşeză nehotărât pe marginea scaunului, continuând să zâmbească încurcat şi clipind ruşinat din ochi.

— Începe!

Iliuşka se gândi, apoi împinse cu degetul cel mic o piesă.

— Vasăzică ai mutat? căzu pe gânduri Şmahin, luându-şi bărbia în pumn. Aşa-a… Ei, eu mut aşa! Mai departe, păduche!

Iliuşka mai mută o piesă.

— Aşa-a… înţeleg ce urmăreşti, lua-te-ar dracu… înţeleg… Dar rău mai duhneşti a ceapă! Tu ai mutat aşa, şi eu… iac-aşa!

Jocul se lungi… De la început Şmahin avu noroc… luă o piesă după alta şi se pregătea să câştige partida; dar un anume gând îi dădea târcoale, împiedicându-l să se adâncească bine în joc.

„E plăcut să te lupţi şi să învingi pe unul egal cu tine, gândea el, pe un om care, din punct de vedere social, stă cu tine pe aceeaşi treaptă… Dar ce interes am eu să-l bat pe Iliuşka? Ori că-l bat, ori că nu-l bat, tot un drac e; nu-mi face nicio plăcere… Poftim, mi-a luat o piesă şi zâmbeşte! E plăcut să-l baţi pe stăpân! Cred şi eu! Pute a ceapă, dar e bucuros să facă în ciudă unuia mai mare!”

— Ieşi afară! zbieră Şmahin.

— Poftiţi?

— Ieşi afară!! zbieră Şmahin, făcându-se stacojiu. Te-ai instalat aici ca la tine acasă, fire-ai al naibii!

Iliuşka scăpă piesa din mână, îşi privi mirat stăpânul şi ieşi de-a-ndăratelea din salon. Şmahin se uită la pendulă: nu era decât şapte fără zece… Până la cină şi la culcare mai rămâneau vreo cinci ceasuri… Picături grele de ploaie începură să bată în geamuri… Vaca cea neagră mugi răguşit şi trist în parc, iar vuietul râului ce curgea furtunos era tot atât de monoton şi de melancolic ca şi cu un ceas mai devreme. Şmahin se lăsă păgubaş şi se îndreptă alene şi fără niciun scop spre biroul său, izbindu-se în drum de uşorii uşilor.

„Doamne!  gândea el. Alţii, dacă se plictisesc, se apucă de traforaj, fac spiritism, lecuiesc pe ţărani cu ulei de ricină, îşi scriu jurnalul, numai eu sunt atât de nenorocit că n-am niciun fel de talent… Ce să fac acum? Ce? Sunt preşedintele administraţiei zemstvei, judecător de pace onorific, moşier şi… nu găsesc cu ce să-mi omor timpul… Doar să citesc ceva?”

Şmahin se apropie de raftul supraîncărcat cu cărţi, reviste şi tipărituri vechi. Aici erau fel de fel de îndreptare de procedură judiciară, călăuze de drum, revista „Grădinăritul”, boţită, dar încă netăiată, o carte de bucate, predici, reviste vechi… Şmahin trase nehotărât spre sine un număr al revistei „Contemporanul” din anul 1859 şi începu să-l răsfoiască…

— „Un cuib de nobili”… De cine-i ăsta? Aha! De Turgheniev! Am citit-o… îmi aduc aminte… Am uitat însă despre ce-i vorba, prin urmare pot s-o citesc încă o dată… Turgheniev scrie minunat… mda…

Şmahin se tolăni pe divan şi începu să citească… Şi sufletul lui plin de plictis îşi găsi alinarea în paginile marelui scriitor. Peste zece minute, Iliuşka intră în vârful picioarelor în birou, aşeză o pernă sub capul stăpânului şi îi luă de pe piept cartea deschisă…

Stăpânul sforăia…

Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 15, autoriz. cenz. 18 aprilie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.