Obligaţii de sărbători
…ale nătângilor şireţi
Şi ale babelor sinistre, ale atâtor nătăfleţi
Ce-mbătrânesc, ţinându-se de fleacuri!…
GRIBOEDOV
Era de Anul Nou, pe la amiază. Liudmila Semionovna, văduva lui Leagavov-Grîzlov, fostul vice-guvernator al provinciei Cernogub, o băbuţă mărunţică de vreo şaizeci de ani, şedea în salonaşul ei şi primea vizite. Judecând după cantitatea de gustări şi băuturi pregătite în salonul cel mare, erau aşteptaţi foarte mulţi vizitatori, dar deocamdată nu venise să-şi prezinte urările de Anul Nou decât unul singur – Okurkin, primul consilier al administraţiei guberniei, un moşneguţ slăbănog, galben ca lămâia şi cu gura strâmbă. Şedea într-un colţ, lângă un ciubăr cu un oleandru şi, trăgând cu băgare de seamă tabac pe nas, îi povestea „binefăcătoarei” noutăţile din oraş.
— Să vezi, maică, ieri, un pompier beat era cât p-aci să cadă din vârful foişorului de foc. Vezi mata, se aplecase peste parmaclâc, iar parmaclâcul – trosc! S-a rupt, vezi mata… Spre norocul lui, tocmai îi aducea nevastă-sa prânzul şi l-a apucat de pulpana hainei. Dacă nu era ea, se prăbuşea zevzecul. Aşa-a… Iar alaltăieri, Excelenţă, maică, s-a adunat o mulţime de lume la Perţev, controlorul băncii… Au venit acolo toţi funcţionarii mai mărunţi şi au discutat despre vizitele de astăzi. Caraghioşii ăştia s-au vorbit cu toţii să nu facă nicio vizită.
— Ei, aici nu te cred, taică, zâmbi batjocoritor bătrâna. Cum se poate să nu facă vizite?
— Zău aşa, Excelenţă. E de necrezut, dar e adevărat… Toţi s-au înţeles ca, în loc să facă vizite, să se adune azi la club, să-şi ureze unul altuia un an nou fericit şi să facă o colectă de câte o rublă în folosul săracilor.
— Nu înţeleg… dădu gazda din umeri. Prea ar fi de tot…
— Aşa se face acum în multe oraşe, maică. Lumea nu se mai duce la vizite. Dă fiecare câte o rublă, şi atâta tot! He-he-he! N-ai nevoie nici să alergi, nici să urezi sărbători fericite, nici să cheltuieşti cu birja… Treci pe la club – şi apoi stai acasă.
— Foarte bine, oftă bătrâna. N-au decât să nu vină. O să fim şi noi mai liniştiţi…
Okurkin dădu drumul unui oftat zgomotos şi răsunător, clătină din cap şi continuă:
— Ei găsesc că vizitele sunt o prejudecată… Le e lene să-şi exprime respectul faţă de unul mai mare, să-i facă urări de sărbători, asta-i toată prejudecata. În ziua de azi, mai marii nu mai sunt socotiţi oameni… Nu-i ca pe timpuri.
— Ce să-i faci? oftă încă o dată gazda. N-au decât să nu vină! Dacă nu vor, atâta pagubă!
— Ei, maică, pe vremuri, când nu era liberalisma asta, vizitele nu erau privite ca o prejudecată. Lumea nu se ducea în vizită cu de-a sila, ci cu sentiment, cu plăcere… De câte ori nu mi s-a întâmplat, după ce colindasem prin toate casele, să mă opresc pe trotuar şi să mă gândesc: „Cui aş mai putea să-i dovedesc respectul?” Ne erau dragi mai marii, maică… Tare ne erau dragi! Îmi aduc aminte cum răposatului Pantelei Stepanîci, fie-i ţărâna uşoară, îi plăcea să fim respectuoşi… Ferească Dumnezeu să nu-i fi făcut vreunul vizită – scrâşnea din dinţi, nu altceva! Îmi amintesc cum într-o iarnă, de Crăciun, eram bolnav de tifos! Şi ce crezi, maică? M-am sculat din pat, mi-am adunat puterile slăbite şi m-am dus la Pantelei Stepanîci… Sosesc. Parcă împrăştiam văpăi, aşa fierbinţeală aveam! Dau să-i spun „la mulţi ani”, iar limba-mi rosteşte „taie asu’ cu atu!” He-he… Aiuram… Sau, îmi amintesc, de pildă, cum Zmeişcev era bolnav de vărsat. Fireşte că doctorii au oprit lumea să meargă la el, dar nouă puţin ne păsa de doctori: ne-am dus şi i-am urat sărbători fericite. Nu socoteam asta o prejudecată. Am să beau un păhăruţ, Excelenţă…
— Bea, bea… Tot n-o să vină nimeni, n-are cine să bea… Doar cei de la serviciul tău dacă o să vină.
Okurkin făcu un gest deznădăjduit cu mâna şi îşi strâmbă gura într-un zâmbet batjocoritor.
— Sunt toţi nişte bădărani… Unul mai necioplit ca altul.
— Adică, cum vine asta, Efim Efimîci? se miră bătrâna. Prin urmare, nici Verhuşkin n-o să vină?
— Nu vine… E la club…
— Tâlharul! Şi doar îi sunt naşă! Eu l-am băgat în pâine!
— N-are pic de bun-simţ… Ieri a fost cel dintâi care a venit la Perţev.
— Ei, ce să-i faci, nu-i nimic… Au uitat-o pe bătrână, să fie sănătoşi; dar ai tăi, cei de la administraţie… să le fie ruşine! Şi Vanka Truhin? Nici el nu vine?
Okurkin făcu iarăşi un gest deznădăjduit cu mâna.
— Şi Podsilkin? La fel? Când te gândeşti că, pe ticălosul ăsta, de urechi l-am scos din mocirlă! Dar Prorehin?
Bătrâna mai înşiră vreo zece nume, şi fiecare nume trezea pe buzele lui Okurkin acelaşi zâmbet amar.
— Toţi, maică! N-au niciun fel de simţământ!
— Mulţumesc… oftă Leagavaia-Grîzlova, începând să se plimbe nervos prin salon. Mulţumesc… Dacă s-au săturat de bătrâna lor binefăcătoare… de babă… dacă sunt aşa de rea, de scârboasă, să se ducă sănătoşi…
Liudmila Semionovna se lăsă într-un fotoliu. Ochii ei mici, înconjuraţi de zbârcituri mărunte, începură să clipească!
— Văd că nu mai au nevoie de mine. Nici nu trebuie… Pleacă şi tu, Efim Efimîci… Nu te reţin. Plecaţi cu toţii.
Gazda îşi lipi batista de obraz şi începu să suspine. Okurkin o privi, se scărpină speriat la ceafă şi se apropie sfios de ea…
— Maică… spuse el cu glas plângăreţ. Excelenţă! Binefăcătoareo!
— Pleacă şi tu… Du-te… Duceţi-vă cu toţii…
— Maică, îngeraşul meu… Nu plânge… Scumpa mea! Am glumit… Zău că am glumit! Să mă scuipi între ochi, bătrân nebun ce sunt, dacă n-am glumit… Toţi or să vină! Maică!
Okurkin se lăsă în genunchi în faţa bătrânei, îi apucă mâna uscăţivă şi se lovi cu ea peste chelie.
— Bate-mă, maică, îngerul meu! Să nu mai faci glume, neobrăzatule! Să nu mai faci glume! Na-ţi o palmă! Mai na-ţi una! Aşa îţi trebuie, mincinos blestemat!
— Nu, n-ai glumit, Efim Efimîci! Inima mea simte că n-ai glumit!
— Să mă trăsnească Dumnezeu! Să mă înghită pământul! Să nu mai apuc ziua de mâine, dacă… Vei vedea! Deocamdată, însă, la revedere, maică… Nu-s demn de a mai avea parte de alintarea matale, după glumele mele urâte. O şterg… Plec, iar mata să-ţi închipui că m-ai dat afară, păgân otrăvit ce sunt. Sărut mânuţa matale…
Okurkin îşi lipi buzele de mâna bătrânei, o sărută îndelung şi ieşi repede…
Peste cinci minute era în faţa clubului. Funcţionarii îşi şi uraseră sărbători fericite, dăduseră câte o rublă şi acum ieşeau din club.
— Hei, staţi! îi opri Okurkin, dând din mâini. Ce-i asta, deştepţilor? De ce nu vă duceţi la Liudmila Semionovna?
— Cum, nu ştiţi? Anul acesta nu mai facem vizite!…
— Ştiu, ştiu… Mersi de noutate… Dar uite ce, civilizaţilor… Dacă nu vă duceţi chiar acum la zgripţuroaică, e rău de voi… Plânge de-o ia dracu’! Şi cheamă pe capul vostru nişte năpaste cum n-aş dori nici unui tătar.
Funcţionarii se priviră unul pe altul şi se scărpinară în cap…
— Hm… Dar dacă ne ducem la ea, vom fi nevoiţi să mergem la toţi…
— Ce să-i faci, dragii mei? Duceţi-vă la toţi… Doar n-o să vă cadă picioarele… De altfel, din partea mea, faceţi cum ştiţi, nu mă bag, nu mă amestec, puteţi să nu vă duceţi… Atâta că tot voi o s-o păţiţi!
— Mare comedie! Barem dacă nu dădeam cu toţii o rublă! gemu Iaşkin, învăţător la şcoala judeţeană…
— Da, o rublă… Dar locul încă nu ţi l-ai pierdut!… Dar dacă îţi pierdeai locul…
Funcţionarii se mai scărpinară o dată şi se îndreptară mormăind spre casa Leagavei-Grîzlova.
Apărută pentru prima oară în revista „Razvlecenie”, 1885, Nr. 1, 3 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.
