Sfântă simplitate

POVESTIRE

Părintelui Savva Jezlov ^ccxxi , bătrânul paroh al bisericii Sfânta Treime din oraşul P., îi sosise cu totul pe neaşteptate, de la Moscova, feciorul său Alexandr, avocat cunoscut. Zărindu-şi singurul copil, pe care nu-l mai văzuse de vreo 12-15 ani, de când îl dusese la universitate, moşneagul rămas văduv şi singur păli, începu să tremure din tot trupul – şi încremeni. Urmară nesfârşite manifestări de bucurie şi entuziasm.

În aceeaşi seară, tatăl şi fiul stăteau la taifas. Avocatul mânca, bea şi se înduioşa.

— Ce bine-i aici la tine, ce frumos! se minuna el, nemaiaflându-şi astâmpăr pe scaun. E plăcut, e cald şi totul are un parfum patriarhal. Zău că-i bine!

Părintele Savva se plimba în jurul mesei, cu mâinile la spate şi, umflându-se în pene faţă de bătrâna sa bucătăreasă că are un fiu atât de mare şi de galant, încerca, de hatârul musafirului, să se arate „om învăţat”.

— Asta este, dragul meu… spunea el. Aşa cum am dorit-o în adâncul inimii mele, aşa s-a întâmplat: şi eu şi tu am păşit amândoi pe calea învăţăturii. Tu ai absolvit universitatea, eu – academia din Kiev, da-a… Mergem, prin urmare, pe acelaşi drum… Ne înţelegem unul pe celălalt… Atât că nu ştiu cum o fi în ziua de azi prin academii. Pe timpul meu se dădea multă importanţă clasicismului şi se învăţa chiar vechea limbă ebraică. Dar acum?

— Nu ştiu. Ai o cegă minunată, taică. M-am săturat, dar totuşi am să mai iau.

— Mănâncă, mănâncă. Tu trebuie să mănânci mult, că faci o muncă intelectuală, şi nu fizică… hm… nu fizică… Eşti universitarist, munceşti cu capul. Ia spune, stai mult la mine?

— N-am venit să stau, taică. Am nimerit la tine cam din întâmplare, ca un deus ex machina ^ccxxii . Am venit aici, ca să zic aşa, în turneu, să-l apăr pe fostul vostru primar… Ai auzit desigur, mâine o să fie judecata.

— Aşa-a… Prin urmare lucrezi în justiţie? Eşti jurisprudent?

— Da, sunt avocat.

— Aşa-a… Să te ajute Dumnezeu. Ce rang ai?

— Zău că nu ştiu, taică.

„L-aş întreba de leafă, se gândi părintele Savva, dar ei socotesc asta drept o întrebare indiscretă… Judecând după îmbrăcăminte, şi dacă mai pun şi ceasul de aur, cred că primeşte mai bine de o mie de ruble. “

Moşneagul şi avocatul tăcură un timp.

— Nu ştiam că ai cegi aşa de bune, că aş fi venit la tine şi anul trecut, spuse fiul. Anul trecut am fost pe aici, pe aproape, în capitala guberniei voastre. Caraghioase oraşe mai aveţi pe aici!

— Da, îs caraghioase, bine ai zis… îţi vine să scuipi! se învoi părintele Savva. Ce să-i faci! Suntem departe de centrele intelectuale… avem o mulţime de prejudecăţi. Civilizaţia n-a pătruns încă până la noi…

— Nu de asta-i vorba… Ascultă ce am păţit. M-am dus în capitala voastră de gubernie la teatru; trec pe la casă, să-mi iau un bilet, şi mi se spune că reprezentaţia nu are loc, fiindcă nu s-a vândut încă niciun bilet! Îi întreb: „Cât se încasează când se vând toate locurile?” Mi se răspunde: „Trei sute de ruble!”

„Spuneţi să se joace piesa – le zic – că vă plătesc eu trei sute…” Le-am dat de plictiseală, trei sute de ruble, iar când au început să joace piesa, o dramă sfâşietoare, m-a apucat o plictiseală şi mai cumplită… Ha-ha…

Părintele Savva privi neîncrezător la fiul său, se uită la bucătăreasă şi pufni în pumn…

„Aoleo, ce gogoşi mai toarnă!” gândi el.

— Şi de unde ai luat cele trei sute de ruble, Şurenka? întrebă părintele sfios.

— Cum de unde i-am luat? Din buzunarul meu, bineînţeles…

— Dar… hm, iartă-mi întrebare indiscretă, ce leafă primeşti?!

— Depinde… Sunt ani în care câştig treizeci de mii, alţii în care n-ajung nici la douăzeci… Nu sunt toţi anii la fel…

„Aoleo ce gogoşi mai toarnă! Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! gândi iar părintele Savva, râzând cu hohote şi privind drăgăstos la chipul, cam moleşit de mâncare şi băutură, al feciorului. Aşa-i tineretul, îi place să se laude! Ho-ho-ho… Mi-a trântit-o – treizeci de mii.”

— E de necrezut, Saşenka! spuse el. Iartă-mă, dar… ho-ho-ho… treizeci de mii! Cu banii ăştia poţi să clădeşti două case…

— Nu mă crezi?

— Nu că nu te cred, dar, aşa… cum să zic?… prea le… Ho-ho-ho… Dar dacă primeşti atât de mult, ce faci cu banii?

— Îi cheltuiesc, taică… În capitală, viaţa-i scumpă. Dacă aici cheltuieşti o mie, acolo îţi trebuie cinci. Am trăsură, cai, joc de cărţi… mai trag câte un chef.

— Da, aşa-i… Ar trebui însă să pui şi ceva deoparte!

— Nu pot… Nu sunt strângător din fire… (avocatul oftă). Ce să-i faci? Anul trecut, bunăoară, mi-am cumpărat cu şaizeci de mii de ruble o casă pe Polianka. Oricum, ar fi fost un ajutor pentru bătrâneţele mele! Şi ce crezi? N-au trecut nici două luni de la cumpărare şi m-am văzut nevoit s-o zălogesc. Am zălogit-o şi toţi bănuţii au zburat! Parte i-am pierdut la cărţi, parte i-am băut.

— Ho-ho-ho! Grozav mai minte! ţipă cu glas piţigăiat moşneagul. Minte cu haz!

— Nu mint, taică.

— Dar cum se poate pierde o casă la joc de cărţi sau în chefuri?

— Poţi să pierzi nu numai casa, ci şi tot globul pământesc. Mâine am să-i iau primarului vostru cinci mii de ruble, dar simt că n-am să ajung cu ei la Moscova. Aşa mi-e distinul.

— Nu se zice distin, ci destin, îl corectă părintele Savva, tuşind şi privind cu demnitate la bătrâna bucătăreasă. Iartă-mă, Şurenka, dar mă cam îndoiesc de vorbele tale. Şi pentru ce primeşti tu atâţia bani?

— Pentru talentul meu…

— Hm… vei fi primind tu, poate, vreo trei mii, dar să câştigi treizeci, sau, bunăoară, să cumperi case, de asta, iartă-mă… mă îndoiesc. Da’ noi să lăsăm aceste controverse. Spune-mi acum, cum e pe la voi, la Moscova? Pesemne că-i veselie mare? Ai mulţi cunoscuţi?

— Foarte mulţi. Toată Moscova mă cunoaşte.

— Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! Ho-ho! Mari năzdrăvănii îmi mai povesteşti.

Tatăl şi fiul stătură mult timp de vorbă astfel. Avocatul mai povesti despre însurătoarea sa, cu o zestre de patruzeci de mii, descrise călătoriile sale la Nijni Novgorod, divorţul care-l costase zece mii. Bătrânul asculta, plesnea din palme şi râdea cu hohote.

— Straşnic mai minţi! Ho-ho-ho! Nu ştiam, Şurenka, că eşti atât de meşter în minciuni. Ho-ho-ho! Asta n-o zic ca să te judec. Mă distrează să te ascult. Spune, mai spune.

— Dar ne-am cam luat cu vorba, încheie avocatul, sculându-se de la masă. Mâine e procesul, şi nici n-am citit încă dosarul. Noapte bună!

După ce îşi duse fiul în iatac, părintele Savva putu în sfârşit să se minuneze în voie.

— Îţi place, ai? L-ai văzut? şopti el către bucătăreasă. Asta-i… E universitarist, e umanitar, emancipat, şi nu i-a fost ruşine să vină să-l vadă pe moşneag. Uitase de taică-su şi deodată şi-a adus aminte. Aşa, deodată. Hai să-mi aduc aminte de bătrân, şi-a zis el! Ho-ho-ho. E un fiu de treabă! Bun băiat! Şi ai văzut? Se poartă cu mine ca cu unul de teapa lui… Mă socoteşte om cu învăţătură, ca şi el. Prin urmare, mă înţelege. Păcat că nu l-am poftit pe diacon, să-l fi văzut şi el.

După ce îşi deschise astfel sufletul faţă de bătrână, părintele Savva se apropie în vârful picioarelor de iatac şi aruncă o privire prin gaura cheii. Avocatul stătea întins pe pat şi fumând o ţigară de foi, citea un caiet gros. Lângă el pe măsuţă, se afla o sticlă de vin, pe care părintele Savva n-o văzuse înainte.

— Doar o clipă… să văd dacă nu-ţi lipseşte ceva, începu să bolborosească moşneagul, intrând în odaie. Te simţi bine? E moale? De ce nu te dezbraci?

Avocatul mormăi ceva şi se încruntă. Părintele Savva se aşeză la picioarele lui şi căzu pe gânduri.

— Aşa-a… începu el după un timp de tăcere. Mă tot gândesc la povestirile tale. Pe de o parte, îţi mulţumesc că l-ai desfătat pe moşneag, dar pe de altă parte, ca tată şi… ca om învăţat, nu pot să tac şi să mă reţin de a-ţi face o mustrare. Am înţeles că ai glumit la masă, dar şi tu trebuie să ştii că atât religia, cât şi ştiinţa condamnă minciuna, chiar dacă-i spusă în glumă. Hm, hm… mă supără tusea. Hm… Iartă-mă, dar îţi vorbesc ca un tată… De unde ai vinul ăsta?

— L-am adus cu mine. Vrei? Vin bun, opt ruble sticla.

— O-opt? Straşnic mai minte! plesni din palme părintele Savva. Ho-ho-ho! Cum poate să coste o sticlă opt ruble? Eu îţi cumpăr vinul cel mai fain cu o rublă. Ho-ho-ho!

— Ei acum lasă-mă, bătrâne, că mă ţii din lucru… Haide!

Chicotind şi plesnind din palme, moşneagul ieşi şi închise cu băgare de seamă uşa după el. Pe la miezul nopţii, după ce citise „pravilele” şi poruncise bucătăresei prânzul de a doua zi, părintele mai intră o dată în odaia fiului.

Avocatul continua să citească, să bea şi să fumeze.

— E timpul să te culci… dezbracă-te şi stinge lumânarea… spuse moşneagul, aducând în odaie un miros de tămâie şi de mucuri arse. S-au făcut ceasurile douăsprezece.. Văd că bei a doua sticlă? Oho!

— Fără vin nu se poate, taică… Dacă nu te stimulezi, nu faci treabă bună.

Savva se aşeză pe pat, tăcu un timp şi începu:

— Uite ce e, dragul meu… Mda… Nu ştiu cât am să mai trăiesc, dacă am să te mai văd o dată, şi de aceea e mai bine să-ţi spun astăzi dorinţa mea cea de pe urmă… Vezi tu… în tot timpul celor patruzeci de ani ai mei de slujbă, am strâns pentru tine o mie cinci sute de ruble în bani. Când am să mor, ia-le, dar…

Părintele Savva îşi suflă cu un aer solemn nasul şi continuă:

— Dar să nu le iroseşti, păstrează-le… Şi te mai rog ceva: trimite după moartea mea nepoatei mele Varenka o sută de ruble. Dacă n-o să-ţi pară rău, trimite-i şi Zinaidei douăzeci. Sunt orfane.

— Trimite-le toate cele o mie cinci sute… Eu n-am nevoie de ele, taică…

— Spui adevărat?

— Sigur că da… Tot am să le cheltuiesc.

— Hm… Şi când te gândeşti cum am strâns eu bănişorii ăştia! oftă părintele Savva. I-am pus deoparte copeică cu copeică, pentru tine…

— Poftim, dacă vrei am să-i pun într-un dulăpior cu sticlă, în semn de dragoste filială, dar nevoie n-am de ei. O mie cinci sute – ptiu!

— Bine, fă cum vrei… Dacă aş fi ştiut, nu i-aş fi strâns, nu i-aş fi păstrat cu dragoste… Hai, acum dormi!

Părintele Savva făcu semnul crucii peste avocat şi ieşi. Se simţea puţin jignit… Îl râcâia nepăsarea cu care fiul nesocotise economiile lui de patruzeci de ani… Dar jignirea şi râcâiala îi trecură curând… Ceva îl îmboldea parcă mereu pe moşneag să se ducă din nou la fiul său, să stea de vorbă cu el, să discute ca „oamenii învăţaţi”, să-şi aducă aminte de trecut, dar nu mai avu destulă îndrăzneală să-l stingherească: avocatul continua să studieze dosarul. Părintele începu să se plimbe de colo-colo, prin odăile neluminate, gândindu-se întruna. Şi tot gândindu-se, se duse în antreu să privească haina de blană a fiului; într-un elan părintesc şi nemaiştiind ce face, cuprinse cu amândouă mâinile blana, o strânse în braţe şi începu s-o sărute şi să facă semnul crucii peste ea, ca şi cum n-ar fi fost blană, ci însuşi fiul, „universitaristul”… De dormit nu putea să doarmă.

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 338, 9 decembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.