O cârpă

SCENETĂ

Era seară. Pantelei Diomidîci Kokin ^ccxvii , secretar la ziarul de provincie „Mesagerul gâştelor” se îndreaptă spre locuinţa industriaşului Bludîhin, consilier de comerţ, unde în seara aceea urma să aibă loc un spectacol de amatori, urmat de dans şi de un supeu.

Secretarul era vesel, mulţumit, fericit chiar. Viitorul i se înfăţişa în culori strălucite… Se şi vedea intrând, parfumat, frizat şi galant, în salonul cel mare, luminat ca ziua. Va lua un aer melancolic şi nepăsător, va pune în felul de a merge şi de a ridica din umeri o notă de vădită demnitate personală, va vorbi neglijent, parcă în silă, şi se va strădui să dea privirii sale o expresie de oboseală şi de ironie. Într-un cuvânt, se va purta ca un adevărat reprezentant al presei! Dansatorii şi dansatoarele care vor trece pe lângă el vor schimba priviri, şoptind:

— E de la redacţie. Frumos bărbat!

La „Mesagerul gâştelor” nu-i decât secretar. Îndeletnicirea lui e să nu încurce adresele, să primească abonamentele şi să fie cu ochii în patru ca lucrătorii de la tipografie să nu fure zahărul redacţiei – şi atâta tot. Dar cine să-i cunoască exact atribuţiunile? Din moment ce face parte din redacţie, înseamnă că e literat, depozitar al secretelor redacţionale.

Doamne, şi ce efect au asupra femeilor aceste taine. Kokin o va întâlni desigur la serată pe Klavdia Vasilievna. O să facă în aşa fel, ca să treacă de vreo cinci ori pe lângă ea, făcându-se că n-o vede. Când, pierzând răbdarea, îl va striga ea cea dintâi, el îi va da bună seara cu un aer nepăsător, va căsca uşor, va privi la ceas şi va spune:

— Ce plictiseală! De s-ar isprăvi mai repede această tâmpenie… E ora douăsprezece şi mai trebuie să dau drumul la ziar, să revăd câteva articolaşe.

Klavdia Vasilievna îl va privi cu veneraţie, de jos în sus, cum te uiţi la un monument. Poate că o să-l întrebe cine a scris versurile înţepătoare din ultimul număr la adresa actriţei Kişkina-Brandahlîţkaia ^ccxviii . Atunci Kokin va ridica privirea în tavan, va mârâi misterios şi va spune: „Mda”… lăsând-o să creadă că el le-a scris! Apoi dans, supeu, băutură… După băutură, o stare sufletească exaltată… însoţirea Klavdiei Vasilievna până la ea acasă, şi visuri, mii de visuri… Bineînţeles, toate acestea nu sunt decât deşertăciuni, ambiţii mărunte şi neserioase, dar tinereţea îşi are drepturile ei, domnilor!

La intrarea puternic luminată a casei Bludîhin, secretarul văzu două şiruri de trăsuri. Un portar gras, cu buzdugan, deschidea şi închidea uşa. Feciori îmbrăcaţi în fracuri albastre, cu jiletci roşii, luau în primire paltoanele şi şubele. Vestiarul era măreţ, plin de flori, covoare şi oglinzi. Secretarul îşi aruncă nepăsător blana pe braţul unui fecior, îşi netezi părul cu mâna şi ridică cu demnitate capul…

— De la redacţie! le spuse el celor doi feciori, care stăteau pe treapta de jos a scării şi rupeau colţurile invitaţiilor.

— Nu se poate! Nu se poate! Să nu-i daţi drumul! se auzi în aceeaşi clipă, de sus, un glas aspru, metalic. Să nu-i daţi drumul.

Kokin aruncă o privire într-acolo. Sus, în capul scării, stătea un grăsan în frac şi-l privea ţintă. Încredinţat că glasul cel aspru nu se referă la el, secretarul ridică piciorul spre prima treaptă, dar constată, cu groază, că feciorii fac o mişcare pentru a-i tăia drumul.

— Să nu-l lăsaţi să intre! repetă grăsunul.

— Dar… de ce să nu mă lase? spuse înmărmurit Kokin. Sunt de la redacţie!

— Tocmai de aceea nu vi se dă drumul, fiindcă sunteţi de la redacţie! răspunse grăsunul, înclinându-se în faţa unei doamne. Nu se poate!

Secretarul rămase năuc, ca şi cum i-ar fi dat cineva cu un par în cap. În primul rând, îi era groaznic de ruşine. Ce vreţi, parfumul de violete de Parma, mănuşile noi şi părul frizat nu se prea potriveau cu situaţia înjositoare a cuiva care nu-i lăsat să intre, în faţa căruia feciorii întind braţele ca o barieră şi aceasta în prezenţa atâtor doamne, de faţă cu servitorii! Pe lângă ruşine şi nedumerire, secretarul mai simţi şi un gol în suflet, o mare dezamăgire, ca şi cum cineva i-ar fi tăiat cu foarfecele visurile fericite. O astfel de senzaţie trebuie să încerce cel ce în loc de „recunoştinţa” aşteptată, primeşte un picior în spate.

— Nu înţeleg… sunt de la redacţie! începu să bolborosească Kokin. Daţi-mi drumul!

— Nu-i voie! spuse feciorul. Daţi-vă la o parte de pe scară, împiedicaţi trecerea.

— Ciudat! bolborosi secretarul; încercând să zâmbească cu demnitate. Foarte ciudat… Hm.

Pe lângă el treceau întruna cu râsete vesele, doamne şi domnişoare, foşnind din rochiile croite după ultima modă… Uşa se deschidea şi se închidea mereu, câte un val de aer rece năvălea în vestibul şi un nou grup de musafiri urcau scara…

„De ce le-o fi poruncit oare să nu mă lase să intru? se gândi nedumerit secretarul, fără să-şi creadă ochilor, fără să-şi vină încă în fire după această primire neaşteptată. Grăsunul acela a spus să nu mă lase, fiindcă sunt de la redacţie… Dar de ce? Dracu’ să-i ia… Numai de nu m-ar vedea îngheţând aici nişte cunoscuţi, care să mă întrebe ce s-a întâmplat… Ce ruşine!”

Kokin mai făcu o încercare să pună piciorul pe scară, dar fu respins a doua oară… înălţă din umeri, îşi suflă nasul, mai stătu pe gânduri, se apropie iarăşi de feciori şi… fu din nou respins. Sus, începu să cânte orchestra. Secretarul îşi simţi inima zvâcnind şi i se tăie răsuflarea de pofta de a se afla cât mai curând în salonul cel mare, de a ţine capul sus, de a se juca cu răbdarea Klavdiei Vasilievna. Muzica îi reînvie şi-i răscoli deodată toate visurile cu care se desfătase, venind la serată…

— Ia ascultă, domnule! îi strigă el grăsunului, care apărea şi dispărea mereu la capătul de sus al scării. De ce nu mă lăsaţi să intru?

— De ce? Nu primim pe nimeni de la redacţie!

— Dar… de ce? Cel puţin explicaţi-mi!

— Aşa a poruncit domnul Bludîhin! Nu-i treaba mea! Am primit ordin să nu las, prin urmare nu las!… Faceţi loc doamnei să treacă! Bagă de seamă, Andrei, nu lăsa pe nimeni de la redacţie! Nu vrea stăpânul!

Kokin înălţă din umeri apoi, simţind cât de neghiob şi nelalocul lui fusese acest gest, se depărtă de scară… Ce să facă? Fireşte că cel mai bun lucru în cazul de faţă era să tragă o fugă la redacţie şi să-l vestească pe director de porunca pe care o dăduse dobitocul de Bludîhin. Directorul s-ar fi mirat, ar fi început să râdă şi ar fi spus:

— Mare tâmpit! Şi-a găsit şi el cum să se răzbune pentru cronici! Nu pricepe, boul, că dacă mergem la seratele lui, nu el ne face nouă un serviciu, ci noi îi facem lui. Mare dobitoc, Doamne, iartă-mă! Nu-i nimic, îi trântesc eu mâine una, de-o să mă ţină minte!

Aşa ar fi privit întâmplarea directorul… Şi pe urmă? Pe urmă secretarul, ca un om cumsecade, ar fi trebuit să se ducă acasă şi nici să nu se mai sinchisească de Bludîhin. Aşa ar fi cerut mândria sa personală şi demnitatea redacţiei. Dar, domnilor, toate acestea sunt foarte frumoase în teorie; în practică însă, când ţi-ai cumpărat mănuşi noi, când ai plătit frizerului să te ferchezuiască şi când colo sus te aşteaptă Klavdia Vasilievna, gustările şi băutura, se schimbă socoteala.

„Două luni de zile am aşteptat această serată, am visat, m-am pregătit! se gândea Kokin. Două luni încheiate am cutreierat oraşul, căutându-mi o redingotă nouă… mi-am dat cuvântul Klavdiei şi deodată… Nu, asta nu se poate! Trebuie să fie la mijloc vreo neînţelegere… Zău că nu poate fi decât o neînţelegere! Nici n-am de ce să mă duc la redacţie, e de ajuns să vorbesc cu organizatorul petrecerii…”

— Ia ascultă, domnule! se adresă Kokin grăsunului, dă-mi numai voie să urc sus. N-am să intru în salon, dar vreau să vorbesc cu organizatorii sau cu domnul Bludîhin!

— Bine, dar să ştiţi că nu o să vi se dea în niciun caz voie să intraţi în salon!

„Dumnezeule! gândea Kokin urcând scara. Cele două doamne care au intrat acum l-au auzit… Ce ruşine! Zău că ar trebui să plec…”

Sus, lângă intrarea salonului, stătea organizatorul, un om cu păr roşcovan şi cu o panglică la reverul hainei. Alături de el, la o măsuţă, şedea o doamnă împopoţonată, care vindea programe.

— Spuneţi-mi, vă rog, i se adresă cu glas plângăreţ secretarul, de ce s-a dat dispoziţia să nu fie lăsat să intre nimeni de la redacţie? Pentru ce?

— Numai dumneavoastră sunteţi de vină, domnilor, îi răspunse roşcovanul. Vi se trimit invitaţii, vi se dau întotdeauna locuri în faţă – şi dumneavoastră scrieţi pamflete insultătoare…

— Doamne, dar… Daţi-mi voie să vă spun…

După uşă se auziră aplauze zgomotoase şi glasul simpatic al prinţesei Rojkina ^ccxix cântând „Din nou stau vrăjit înaintea ta”… Secretarul îşi simţi inima tresărind. Chinurile lui Tantal erau peste puterile lui.

— Ce pamflete? se adresă el doamnei. E drept că în ziar au fost şi pamflete, dar, doamnă, întrucât sunt eu vinovat? Vinovaţi sunt directorul, colaboratorii, dar ce amestec am eu? Nu sunt decât secretar… un fel de contabil. Nu-s redactor… Zău că nu-s redactor! Vă dau cuvântul meu de onoare că nu sunt redactor!

— Nu putem face nimic pentru dumneavoastră, oftă doamna. Bludîhin personal a dat acest ordin… De altfel… puteţi lua un bilet!

„Drace, cum de nu mi-a venit asta mai devreme în cap?” se gândi Kokin, dar pe loc îşi aduse aminte că nu are în buzunar decât patruzeci de copeici, pe care le luase pentru cazul când Klavdia Vasilievna ar vrea să fie condusă acasă cu o birjă.

— În cazul acesta, am să vorbesc cu domnul Bludîhin! spuse el.

— Aşteptaţi până la pauză…

Kokin începu să aştepte… Dincolo de uşă ropoteau aplauze, cântau glasuri cunoscute de femei, se auzeau râsete… Acolo clocotea viaţa! Iar bietul secretar, cu aerul unui păcătos care se pocăieşte, stătea ca Henric la Canossa ^ccxx , şi privea la uşă ca un cal care simte undeva pe aproape ovăzul, dar nu-l vede… Aşteptă cât aşteptă şi, în cele din urmă se auzi după uşă mişcare de scaune, vorbă, larmă; uşa se deschise larg şi publicul năvăli în holul de la intrare.

„Şi fericirea e doar atât de aproape, atât de posibilă! gândi secretarul, aruncând o privire spre uşa deschisă. Nu, nici nu pot să admit gândul că nu voi fi lăsat să intru…”

Curând se ivi şi Bludîhin, cu faţa trandafirie, radioasă… Kokin începu să se învârtească pe lângă el, neîndrăznind mult timp să i se adreseze, dar în cele din urmă se hotărî…

— Iertaţi-mă… vă deranjez… Anisim Ivanîci, dar aţi dat ordin să nu lase să intre nimeni de la redacţie.

— Da, şi ce-i?

— Am venit totuşi… Dar… Gândiţi-vă şi dumneavoastră! Cu ce sunt vinovat eu? Redactorii sau colaboratorii sunt vinovaţi, pe ei să nu-i lăsaţi să intre, dar eu… pe cuvântul meu de onoare, eu nu sunt redactor!…

— Aaa… prin urmare sunteţi de la redacţie? întrebă Bludîhin, răşchirându-şi picioarele în chip de A şi dând capul pe spate. Bineînţeles că sunteţi supărat pe mine? Dar ascultaţi! Să fie martor publicul! Onorat public, vă fac arbitru! Iată, domnul corespondent e supărat pe mine fiindcă… cum să spun?… fiindcă am protestat întrucâtva… Sper că părerea mea despre presă e cunoscută. Sunt întotdeauna de partea presei! Dar, domnilor… (şi Bludîhin luă o expresie rugătoare) domnilor, trebuie să existe o margine! N-aveţi decât să-i înjuraţi pe actori, să înjuraţi piesa, montarea, dar de ce să scrieţi inepţii? De ce? În ultimul număr al ziarului dumneavoastră, a fost un articol minunat… mi-nu-nat! Dar, descriind tabloul viu „Iudita şi Holofern”, la care a luat parte şi fiica mea, corespondentul… E curată batjocură! „Spada, spunea el, pe care o ţinea în mână Iudita, era atât de lungă, încât n-ai putea să omori cu ea decât de departe, sau căţărându-te pe un acoperiş…” Ce rost avea aici acoperişul? Fiica mea a citit şi… a izbucnit în plâns! Asta nu-i critică, domnilor! Nu-u, asta nu-i critică! Asta înseamnă să faci personalităţi! Omul nu s-a legat de spadă decât ca să-mi facă mie în ciudă…

— Sunt… sunt de acord cu dumneavoastră! începu să bolborosească Kokin, simţind sutele de priviri aţintite asupra lui. Sunt, ca şi dumneavoastră, întotdeauna împotriva insultelor… Dar, zău aşa… ce amestec am eu în treaba asta? Pe cuvântul meu de onoare că nu sunt redactor! Sunt secretar… Am să vă spun chiar mai mult, dar… să rămână între noi, bineînţeles… Acest articol l-a scris însuşi directorul… („De ce spun asta, măgar ce sunt”, gândea Kokin, în timp ce vorbea). Dar e un om bun… cinstit. Chiar dacă a scris aşa ceva, a făcut-o fără să vrea… din uşurinţă…

Tonul de mieluşel al secretarului îl înduioşă pe Bludîhin. Consilierul de comerţ îl apucă pe Kokin de un nasture şi începu să-i expună din nou părerea sa despre presă. În pieptul secretarului începură să se învălmăşească mii de sentimente deodată. Era măgulit că un om atât de important ca Bludîhin îi făcea lui confidenţe; începu să fie sigur că va fi lăsat să intre în salon, că neînţelegerea e înlăturată, că poate din nou să viseze… dar totodată îi era groaznic de ruşine, avea sentimentul că făcuse o ticăloşie… Simţea că, din pricină că se purtase ca o cârpă, se trădase şi pe el şi pe director şi „Mesagerul gâştelor”, da, trădase în public, faţă de oameni cunoscuţi, ca cel de pe urmă Iuda! Ar fi trebuit să arate că nici nu-i pasă, să tragă o înjurătură, să râdă, iar el se rugase, se umilise, mai-mai că plânsese… Of!

Bludîhin tot vorbea, vorbea. După ce se umflă îndeajuns în pene, îl luă pe secretar de braţ şi se îndreptă cu el spre poarta raiului, când deodată cineva strigă:

— A-nisim Ivanovici! A sosit generalul!

Bludîhin tresări şi, uitând de Kokin, coborî valvârtej scara. Secretarul rămase câteva clipe locului, se plimbă, îşi drese cravata. Nu mai aştepta şi nu mai dorea nimic. Când începu actul al doilea şi Kokin se apropie de uşă, organizatorul nu-l lăsă să intre.

— Bludîhin nu ne-a spus nimic. Nu se poate!

Zece minute după aceea, secretarul îşi târşâia galoşii lui mari pe pământul îngheţat. Se ducea acasă, dar s-ar fi simţit mai bine dacă s-ar fi dus să se înece! Îi era ruşine, îi era silă… de parfumul în care se înmuiase, de mănuşile moi, de părul frizat… Şi tare îi mai venea să-şi tragă un pumn în căpăţâna lui frezată!

Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 331, 2 decembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text.