Ea era

— Povestiţi-ne ceva, Piotr Ivanovici! îl rugau domnişoarele.

Colonelul îşi răsuci mustaţa căruntă, îşi drese glasul şi începu:

— Asta s-a întâmplat prin 1843, în timp ce regimentul nostru se afla cantonat în apropiere de Censtohovo. Şi trebuie să vă spun, domniţele mele, că în anul acela era o iarnă cumplită şi că nu trecea o zi fără să îngheţe nasul santinelelor şi fără ca viscolul să nu înzăpezească drumurile. Gerul năprasnic, un ger de crăpau pietrele, începu spre sfârşitul lui octombrie şi ţinu fără întrerupere până în aprilie. Şi să mai ştiţi că pe vremea aceea eu nu arătam ca un moşneag, ca o lulea afumată, cum arăt acum: închipuiţi-vă un tânăr voinic şi cu bujori în obraji… – ce să vă spun, o frumuseţe de bărbat! Umblam totdeauna gătit ca un păun, aruncam banii în dreapta şi-n stânga şi aveam o pereche de mustăţi răsucite, cum nu mai avea niciun praporcic în toată lumea asta! Era de ajuns să fac cu ochiul, să-mi zăngănesc pintenii şi să-mi răsucesc mustaţa, pentru ca cea mai mândră dintre frumoase să se prefacă în cel mai blând mieluşel! Eram hămesit de femei ca păianjenul de muşte. Şi dacă m-aş apuca acum să număr toate polonezele şi toate jidăncuţele care se agăţau de gâtul meu pe vremea aceea, vă asigur, domniţele mele, că nu mi-ar ajunge toate numerele câte sunt în aritmetică… Adăugaţi la toate acestea că pe atunci eram adjutant de regiment, că dansam ca nimeni altul mazurca şi că mă însurasem cu o femeie fermecătoare, Dumnezeu s-o ierte. Şi eram un ştrengar şi un zurbagiu, cum nu vă puteţi închipui! Dacă se întâmpla vreun scandal amoros în judeţ, dacă smulgea cineva perciunii vreunui jidov sau zdrobea mutra vreunui nobil polonez, apoi se ştia că asta era isprava praporcicului Vîvertov! În calitatea mea de adjutant, eram nevoit de multe ori să cutreier judeţul. Când plecam să cumpăr ovăz sau fân, când să vând caii reformaţi panilor poleaci şi jidovilor. Dar de cele mai multe ori, domniţele mele, sub pretextul treburilor, alergam în galopul calului la vreo întâlnire cu cine ştie ce poloneză, sau la vreun moşier bogat, la joc de cărţi… În noaptea de ajunul Crăciunului, ţin minte ca acum, am plecat din Censtohovo spre satul Şeviolki, unde fusesem trimis în interes de serviciu. Şi era o vreme, ce să vă spun, îngrozitoare… Gerul se făcuse aşa de aspru, că până şi caii icneau, iar vizitiul meu şi cu mine ne transformaserăm în ţurţuri de gheaţă. Şi asta numai în vreo jumătate de ceas, nu mai mult… Dar cu gerul tot te mai poţi împăca, tot mai merge. Însă închipuiţi-vă că abia ajunseserăm la jumătatea drumului, când s-a pornit deodată să viscolească! Giulgiul alb a început a se învârti şi a se răsuci, ca dracul înainte de liturghie! Iar vântul s-a pornit să urle, de parcă-i furase cineva nevasta. Drumul nu se mai vedea… în mai puţin de zece minute, şi vizitiul, şi eu, şi caii, eram acoperiţi cu zăpadă.

— Înălţimea Voastră, am rătăcit drumul! îmi spune atunci vizitiul.

— Ptiu, drace! Unde ţi-au fost ochii, dobitocule! Hai, mână drept înainte, poate că dăm de vreo casă de oameni!

Şi aşa, mergem ce mergem, ne învârtim ce ne învârtim, şi pe la miezul nopţii caii se opresc drept în poarta de la conacul contelui Bojadlowski – ţin minte ca acum – un polonez bogat. Pentru mine, polonezii şi jidovii sunt ca hreanul după masă. Dar trebuie să recunosc că leşii sunt oameni primitori şi că nu există femei mai înfocate ca polonezele…

Ne-au lăsat să intrăm… Contele Bojadlowski stătea pe vremea aceea la Paris, aşa că ne-a primit administratorul lui, un oarecare Kazimir Hapcinski, polonez şi el. Ţin minte că nici nu trecuse un ceas de la sosirea noastră, şi eu mă şi găseam în aripa conacului unde locuia administratorul, îi făceam curte nevesti-sii, beam vin şi jucam cărţi! După ce am câştigat cinci galbeni şi m-am îmbătat tun, am cerut îngăduinţa să mă duc la culcare. Neavând loc la el, administratorul mi-a pus la dispoziţie o odaie în palatul contelui.

— Nu vă temeţi de stafii? m-a întrebat el intrând cu mine într-o încăpere nu prea mare, dar care se învecina cu un salon imens şi pustiu, plin de frig şi de întuneric.

— Adică, cum vine asta? Aveţi stafii pe aici? l-am întrebat eu, ascultând cum ecoul înăbuşit îmi repeta vorbele şi paşii.

— Nu ştiu, a râs polonezul. Dar cred că locul e cum nu se poate mai nimerit pentru stafii şi duhuri necurate.

Trăsesem zdravăn la măsea şi eram beat mort. Totuşi mărturisesc că la auzul acestor vorbe m-au cam trecut răcorile. La naiba, prefer o sută de cerkezi decât o singură stafie! Dar ce era să fac? M-am dezbrăcat şi m-am culcat… Lumânarea abia lumina pereţii, pe care, după cum vă închipuiţi şi dumneavoastră, atârnau portrete de străbuni, unul mai fioros decât altul, arme străvechi, cornuri de vânătoare şi alte fantasmagorii de felul ăsta… Era o linişte ca de mormânt, numai în salonul de alături foşneau şoarecii şi trosnea mobila din cale-afară de uscată. Iar dincolo de fereastră, era iadul pe pământ… Vântul cânta prohodul nu ştiu cui, copacii se plecau până la pământ gemând şi suspinând, iar o drăcie oarecare, cred că vreun oblon, scârţâia jalnic şi se izbea de tocul ferestrei. La toate acestea, adăugaţi că mi se cam învârtea capul şi, odată cu el, întreg universul… Când închideam ochii, mi se părea că patul meu era purtat prin toată casa aceea pustie, jucând capra cu duhurile necurate. Ca să-mi mai potolesc spaima, am stins lumânarea: se ştie doar că odăile pustii sunt mult mai fioroase pe lumină decât pe întuneric…

Cele trei fete care-l ascultau pe colonel se apropiară şi mai mult de el, aţintindu-şi asupra lui ochii încremeniţi.

— Şi cum vă spun, urmă colonelul, cu toate că nu mai ştiam ce să fac ca să adorm, somnul nu se lipea de mine cu niciun preţ. Ba mi se părea că intră hoţii pe fereastră, ba că aud şoşotind, ba că mă zgâlţâie cineva de umăr… Într-un cuvânt, mi se năzăreau tot soiul de năzdrăvănii, cum i s-ar fi întâmplat oricui într-o asemenea încordare nervoasă. Şi imaginaţi-vă că, în mijlocul tuturor acestor drăcovenii şi în învălmăşeala aceea de zgomote, desluşesc limpede ceva care semăna cu lipăitul unor papuci, întind urechea – şi ce credeţi? Aud cum se apropie cineva de uşa mea, cum tuşeşte şi o deschide…

— Cine-i acolo? am întrebat, sărind din pat.

— Eu sunt… nu te speria! mi-a răspuns un glas de femeie.

M-am repezit la uşă… Au trecut câteva clipe – şi deodată am simţit două mânuţe de femeie, delicate ca puful de raţă sălbatică, lăsându-se pe umerii mei

— Te iubesc… îmi eşti mai scump ca viaţa! şoptea un glas dulce şi melodios.

O respiraţie fierbinte mi-a atins obrazul… Am uitat şi de viscol, şi de duhuri, şi de toate câte sunt pe lume şi am cuprins-o de mijloc… Şi ce mijloc! Un mijlocel ca acela natura nu poate să-l creeze decât o dată la zece ani – şi atunci numai la comandă specială!… Subţire ca tras printr-un inel, fierbinte, efemer ca răsuflarea unui prunc! Nu m-am putut stăpâni şi am strâns-o cu putere în braţe… Buzele ni s-au unit într-un sărut prelung şi… mă jur pe toate femeile din lume că n-am să uit până la moarte sărutul acela!

Colonelul tăcu, bău o jumătate de pahar de apă şi, coborând glasul, urmă:

— Când m-am uitat pe fereastră a doua zi dimineaţă, am văzut că viscolul se înteţise şi mai al dracului… Nici vorbă să plecăm la drum. Am fost nevoit să rămân toată ziua la administrator, să beau şi să joc cărţi. Iar seara eram iarăşi în casa cea pustie şi, exact la miezul nopţii, strângeam din nou în braţe mijlocelul cunoscut… Da, domnişoarelor, dacă n-ar fi fost dragostea, mă lua naiba de plictiseală! Sau, cine ştie, poate că ajungeam un beţiv incorigibil.

Colonelul oftă, se ridică şi începu să se plimbe în tăcere prin salon.

— Ei… şi pe urmă? îl întrebă una dintre domnişoare, cu răsuflarea tăiată de curiozitate.

— Pe urmă, nimic. A doua zi mi-am căutat de drum.

— Bine… dar cine era femeia aceea? întrebară celelalte domnişoare, cu sfială.

— E uşor de înţeles!

— Ba nu e uşor deloc…

— Era nevastă-mea!

Cele trei domnişoare săriră ca arse.

— Adică… adică cum vine asta? se mirară ele.

— Ei, Doamne, dar ce vi se pare aşa de greu de înţeles, făcu înciudat colonelul, ridicând din umeri. După cât ştiu, v-am povestit destul de limpede. Plecasem la Şeviolki cu nevastă-mea… Fusese găzduită şi ea tot în casa cea pustie, într-o odaie de alături… E uşor de înţeles!

— Hm… făcură domnişoarele descumpănite, lăsându-şi braţele în jos. Aţi început-o frumos, dar aţi sfârşit… nici nu ştim cum să vă spunem… Auzi? Nevasta… Nu, iertaţi-ne, dar aşa ceva nu e nici interesant şi nici măcar inteligent!

— Curios! Prin urmare, aţi fi vrut să nu fi fost soţia mea legitimă, ci o femeie străină? Ei, domnişoarelor, domnişoarelor! Dacă judecaţi aşa de pe acum, ce-o să mai ziceţi când o să fiţi măritate?…

Domnişoarele se ruşinară şi tăcură. Apoi, bosumflate, încruntate şi dezamăgite, începură să caşte… La cină nu luară nimic în gură. Stăteau, făceau cocoloşi de pâine şi tăceau.

— Nu, asta-i culmea neruşinării! nu se mai putu stăpâni una dintre ele. De ce ne-aţi mai spus povestea, dacă ştiaţi că se sfârşeşte aşa?… Nu, n-are niciun haz… Ba chiar e stupidă!

— Aţi început aşa de frumos… şi deodată v-aţi dat în petic!… adăugă altă domnişoară. Asta e curată bătaie de joc!

— Ei, haide, haide!… am glumit… zise colonelul. Nu vă supăraţi, domnişoarelor, am glumit. Nu era nevastă-mea, era nevasta administratorului…

— Aşa?!

Şi dintr-odată domnişoarele se înseninară şi ochişorii începură să le sclipească… Se apropiară de colonel şi, turnându-i mereu vin în pahar, îl ameţiră cu întrebările. Plictiseala dispăru şi curând dispăru şi mâncarea de pe masă, deoarece domnişoarele începură să mănânce cu cea mai mare poftă.

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 52, 27 decembrie, cu subtitlul: (Poveste de Crăciun). Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. A fost inclusă în Culegerea de opere din 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

O. A. Bealîi