La drum
„Un nor mic de aur a-nnoptat
Pe un piept de munte uriaş…”
LERMONTOV
În odaia căreia însuşi stăpânul hanului, cazacul Semion Cistopliui, îi zicea „trecătoare”, deoarece slujea numai şi numai călătorilor în trecere, la o masă mare de lemn nevopsit, stătea un bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt şi lat în umeri. Dormea cu coatele pe masă şi cu capul sprijinit în pumn. Un căpeţel de lumânare de seu, vârât într-un borcan de pomadă gol, îi lumina barba bălaie, nasul gros şi turtit, obrajii arşi de vânt şi sprâncenele dese şi negre care-i cădeau peste ochii închişi… Şi nasul, şi obrajii, şi sprâncenele – toate trăsăturile luate în parte, erau aspre şi greoaie, potrivite cu mobilierul şi cu soba din „trecătoare”. Luată însă în totul, faţa lui era armonioasă, frumoasă chiar. Că aşa i-e dat obrazului rusesc: cu cât trăsăturile lui sunt mai mari şi mai aspre, cu atât pare mai dulce şi mai blând. Bărbatul purta un surtuc boieresc ponosit, dar tivit cu şiret nou, lat, o vestă de catifea şi pantaloni negri şi largi, vârâţi în cizme mari.
Pe o bancă din cele ce se înşirau de-a lungul peretelui dormea, pe o şubă de vulpe, o fetiţă de vreo opt ani, cu rochiţă cafenie şi cu ciorapi lungi, negri. Fetiţa avea faţa suptă, părul bălai, umerii înguşti şi trupul puţintel şi bicisnic. Dar nasul, care ieşea la iveală ca o cocoaşă mică, era tot atât de gros şi de urât ca şi al bărbatului. Fetiţa dormea adânc, fără să simtă că pieptenele rotund, care-i alunecase din păr, îi intra în obraz.
„Trecătoarea” avea un aer de sărbătoare. Mirosea a podele proaspăt spălate, pe frânghia întinsă de-a curmezişul odăii nu mai atârnau cârpe, ca de obicei, iar într-un colţ, deasupra mesei, pâlpâia o candelă lăsând să cadă o pată de lumină roşie pe icoana sfântului Gheorghe Biruitorul. De o parte şi de alta a icoanei din colţ se înşirau, păstrând cea mai severă şi mai chibzuită gradaţie în ce priveşte trecerea de la cele sfinte, la cele lumeşti, nenumărate litografii. La lumina îndoielnică a căpeţelului de lumânare şi a candelei roşii, litografiile păreau o singură fâşie neîntreruptă, plină de mâzgălituri negre. Dar când soba de teracotă, încercând să cânte pe acelaşi ton cu vijelia, trăgea aerul mugind, iar lemnele, trezite parcă din somn, izbucneau în vâlvătăi şi pârâiau furioase – atunci pe pereţii de bârne începeau să joace pete rumene, iar peste capul bărbatului adormit ieşeau la iveală când stareţul Serafim, când şahul Nasr-Eddin, când un prunc gras şi cafeniu, care şoptea nu ştiu ce, holbându-şi ochii, la urechea unei fecioare cu faţa neînchipuit de rigidă şi de indiferentă…
Afară vremuia cumplit. O putere turbată şi plină de ură, dar adânc nefericită, se zbuciuma furioasă în jurul hanului, ca o fiară, căutând să năvălească înăuntru. Izbindu-se în uşi, bătând în ferestre şi în acoperiş şi zgâriind pereţii, când ameninţa, când implora, când se potolea pentru câtva timp, ca să se repeadă apoi, cu un urlet triumfător şi viclean, în coşul sobei. Dar atunci lemnele izbucneau în vâlvătăi, iar focul ca un dulău ţinut în lanţ, se arunca plin de mânie în întâmpinarea duşmanului şi lupta începea, cu vaiete, cu ţipete şi mugete furioase. Prin toate aceste zgomote răzbătea parcă şi dorul năprasnic, şi ura zadarnică, şi neputinţa umilită a nu ştiu cui, deprins cândva să biruiască…
Vrăjită de această sălbatică şi nefirească simfonie, „trecătoarea” părea încremenită pentru totdeauna. Dar deodată uşa scârţâi şi în odaie intră băiatul de la han, gătit cu cămaşă nouă de percal. Şchiopătând de un picior şi clipind din ochii somnoroşi, băiatul ciupi cu degetele mucul lumânării, mai îndesă câteva lemne în sobă, apoi ieşi. În aceeaşi clipă, în clopotniţa bisericii, care în Rogaci e doar la vreo trei sute de paşi de han, bătu miezul nopţii. Vântul începu să se joace cu bătăile clopotului, aşa cum se juca şi cu fulgii de zăpadă: alergând după ele, le răsucea în văzduhul necuprins, aşa fel încât unele bătăi se întrerupeau sau se prefăceau într-un singur vuiet prelung şi unduitor, în timp ce altele se pierdeau cu totul în larma vijeliei. O bătaie răsună atât de desluşit în odaie, de parcă clopotul era chiar acolo, lângă ferestre. Fetiţa care dormea pe şuba de vulpe tresări şi ridică uşor capul. Câteva clipe se uită năucită la fereastra neagră, la Nasr-Eddin, peste care trecea chiar atunci lumina purpurie a focului din sobă, apoi îşi mută privirea la bărbatul care dormea.
— Tată! strigă ea.
Dar bărbatul nu se clinti. Înciudată, fetiţa îşi încruntă sprâncenele, se culcă la loc şi se zgribuli, strângându-şi genunchii la gură. Dincolo de uşă, în cârciumă, cineva căscă prelung şi zgomotos. Nu trecu mult şi arcul uşii de la intrare scârţâi şi, îndată, se auziră glasuri nelămurite. Cel care intrase începu să se scuture de zăpadă şi să tropăie înăbuşit din pâslari.
— Cine-i? întrebă alene o femeie.
— A sosit domnişoara Ilovaiskaia… îi răspunse cineva cu glas adânc.
Arcul uşii scârţâi din nou. Se auzi răbufneala vântului care se năpustise în cârciumă. Cineva, fără îndoială băiatul cel şchiop, se repezi la uşa care dădea în „trecătoare”, tuşi respectuos şi apăsă pe clanţă:
— Poftiţi aici, domniţă, domnişoară, începu, cântat, glasul de femeie. Aici e curat, frumoasa mamei…
Uşa se deschise larg şi în prag se arătă un mujic bărbos, cu caftan de vizitiu, ducând pe umăr un geamantan mare. Omul era plin de zăpadă din cap până-n picioare. În urma lui intră o femeie măruntă, aproape jumătate cât el, atât de plină şi ea de zăpadă că nu i se mai vedeau nici obrazul, nici mâinile şi aşa de înfofolită şi de îmbrobodită, încât părea un adevărat balot. Dinspre vizitiu şi dinspre balot răzbi o adiere umedă, ca de pivniţă, şi flacăra lumânării se clătină.
— Ce prostie! zise bărbatul, cu necaz. Am fi putut foarte bine să mergem! Nu mai aveam decât douăsprezece verste şi acele mai mult prin pădure, aşa că nu ne-am fi rătăcit…
— De rătăcit poate că nu ne-am fi rătăcit, domnişoară, dar nu mai merg caii! răspunse vizitiul. Aşa a fost voia Celui de Sus. Ce, parcă a făcut-o cineva înadins?
— Dumnezeu ştie unde m-ai adus.. Dar mai încet… Mi se pare că doarme cineva aici. Hai, du-te…
Vizitiul lăsă jos geamantanul. Bucăţi mari de zăpadă căzură de pe umerii lui pe podea, apoi omul smorcăi adânc pe nas şi plecă. Atunci fetiţa văzu ieşind la iveală din mijlocul balotului două mâini mici, care se ridicară în sus şi începură să desfacă, mânioase, o mulţime de şaluri şi de broboade. Întâi căzu pe podea un şal mare, după şal o glugă, iar după glugă o broboadă albă împletită. După ce îşi slobozi capul, călătoarea îşi scoase şuba – şi deodată se făcu pe jumătate mai subţire. Rămăsese într-un palton lung cenuşiu, cu nasturi mari şi cu buzunare umflate. Dintr-un buzunar scoase un pachet, iar din celălalt o legătură de chei mari şi grele, pe care le puse pe masă cu atâta neîndemânare, încât bărbatul care dormea tresări şi deschise ochii. Se uită câtva timp în toate părţile, năucit, de parcă nu-şi dădea seama unde se află, apoi scutură din cap şi se duse să se aşeze într-un ungher… Călătoarea se dezbrăcă şi de palton, subţiindu-se încă pe jumătate, îşi scoase cizmele de catifea şi se aşeză şi ea.
Acum nu mai semăna deloc a balot. Era o fată brună, mărunţică şi slabă, ca de vreo douăzeci de ani, mlădioasă ca un şarpe, cu faţa albă şi prelungă şi cu părul cârlionţat. Avea nasul lung şi ascuţit, bărbia de asemenea lungă şi ascuţită, genele lungi şi gura cu colţuri ascuţite. Din pricina tuturor acestor ascuţişuri, faţa ei avea aerul că înţeapă. Strânsă într-o rochie neagră, cu o mulţime de dantele la gât şi la mâneci, – aşa cum stătea, cu coatele ascuţite şi cu degetele lungi şi trandafirii, aducea cu portretele unor nobile englezoaice din Evul Mediu. Aerul grav şi gânditor al feţei sporea şi mai mult această asemănare…
Fata cea brună cercetă cu privirea odaia, se uită cu coada ochiului la bărbat şi la fetiţă, apoi, ridicând din umeri, se apropie de fereastră. Geamurile negre se cutremurau, zgâlţâite de vântul jilav care bătea dinspre apus. Fulgi mari de zăpadă, sclipindu-şi albul imaculat, se aşezau pe sticlă, dar dispăreau îndată, spulberaţi de vânt. Simfonia sălbatică era tot mai înverşunată…
După o lungă tăcere, fetiţa se răsuci deodată şi zise, apăsând cu ciudă pe fiecare cuvânt:
— Doamne, Doamne, cât îs de nenorocită! Nimeni nu-i mai nenorocit pe lume decât mine!
Bărbatul se ridică şi, cu mersul unui om vinovat, care nu se potrivea deloc cu statura lui uriaşă şi cu barba lui mare, se îndreptă cu paşi mărunţi spre fetiţă.
— Nu dormi, puişorule? o întrebă el ca şi cum şi-ar fi cerut iertare. Ce vrei?
— Nu vreau nimic! Mă doare umărul! Tu nu eşti bun cu mine, tată, şi are să te pedepsească Dumnezeu! Ai să vezi tu cum are să te pedepsească!
— Ştiu că te doare umărul, puişorule, dar ce pot eu să fac? zise omul, cu glasul pe care îl împrumută bărbaţii chercheliţi când îşi cer iertare de la nevestele cicălitoare. Dar să ştii, Saşa, că umărul te doare din pricina drumului. Mâine o să ajungem acolo unde trebuie, ai să te odihneşti şi are să-ţi treacă…
— Mâine, mâine!… În fiecare zi îmi spui tot „mâine” şi iar „mâine”! Ai să vezi că o să mai mergem aşa încă vreo douăzeci de zile!
— Nu, puişorule, pe cuvântul meu de cinste, pe cuvântul meu de tată că mâine ajungem. Eu nu mint niciodată. Doar nu-i vina mea că ne-a ţinut viscolul în loc!
— Nu mai pot să sufăr! Nu mai pot, nu mai pot!
Saşa smuci dintr-un picior şi făcu să răsune odaia de un plâns piţigăiat, nesuferit. Bărbatul dădu din mână a lehamite, şi se uită, stingherit, spre fata cea brună. Fata ridică din umeri şi se apropie, nehotărâtă, de Saşa.
— Ascultă, drăguţă, începu ea, ce foloseşti dacă plângi? E drept că nu-i plăcut să te doară umărul, dar ce poţi să faci?
— Să vedeţi, domniţă, începu repede bărbatul, ca şi cum voia să se justifice. Sunt două nopţi de când nu dormim. Şi pe deasupra, am mai călătorit şi într-o sanie groaznică. Aşa că fetiţa mea are dreptate să nu se simtă bine şi să tânjească… Unde mai puneţi că am dat şi peste un surugiu beat, că ni s-a furat geamantanul… şi, parcă înadins, a viscolit tot timpul! Totuşi, spuneţi, domniţă, ce rost are să plângă? E drept că şi eu mă simt de parcă-s beat, din pricină că am dormit tot pe scaun… Crede-mă, Saşa… Nu-i destul că mi-e silă de toate, mai trebuie să plângi şi tu!
Bărbatul clătină din cap, mai dădu o dată din mână a lehamite, apoi se aşeză.
— Fără îndoială că nu e bine să plângi, urmă străina. Numai copiii cei mici plâng. Dacă eşti bolnavă, drăguţă, atunci mai bine să te dezbraci şi să te culci… Hai să ne dezbrăcăm!
După ce fetiţa se dezbrăcă şi se potoli, în odaie se făcu iarăşi linişte. Fata cea brună se aşezase lângă fereastră şi cerceta cu nedumerire „trecătoarea”, icoana, soba… Se vede că totul i se părea ciudat: şi încăperea aceea, şi fetiţa cu nasul ei cel gros, îmbrăcată într-o cămăşuţă scurtă, băieţească, şi tatăl fetiţei… Omul acela ciudat stătea într-un colţ, se uita descumpănit în toate părţile de parcă era beat şi-şi freca mereu obrajii cu palma. Tăcea, clipea des şi, după aerul lui de vinovăţie, cu greu ţi-ai fi închipuit că o să vorbească curând. Şi totuşi el vorbi întâi. După ce îşi netezi genunchii şi tuşi, zâmbi şi începu:
— Mare comedie, pe cinstea mea!… Mă uit şi nu-mi vine să cred: cine dracu’ ne-a aruncat în hanul ăsta păcătos? Ce a vrut să dovedească cu asta? Viaţa face uneori câte un salt mortal, că nu poţi decât să te uiţi în jurul tău şi să clipeşti din ochi nedumerit… Dumneavoastră, domniţă, binevoiţi a merge departe?
— Nu, nu aşa departe, îi răspunse fata cea brună. Vin de la moşia noastră, care e la vreo douăzeci de verste de aici, şi mă duc într-un cătun, tot al nostru, la tata şi la fratele meu. Eu sunt o Ilovaiski şi cătunului tot Ilovaiski îi zice. E la douăsprezece verste de aici… Ce vreme îngrozitoare!
— Nici nu se poate mai oribilă!
Băiatul cel şchiop intră din nou şi vârî în borcanul de pomadă alt căpeţel de lumânare.
— Ce-ar fi, flăcăule, dacă ne-ai pune samovarul? i se adresă bărbatul.
— Dar cine mai bea ceai acum? zâmbi şchiopul. E păcat înainte de liturghie…
— Nu-i nimic, flăcăule. Noi o să ardem în focul gheenei, nu tu…
La ceai, noile cunoştinţe îşi dezlegară limba. Aşa, Ilovaiskaia află că pe tovarăşul ei îl chema Grigori Petrovici Lihariov, frate drept cu acel Lihariov care era mareşalul nobilimii într-unul dintre judeţele vecine şi că el însuşi fusese cândva moşier, dar că „scăpătase la timp”. La rândul lui, Lihariov află că pe Ilovaiskaia o chema Maria Mihailovna, că tatăl ei avea o moşie foarte întinsă, dar că era nevoită s-o administreze singură, deoarece atât tatăl cât şi fratele ei nu luau viaţa în serios, erau nepăsători din fire şi le plăceau prea mult ogarii…
— Tata şi fratele meu trăiesc singuri cuc la conac, zicea Ilovaiskaia, fluturându-şi degetele (când vorbea, avea obiceiul să-şi fluture degetele pe dinaintea feţei ascuţite, iar după fiecare frază să-şi lângă uşor buzele cu limba ascuţită). Iar tata şi fratele meu, fiind bărbaţi, sunt nepăsători şi, mai ales când e vorba de ei, nu-s capabili să mişte un deget! Stau şi mă gândesc: cine o să le pregătească masa de ajunul Crăciunului?… Mama a murit, iar slujnicele, dacă nu sunt eu acolo, nu-s în stare nici să întindă ca lumea o faţă de masă! Vă puteţi închipui în ce situaţie se află! Or să rămână fără masa tradiţională de Ajun! Şi în timpul acesta, eu trebuie să stau toată noaptea aici! Ciudate sunt toate, uneori…
Ilovaiskaia ridică din umeri, bău o înghiţitură de ceai, apoi urmă:
— Sunt sărbători care îşi au parfumul lor… De Paşte, de Sfânta Treime şi de Crăciun, de pildă, pluteşte în văzduh un anumit parfum. Chiar şi celor care nu cred le plac aceste sărbători. Aşa, fratele meu susţine că nu există Dumnezeu, dar de Paşti el e cel care aleargă întâi la slujba Învierii!
Lihariov ridică ochii la Ilovaiskaia şi începu să râdă.
— Da, sunt unii care susţin că nu există Dumnezeu, urmă Ilovaiskaia, râzând şi ea. Dar te întreb, atunci, pentru ce toţi scriitorii şi savanţii celebri şi, în general, toţi oamenii inteligenţi încep, spre sfârşitul vieţii lor, să creadă?
— Domniţă, cine n-a crezut în tinereţe n-o să creadă nici la bătrâneţe, de-ar fi el şi de-o sută de ori scriitor!
Judecând după felul cum tuşea, Lihariov trebuie să fi avut o voce adâncă, de bas. Dar, de frică să nu ridice glasul, sau poate dintr-un exces de timiditate, vorbea aproape piţigăiat. După ce tăcu un timp, oftă, apoi urmă:
— După părerea mea, credinţa este o însuşire a spiritului. Ca şi talentul: te naşti sau nu te naşti cu ea. În măsura în care pot să judec, după mine, după oamenii pe care i-am cunoscut în viaţa mea şi după tot ce se petrece în jurul nostru, această însuşire ne aparţine în cel mai înalt grad, nouă, ruşilor. Viaţa rusească nu e decât un şir nesfârşit de credinţe şi de patimi. Cât priveşte necredinţa, sau negarea credinţei, – dacă doriţi să ştiţi, la noi nu e, deocamdată, nici pomeneală de aşa ceva. Dacă rusul nu crede în Dumnezeu, înseamnă că crede în altceva…
Lihariov primi din mâinile Mariei Mihailovna o ceaşcă cu ceai, o bău pe jumătate dintr-o singură sorbitură, apoi urmă:
— Bunăoară, eu… Natura a pus în mine o uriaşă putere de credinţă. Cel puţin jumătate din viaţa mea, – Doamne iartă-mă că o spun în noaptea asta! – m-am socotit ateu şi nihilist. Cu toate acestea, n-a fost o singură clipă în care să nu cred! De obicei, talentele se descopăr încă din fragedă pruncie. Aşa şi cu această capacitate a mea: a ieşit la iveală încă de pe vremea când umblam în patru labe pe sub masă. Mama ţinea să ne vadă pe noi, copiii, că mâncăm mult. De câte ori îmi punea supă în farfurie, îmi spunea: „Mănâncă! Supa e lucrul cel mai important în viaţă!” Şi eu credeam şi mă îndopam cu supă de câte zece ori pe zi, ca un rechin, până mi se făcea rău, până leşinam! Când dădaca ne spunea poveşti, eu credeam cu tot dinadinsul şi în duhurile rele, şi în spiriduşi, şi în toate celelalte drăcovenii! De câte ori n-am furat de la tata sublimat şi l-am presărat pe bucăţele de turtă dulce, pe care le-am pus apoi pe cerdac ca să le mănânce duhurile rele şi să crape! Iar după ce am învăţat să citesc şi am început să înţeleg ce citeam – atunci să mă fi văzut! Emigram în America, mă făceam haiduc, ceream să mă trimită la mănăstire sau tocmeam băieţi ca să mă chinuiască pentru credinţa mea în Hristos! Şi trebuie să ştiţi că această credinţă a mea era totdeauna activă şi niciodată pasivă. Dacă emigram în America, nu plecam niciodată singur: mai converteam pe câte un dobitoc ca şi mine şi eram fericit când simţeam că îngheţ de frig dincolo de barieră, sau mai târziu, când mâncam bătaie acasă! Dacă mă făceam haiduc, apoi fără îndoială că mă întorceam bătut măr! Ce să vă spun, am avut o copilărie grozav de zbuciumată! Iar când am intrat la liceu, unde m-au îndopat cu fel de fel de adevăruri – de pildă că pământul se învârte în jurul soarelui sau că lumina nu-i albă, ci compusă din şapte culori – m-a apucat ameţeala! Şi toate s-au învălmăşit în capul meu: şi Navin cel care oprise soarele în loc, şi mama care tăgăduia paratrăsnetul în numele proorocului Ilie, şi tata, care rămânea nepăsător în faţa adevărurilor în care credeam acum… Datorită faptului că-mi luminasem mintea, îmi luasem vânt. Şi ce vânt! Umblam ca un zănatic prin casă şi pe la grajduri propovăduind adevărurile mele, mă înspăimântam în faţa ignoranţei şi clocoteam de mânie împotriva tuturor celor care ţineau morţiş că lumina e albă… Dar toate acestea erau nimicuri şi copilării. Pasiunile mele adevărate, bărbăteşti ca să zic aşa, au început abia în universitate. Dumneavoastră, domniţă, aţi binevoit a absolvi vreo facultate?
— Am urmat la Institutul Donskoi, din Novocerkassk.
— Aşa că n-aţi terminat nicio facultate? Prin urmare nu ştiţi ce sunt ştiinţele… Toate ştiinţele de pe lume au una şi aceeaşi raţiune de a fi, fără de care nu le poţi concepe: năzuinţa spre adevăr! Orice ştiinţă, chiar şi o farmacognozie oarecare, nu are drept scop folosul, sau confortul în viaţă, ci adevărul. E admirabil! Când porneşti să studiezi o ştiinţă, te încântă de la început principiile ei de bază. Trebuie să spun că nimic nu e mai atrăgător şi mai grandios, nimic nu uimeşte şi nu captivează mai adânc sufletul omenesc decât principiile de bază ale unei ştiinţe! Chiar de la primele cinci sau şase prelegeri te simţi plutind pe aripile celor mai vii speranţe şi ţi se pare că ai şi ajuns să stăpâneşti adevărul! Mă dăruisem ştiinţei cu tot sufletul şi cu toată pasiunea, ca unei femei iubite. Eram robul ştiinţelor şi, afară de ele, nu mai voiam să ştiu de nimic. Zi şi noapte, fără să-mi îndrept spinarea, stăteam aplecat asupra textelor, îmi cheltuiam pe cărţi cel din urmă ban şi plângeam când vedeam cum, sub ochii mei, oamenii exploatau ştiinţa în folosul lor personal. Pasiunea mea însă, n-a ţinut mult. Pentru că, vedeţi, orice ştiinţă îşi are principiile ei de bază – un început – dar nu şi o finalitate – un sfârşit, întocmai ca fracţiile periodice… Zoologia a descoperit 35.000 de specii de insecte, chimia numără 60 de corpuri simple. Dacă, cu timpul, acestor cifre li se vor adăuga la coadă încă vreo zece zerouri, zoologia şi chimia vor fi tot atât de departe de sfârşit cum sunt şi astăzi… Iar toată activitatea ştiinţifică modernă tinde tocmai spre această umflare a cifrelor. Şmecheria asta am descoperit-o atunci când am descoperit şi a 35.001-a specie, fără să simt pentru asta nici cea mai mică satisfacţie. Însă n-am avut când să ajung la dezamăgire, deoarece în curând altă credinţă a pus stăpânire pe mine. Am aderat la nihilism, cu proclamaţiile lui, cu „reîmpărţirile negre” şi cu toate celelalte bazaconii. Am plecat în mijlocul poporului, am muncit în fabrici, am uns vagoanele şi am fost chiar şi salahor. Mai târziu, după ce, cutreierând Rusia, am cunoscut viaţa poporului nostru, m-am transformat într-un înflăcărat admirator al acestei vieţi. Am iubit poporul rus până la suferinţă, l-am iubit şi am crezut în Dumnezeul lui, în limba lui, în geniul lui creator… etc… etc… Am fost pe vremuri şi slavofil – o, ce-l mai plictiseam pe Aksakov cu scrisorile mele! – am fost şi ucrainofil, şi arheolog, şi colecţionar de mostre de artă populară… Mă pasionau ideile, oamenii, evenimentele, peisajele… eram veşnic pasionat de câte ceva! Acum cinci ani eram slujitorul ideii de negare a proprietăţii, iar ultima mea credinţă a fost neîmpotrivirea la rău…
Saşa începu să ofteze cu întreruperi şi să se foiască. Lihariov se ridică şi se apropie de ea.
— Nu vrei un ceai, puişorule? o întrebă el cu gingăşie.
— N-ai decât să bei tu singur! îi răspunse aspru fetiţa.
Lihariov se ruşină şi, călcând ca un vinovat, se întoarse la masă.
— Prin urmare, ai trăit o viaţă plăcută, zise Ilovaiskaia. Ai destule amintiri.
— Mda… toate acestea pot să pară plăcute când stai de vorbă, la o ceaşcă cu ceai, cu o tovarăşă drăguţă… Dar întrebaţi-mă cu ce preţ am plătit această plăcere? Cât m-au costat aceste variaţii ale vieţii mele?… Pentru că eu, domniţă, nu credeam ca un doctor în filozofie neamţ, zierlich-manierlich, nu trăiam în neant – ci fiecare credinţă a mea mă încovoia până la pământ, îmi sfâşia trupul în bucăţi! Judecaţi şi dumneavoastră: am fost şi eu bogat ca fraţii mei, iar acum sunt un cerşetor. În beţia pasiunilor mi-am tocat toată averea mea şi pe a soţiei mele, şi o groază de bani străini… Am patruzeci şi doi de ani, bătrâneţea bate la uşă, iar eu sunt fără adăpost ca un câine care s-a rătăcit, noaptea, de căruţă… În toată viaţa mea n-am ştiut niciodată ce e liniştea. Sufletul meu s-a chinuit fără odihnă, am suferit până şi în nădejdile mele… Munca grea şi fără socoteală mi-a secătuit puterile, am îndurat toate lipsurile cu putinţă, am stat şi la puşcărie de vreo cinci ori, am cutreierat guberniile Arhanghelsk şi Tabolsk… numai cât îmi aduc aminte şi mă doare! Trăiam, dar în beţia pasiunilor nu-mi dădeam seama de procesul însuşi al vieţii. Mă credeţi, eu nu-mi aduc aminte de nicio primăvară, n-am băgat de seamă că nevasta m-a iubit, că mi-au venit pe lume copiii. Ce să vă mai spun? Am fost o adevărată pacoste pentru toţi cei care m-au iubit… Iată, sunt cincisprezece ani de când mama poartă doliu după mine, iar fraţii mei cei mândri, care au avut de suferit din pricina mea, care au roşit, s-au umilit şi au cheltuit bani, au sfârşit până la urmă prin a mă urî ca pe un blestem…
Lihariov se ridică în picioare, apoi se aşeză din nou.
— Dacă aş fi numai nenorocit, încă aş mulţumi lui Dumnezeu, urmă el, fără să se uite la Ilovaiskaia. Dar propria mea nenorocire trece pe ultimul plan când mă gândesc de câte ori am fost absurd şi departe de adevăr, de câte ori am fost nedrept, crud şi chiar criminal în pasiunile mele! De câte ori n-am urât şi n-am dispreţuit din toată inima pe cei pe care ar fi trebuit să-i iubesc, şi dimpotrivă… Am înşelat de mii de ori: astăzi credeam şi cădeam cu faţa în ţărână, pentru ca a doua zi să fug ca un laş de prietenii şi de dumnezeii mei de ieri şi să aud cum mi se strigă din urmă: „Ticălosule!” Ştie numai Dumnezeu de câte ori am plâns şi mi-am sfâşiat perna de sub cap de ruşine din pricina pasiunilor mele! În viaţa mea n-am făcut rău nimănui cu intenţie şi nici n-am minţit vreodată cu intenţie – şi totuşi cugetul meu nu e curat! Nici măcar cu atât nu mă pot lăuda, domniţă, că n-am pe suflet viaţa cuiva, deoarece însăşi nevastă-mea a murit, sub ochii mei, ucisă de veşnica mea nelinişte… da, însăşi nevasta mea! După cum ştiţi, în societatea noastră oamenii adoptă astăzi, în ce priveşte femeile, două atitudini: unii le măsoară craniul, încercând să demonstreze că femeia e inferioară bărbatului şi căutând să-i găsească lipsuri ca să-şi bată joc de ea, să facă pe originalii chiar în propriii ei ochi şi, în felul acesta, să-şi îndreptăţească pornirile animalice – în timp ce alţii nu ştiu ce să mai imagineze ca să ridice femeia pe aceeaşi treaptă cu ei – cu alte cuvinte s-o facă să tocească şi să cunoască pe dinafară toate cele 35.000 de specii de insecte, să spună şi să scrie aceleaşi inepţii pe care le spun şi le scriu şi ei…
Lihariov se întunecă la faţă.
— Iar eu vă declar că femeia a fost şi va fi totdeauna roaba bărbatului, urmă el, coborându-şi glasul şi bătând cu pumnul în masă. Femeia nu e decât o pastă delicată şi moale din care bărbatul a făcut totdeauna ce a vrut. Doamne, Dumnezeule, când mă gândesc că de dragul unei pasiuni ieftine pentru un bărbat, femeia ia calea mănăstirii, îşi părăseşte familia şi-şi sfârşeşte zilele pe locuri depărtate… Printre ideile pentru care se jertfeşte, niciuna nu e feminină… Într-un cuvânt, o roabă credincioasă şi devotată! Eu unul n-am măsurat cranii, iar ceea ce vă spun e rezultatul unor dureroase şi grele experienţe. Femeile cele mai orgolioase şi mai independente mă urmau fără să stea o clipă la gânduri, fără să şovăie şi făceau tot ce voiam eu, – bineînţeles dacă izbuteam să le transmit şi lor entuziasmul meu… Aşa, am convertit la nihilism o călugăriţă, care, după cum am aflat mai târziu, a tras cu revolverul într-un jandarm. Nevasta mea nu m-a părăsit o clipă în rătăcirile mele şi, ca o giruetă, îşi schimba credinţa îndată ce-mi schimbam eu pasiunea…
Lihariov sări în picioare şi începu să se plimbe prin odaie.
— Nobilă şi înălţătoare robie! strigă el ridicându-şi braţele în sus. Şi tocmai în această robie stă înţelesul înalt al vieţii unei femei! Din înspăimântătorul haos de gânduri îngrămădite în mintea mea de-a lungul relaţiilor mele cu femeile, mi-au rămas, ca într-un filtru, nu ideile, nu vorbele înţelepte sau filozofia lor, ci această ciudată supunere în faţa sorţii, această neasemuită milă şi bunătate care iartă orice…
Lihariov îşi strânse pumnii, îşi aţinti privirea într-un singur punct şi, cu o încordare pătimaşă, ca şi cum ar fi mestecat fiecare cuvânt în parte, strecură printre dinţii încleştaţi:
— O, această… această generoasă putere de a suferi, această credinţă până la mormânt, această poezie a inimii… înţelesul vieţii stă tocmai în această mucenicie resemnată, în lacrimile care înduioşează până şi pietrele, în iubirea nemărginită, şi atotiertătoare care pune lumină şi căldură în haosul vieţii…
Ilovaiskaia se ridică încet, făcu un pas spre Lihariov şi-şi aţinti ochii în ochii lui. Din lacrimile care-i tremurau în vârful genelor, din glasul lui pătimaş şi vibrant, din flacăra care i se aprinsese în obraji, ea înţelese limpede că femeile nu erau pentru el o simplă şi întâmplătoare temă de discuţie, ci obiectul unei noi pasiuni sau, cum zicea el, al unei noi credinţe. Ilovaiskaia vedea pentru întâia oară în viaţă un bărbat într-adevăr pasionat, pătruns de o înflăcărată credinţă. Gesticulând, cu privirea scânteietoare, Lihariov îi părea ca un om care şi-a ieşit din minţi, ca un om care delirează – dar în văpaia ochilor lui, în vorba lui şi în mişcările trupului uriaş era atâta frumuseţe încât, fără să-şi dea seama, rămase încremenită în faţa lui, ca fermecată.
— S-o luăm de pildă, pe mama, urmă el, întinzându-şi mâinile spre fată şi luându-şi un aer rugător. I-am otrăvit zilele, am făcut de râs, după vorba ei, tot neamul Lihariovilor şi i-am pricinuit atâta suferinţă, cât n-ar fi putut să-i pricinuiască nici cel mai crud duşman. Şi totuşi ce credeţi? Fraţii mei îi dau câte ceva, să aibă de prescuri şi de acatiste. Iar mama, înfrânându-şi credinţa în Dumnezeu, adună ban cu ban şi-i trimite într-ascuns lui Grigori al ei, rătăcitul… Acest singur amănunt înalţă şi înnobilează sufletul mult mai mult decât toate teoriile, decât toate vorbele înţelepte, decât toate cele 35.000 de specii! Şi pot să vă dau încă o mie de exemple. Dar să vă luăm chiar pe dumneavoastră! Afară viscoleşte, e noapte – şi totuşi aţi pornit la drum ca să vă vedeţi fratele şi tatăl şi să-i încălziţi de sărbători cu gingăşia dumneavoastră, deşi poate că ei nici nu se gândesc la asta, poate că v-au şi uitat… Dar aşteptaţi numai să vă îndrăgostiţi de un bărbat – şi pun capul că l-aţi urma chiar şi până la Polul Nord! L-aţi urma, nu-i aşa?
— Da, dacă… dacă m-aş îndrăgosti.
— Ei, vedeţi? se bucură Lihariov şi chiar bătu din picior. Pe cinstea mea, nici nu vă puteţi închipui cât sunt de fericit că v-am cunoscut! Se vede că tot am eu parte de noroc, de întâlnesc mereu oameni minunaţi… Aproape nu e zi în care să nu cunosc pe câte unul – şi tot din acei pentru care mi-aş da şi sufletul! În lumea asta sunt mult mai mulţi oameni buni decât răi. Iată-ne, de pildă, pe noi. Am stat cu atâta plăcere de vorbă şi ne-am deschis sufletele, de parcă ne-am cunoaşte de o sută de ani… Aşa se întâmplă uneori. Te închizi în tine câte zece ani la şir, nu scoţi o vorbă, te fereşti şi de nevastă şi de prieteni – dar întâlneşti în tren un elev de şcoală militară şi deodată ţi se deschid toate tainiţele sufletului! Pe dumneavoastră am onoarea să vă văd pentru întâia oară şi, vedeţi, m-am spovedit aşa cum nu m-am spovedit în viaţa mea… Care o fi pricina?…
Frecându-şi mâinile şi zâmbind cu veselie, Lihariov se plimbă de câteva ori de-a lungul odăii, apoi începu din nou să vorbească despre femei. În clipa aceea se auziră clopotele de liturghie.
— Doamne! izbucni în plâns Saşa. Nu mă lasă să dorm cu vorbăria lui!
— Aha! îşi aduse aminte Lihariov. Iartă-mă, puişorule. Dormi, dormi… Afară de ea mai am încă doi băieţi, urmă apoi în şoaptă. Dar băieţii, domniţă, stau la unchiul lor, pe când fetiţa nu poate o zi fără mine. Se chinuieşte, se vaietă şi totuşi trage la tatăl ei ca musca la miere!… Dar m-am cam lungit cu vorba şi cred că n-ar strica să vă odihniţi şi dumneavoastră. Îmi daţi voie să vă pregătesc eu tot ce trebuie?
Şi, fără să mai aştepte răspunsul ei, Lihariov îi scutură şuba udă, i-o întinse pe laviţă cu blana în sus, adună broboadele şi şalurile împrăştiate şi-i aşeză drept căpătâi paltonul făcut sul. Toate acestea le făcea în tăcere, cu un aer de veneraţie supusă de parcă umbla cu cioburile unor vase sfinte, nu cu nişte biete cârpe femeieşti! Şi toată făptura lui avea ceva sfios, de om vinovat, ca şi cum îi era ruşine în faţa acelei fiinţe plăpânde, de puterea şi de statura lui de uriaş…
După ce Ilovaiskaia se culcă, Lihariov stinse lumânarea şi se aşeză pe un scăunaş, lângă sobă.
— Aşa-i, domniţă, urmă el în şoaptă, aprinzându-şi o ţigară groasă şi suflând fumul pe gura sobei. Natura a sădit în omul rus o extraordinară putere de credinţă, o minte neastâmpărată şi un deosebit dar de a gândi. Însă, din pricina nepăsării, a lenei şi a nesocotinţei lui visătoare, din toate acestea nu se alege decât scrumul… Aşa-i, domniţă…
Ilovaiskaia îşi aţinti privirea mirată în umbra odăii, unde nu se vedea decât pata roşie de pe icoană şi pâlpâirea flăcărilor din sobă pe faţa lui Lihariov. Întunericul, dangătul clopotelor, urletele viscolului, băiatul cel şchiop, Saşa care se văieta mereu, nefericitul Lihariov şi vorbele lui – toate se învălmăşiră, se amestecară într-o singură impresie covârşitoare, şi lumea lăsată de Dumnezeu i se păru deodată fantastică, vrăjită şi plină de minuni. Tot ce auzise până atunci îi răsuna încă în urechi, iar viaţa omenească îi părea o poveste neasemuită, plină de poezie şi fără de sfârşit…
Impresia aceea covârşitoare sporea, sporea mereu, cuprinzându-i până şi conştiinţa şi prefăcându-se într-un somn dulce. Dormea – şi totuşi vedea şi candela, şi nasul gros pe care jucau pâlpâiri roşii…
Deodată, auzi un plânset.
— Tătucă dragă, se ruga duios un glas de copil. Hai să ne întoarcem la unchiul! Acolo e pom de Crăciun, acolo sunt şi Stiopa, şi Kolea…
— Dar ce pot să fac eu, puişorule? căuta să-l potolească, în şoaptă, un glas de bărbat. Înţelege-mă! Înţelege-mă, te rog!
Şi la plânsul copilului se adăugă şi plânsul bărbatului. Strigătul acela de durere, acolo, în mijlocul vacarmului stârnit de viscol, ajunse la urechea fetei ca o melodie atât de dulce şi de adânc omenească, încât nu mai putu să se împotrivească desfătării şi începu să plângă şi ea. Simţi apoi cum o umbră mare şi neagră i se apropie încet de culcuş, îi ridică şalul căzut pe podea şi-i înveli picioarele…
Ilovaiskaia se trezi într-un urlet neînţeles. Sări în picioare şi se uită nedumerită în jurul ei. Prin ferestrele pe jumătate astupate cu zăpadă se uitau zorile sinilii. În odaie stăruia o umbră cenuşie, prin care se desluşeau şi soba, şi fetiţa adormită, şi Nasr-Eddin. Candela şi focul se stinseseră. Pe uşa larg deschisă se vedea odaia cea mare a hanului, cu tejgheaua şi cu mesele ei. Un bărbat cu mutră stupidă de ţigan şi cu ochii speriaţi stătea în mijlocul încăperii, într-o băltoacă de zăpadă topită, ţinând în mână o stea mare şi roşie într-un vârf de băţ. Era înconjurat de o ceată de băieţi, nemişcaţi ca nişte stane de piatră şi plini de zăpadă din cap până-n picioare. Lumina stelei străbătea prin hârtia roşie, rumenindu-le feţele ude. Ceata urla fără nicio noimă, aşa că din urletele ei Ilovaiskaia nu desluşi decât o strofă:
Hei, băiete băieţaş,
Ascute cel cuţitaş,
Fiul mult îndurerat.
Jidovul, să-l omorâm!…
Lângă tejghea stătea Lihariov. Se uita înduioşat la cântăreţi şi bătea tactul cu piciorul. Când o văzu pe Ilovaiskaia, îi zâmbi cu toată faţa şi se apropie de ea. Zâmbi şi ea.
— Sărbători fericite! îi ură el. După cât văd, aţi dormit bine.
Ilovaiskaia îl privea tăcută, zâmbindu-i înainte.
După discuţia din timpul nopţii, Lihariov nu i se mai părea acum înalt şi lat în umeri, ci scund – aşa cum ni se pare mic vaporul uriaş despre care ni s-a spus că a străbătut oceanele…
— O, dar e timpul să plec, zise ea. Trebuie să mă îmbrac. Şi dumneata, încotro te duci acum?
— Eu? La gara Klinuşki, de acolo la Serghievo, iar de la Serghievo mai am de făcut patruzeci de verste cu sania până la minele de cărbuni ale unui ţicnit oarecare, generalul Şaşkovski. Fraţii mei mi-au găsit acolo un loc de administrator… O să scot cărbuni.
— Stai, că eu cunosc minele despre care vorbeşti! Şaşkovski e unchiul meu. Numai că… ce cauţi dumneata acolo? îl întrebă Ilovaiskaia, măsurându-l cu o privire mirată.
— Mă duc să conduc minele în calitate de administrator.
— Nu înţeleg! făcu Ilovaiskaia ridicând din umeri. Ce să cauţi dumneata la minele de cărbuni? Acolo nu e decât stepă goală şi pustie şi o plictiseală atât de cumplită, încât n-o să poţi sta nici o zi măcar! Cărbunele e infect, nu-l cumpără nimeni, iar unchiul meu e un maniac şi un tiran, şi mai e şi falit pe deasupra… N-o să-ţi plătească nici salariul!
— N-are importanţă, îi răspunse Lihariov cu nepăsare. Mă mulţumesc cu minele…
Ilovaiskaia ridică încă o dată din umeri şi începu să se plimbe prin odaie, tulburată.
— Nu înţeleg, nu înţeleg! zicea ea fluturându-şi degetele pe dinaintea obrazului. Lucrul acesta e cu neputinţă şi… şi e lipsit de orice raţiune! Înţelege odată că asta e mai… mai rău decât o deportare! Acolo e un adevărat mormânt! Doamne, strigă apoi cu aprindere şi, apropiindu-se de Lihariov, începu să-şi fluture degetele pe dinaintea feţei lui zâmbitoare. Buza de sus îi tremura, iar chipul ascuţit îi pălise. Imaginează-ţi stepa goală, singurătatea… Acolo n-ai cu cine schimba o vorbă, iar dumneata… dumneata eşti pasionat pentru femei! Minele şi femeile…
Dintr-odată, Ilovaiskaia se ruşină de înflăcărarea ei şi, întorcându-se cu spatele la Lihariov, se trase spre fereastră.
— Nu, nu trebuie să te duci acolo! încheie, trecându-şi repede degetul peste geamul îngheţat.
Simţea, nu numai cu sufletul, dar parcă şi cu spatele, că îndărătul ei era un om pierdut, uitat de Dumnezeu şi de oameni, un om înspăimântător de nefericit. Iar el, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de nenorocirea în care se afla, ca şi cum n-ar fi fost el acela care plânsese noaptea trecută, se uita în ochii ei şi-i zâmbea cu blândeţe. Mai bine ar plânge şi acum!… Tulburată, fata se plimbă de câteva ori prin odaie, apoi se opri într-un colţ şi rămase pe gânduri. Lihariov mai spuse ceva, dar ea nu-l auzi. Întorcându-se cu spatele spre el, scoase din pungă o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble, o răsuci mult timp între degete, apoi aruncă o privire piezişă către Lihariov, se înroşi şi vârî hârtia în buzunar.
Dincolo de uşă se auzi glasul vizitiului. În tăcere, cu faţa aspră şi îngândurată, Ilovaiskaia începu să se îmbrace. Lihariov o ajuta şi, în timp ce o înfăşura în broboade, vorbea mereu, glumind. Însă fiecare cuvânt al lui cădea ca plumbul în inima fetei. O, nu e deloc vesel să asculţi cum glumeşte un om adânc nefericit, sau unul care-i pe marginea mormântului.
După ce Ilovaiskaia se transformă cu totul dintr-o fiinţă vie într-un balot inform, îşi mai plimbă o dată, pentru cea din urmă oară, privirea prin „trecătoare”, rămase puţin fără să spună o vorbă, apoi plecă, încet. Lihariov ieşi în urma ei, s-o petreacă…
Afară, iarna continua să-şi reverse furia, Dumnezeu ştie de dragul cui. Nori întregi de fulgi mari şi umezi se învârteau neliniştiţi pe deasupra pământului, fără să-şi găsească locul. Caii, sania, copacii, boul legat de un stâlp – toate erau albe, toate păreau moi şi înfoiate.
— Şi acum, să vă dea Dumnezeu numai bine, îngână Lihariov, ajutând-o pe Ilovaiskaia să se aşeze în sanie. Iertaţi-mă dacă v-am supărat cumva…
Ilovaiskaia nu-i răspunse. Când sania se urni din loc ocolind un troian uriaş, întoarse capul spre Lihariov şi se uită la el ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva. Lihariov se repezi după sanie, dar fata nu-i spuse niciun cuvânt. Îi aruncă doar o privire printre genele lungi de care îi atârnau fulgi mici de zăpadă…
Nu ştiu dacă sufletul lui simţitor fusese în stare să pătrundă înţelesul acelei priviri, sau poate că-l înşelase închipuirea. Ceea ce e sigur e că avu dintr-odată impresia că dacă ar mai fi adăugat doar câteva cuvinte bine alese şi bine simţite, fata aceea i-ar fi iertat şi înfrângerile, şi bătrâneţea, şi soarta lui amară, urmându-l fără să şovăie, fără să stea la gânduri. Rămase mult timp ca încremenit, cu ochii pe urmele lăsate de sanie… Fulgii de zăpadă se aşezau grăbiţi pe părul, pe barba şi pe umerii lui… Curând urma tălpicelor dispăru, iar el, acoperit de sus şi până jos de ninsoare, părea acum o stâncă albă. Şi totuşi ochii lui tot mai căutau ceva în norii de zăpadă.
Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3889, 25 decembrie. Semnată: An. Cehov. A intrat, fără modificări, în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, ca şi în ediţiile ei ulterioare. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.
În vederea includerii în culegerea de opere, autorul a eliminat câteva fraze.
În timp ce lucra la povestire, Cehov îi scria lui A. Suvorin, editorul ziarului „Novoe vremea” (21 decembrie 1886): „Povestirea pentru Crăciun am început-o acum două săptămâni şi nu pot cu niciun chip s-o termin. O putere necurată m-a împins pesemne, să-mi aleg o temă în care să nu mă mai pot descurca. În aceste două săptămâni, m-am familiarizat atât de mult şi cu tema, şi cu subiectul, încât nu mai pot să-mi dau seama ce e bun şi ce e rău în povestirea mea. Adevărată nenorocire! Totuşi nădăjduiesc s-o termin mâine şi să v-o trimit. Veţi primi-o în ziua de 24, pe la ora trei după amiază. Dacă o veţi răsfoi, veţi înţelege cu câtă greutate am scris-o. Iertaţi-mă că am întârziat şi nu m-am ţinut de făgăduială.” La 24 decembrie, Cehov îi scria literatului N. Leikin: «În clipa de faţă, arăt ca un om îndobitocit şi chinuit. Timp de trei săptămâni, m-am căznit să storc din mine o povestire de Crăciun pentru „Novoe vremea”. De cinci ori am început-o, tot de atâtea ori am tăiat-o sau am rupt-o, drăcuind, scuipând şi înjurând, pentru ca, în cele din urmă, să întârzii şi să-i trimit lui Suvorin o peltea de proastă calitate care, sunt sigur, n-o să aibă succes. Atât m-am chinuit, încât chiar un onorar de o mie de ruble ar fi puţin.» La 14 ianuarie 1887, Cehov îi scria prietenei sale, scriitoarei M. Kiseleva: «Ai citit, cred, povestirea mea „La drum”… Ei, ce zici de curajul meu? Scriu despre lucruri „înalte” şi nu mi-e frică. La Piter, a făcut furori. Nu demult, am tratat problema „neîmpotrivirii la rău” [povestirea „Oameni de treabă”] şi de asemenea am uimit publicul.» În scrisoarea de răspuns (fără dată), M. Kiseleva îi scria lui Cehov că în înţepătoarea domnişoară Ilovaiskaia – toată lumea a recunoscut portretul ei. „Asta zic şi eu povestire! – scria dânsa. – E scrisă admirabil, cu suflet, cu căldură!” Despre succesul bucăţii, Alexandr Pavlovici Cehov, fratele autorului, îi spunea: «Ultimul tău foileton „La drum” a făcut furori la Piter.» La 30 decembrie 1888, D. Grigorovici îi scria lui Cehov: «Povestirile dumitale „Nenorocirea”, „Verocika”, „Acasă” şi „La drum” îmi dovedesc ceea ce ştiam de multă vreme şi anume că orizontul dumitale cuprinde perfect de bine tema iubirii în manifestările ei cele mai subtile şi mai tainice." V. G. Korolenko, în scrisoarea lui din 24 septembrie 1888 către K. Sarahanov, şi-a exprimat părerea că în persoana lui Lihariov „Cehov a zugrăvit cât se poate de veridic vechiul tip al lui Rudin, dar într-o înfăţişare nouă, într-o piele nouă, ca să zic aşa." („Scrisori alese", vol. III, GIZ 1936, pag. 41).
În biblioteca lui Cehov se păstrează un exemplar din „Fantezii pentru orchestră” ale compozitorului S. Rahmaninov cu următoarea dedicaţie: «…autorului povestirii „La drum”, al cărei subiect, cu acelaşi epigraf, a servit de temă acestei opere muzicale. S. Rahmaninov, 9 noiembrie, 1898».
