Măiestrie

Dimineaţă posomorâtă de iarnă.

Pe oglinda netedă şi sclipitoare a râului Bîstreanka, presărată pe alocuri cu zăpadă stau doi mujici: Sereojka „piticul” şi Matvei paracliserul. Sereojka, un tânăr de vreo treizeci de ani, cu picioarele scurte, rupt şi zdrenţăros, se uită încruntat la gheaţă. Din cojocul ponosit îi atârnă smocuri de lână, ca de pe dulăi, când năpârlesc. Ţine în mână un soi de compas, alcătuit din două spiţe lungi. Bătrânul Matvei, blajin la înfăţişare, cu cojoc nou şi cu pâslari, se uită cu ochii lui albaştri şi blânzi spre dealul pe al cărui povârniş dulce se cuibăreşte, pitoresc, satul. Bătrânul ţine în mână o rangă grea.

— Ei, ce facem?  întrerupe Sereojka tăcerea, ridicând spre Matvei ochii mânioşi. Stăm aşa cu braţele încrucişate până deseară? Ai venit să caşti gura, diavol bătrân, ori să faci treabă?

— Bine, fac, dar… arată-mi!… mormăie cu blândeţe Matvei, clipind din ochi.

— Arată-mi!… Eu trebuie să le fac toate: eu să arăt şi tot eu să muncesc. Voi nu vă pricepeţi la nimic! Să măsori cu compasul, asta să faci! Nu putem tăia gheaţa înainte de a-i lua măsura. Măsoară! Uite compasul!

Matvei ia compasul din mâinile lui Sereojka şi, frământându-se pe loc şi aruncându-şi coatele în toate părţile, începe să deseneze pe gheaţă, neîndemânatic, o circumferinţă. Sereojka închide ochii pe jumătate, dispreţuitor, vădit încântat de stângăcia şi de nepriceperea bătrânului.

— Ei! se supără el. Nici atâta lucru nu eşti în stare să faci! Bine-a zis cine-a zis că mujicul tot mujic rămâne, nătărău! Eşti bun să paşti gâştele, nu să pregăteşti Iordanul! Dă compasul la mine. Dă-mi-l când îţi spun!

Matvei e lac de sudoare. Sereojka îi smulge compasul din mâini şi, răsucindu-se sprinten pe un călcâi, trage pe gheaţă, cât ai clipi, o circumferinţă. Marginile viitorului Iordan sunt gata. Nu le mai rămâne decât să spargă gheaţa…

Dar înainte de a se apuca de treabă, Sereojka mai face încă multe nazuri şi fasoane, însoţindu-le de mustrări:

— Eu nu-s dator să muncesc pentru voi! Tu eşti slujbaş la biserică, tu trebuie să munceşti!

Se vede cale de-o poştă că e încântat de situaţia excepţională în care l-a pus soarta, înzestrându-l cu talentul neobişnuit de a ului lumea, o dată pe an, cu măiestria lui. Nenorocitul şi blândul Matvei e nevoit să înghită destule vorbe veninoase şi batjocuri. Şi Sereojka se apucă de treabă, furios şi îndrăcit. I-e lene. Nici n-a isprăvit bine circumferinţa, că-l şi trage aţa la deal, în sat, să bea ceai, să hoinărească şi să mai stea cu oamenii la sfat.

— Mă întorc îndată… zice el, aprinzându-şi o ţigară. Iar tu, decât să stai şi să numeri ciorile, ai face mai bine să mături locul şi să aduci ceva, să putem sta jos.

Matvei rămâne singur. Văzduhul e plumburiu şi mohorât, dar e linişte. De după căsuţele risipite pe mal, biserica albă se uită la el cu prietenie. În jurul crucilor de aur de pe clopotniţă, se rotesc întruna ciorile. Ceva mai încolo, unde malul înalt e povârnit chiar pe marginea prăpastiei, stă nemişcat, ca încremenit, un cal cu picioarele împiedicate: fără îndoială că doarme ori se gândeşte.

Matvei stă şi el nemişcat, ca o stană de piatră, şi aşteaptă cu răbdare. Râul îngândurat şi adormit, calul, ciorile care se rotesc – toate îl îndeamnă la somn. Trece un ceas, mai trece unul – şi Sereojka nu se arată. De mult a măturat Matvei gheaţa, de mult a adus şi o ladă, ca să aibă pe ce sta jos, şi beţivanul tot nu vine. Matvei aşteaptă şi cască, căscă mereu. El nu ştie ce-i plictiseala. Dacă i s-ar porunci să stea pe gheaţă o zi, o lună sau un an, el ar sta, fără să crâcnească.

În sfârşit, de după căsuţele satului se arată şi Sereojka. Calcă legănat, abia urnindu-şi picioarele. I-e lene să meargă, de aceea nu coboară pe cărare, ci apucă drumul cel mai scurt: în linie dreaptă din deal până-n vale, din care pricină se înfundă în zăpadă, se agaţă de tufe şi lunecă pe spate. Şi toate le face încet, cu opreli.

— Ce stai? se repede el la Matvei. Ce stai de pomană? Când ai de gând să spargi gheaţa, hai?

Matvei îşi face cruce, apucă ranga cu amândouă mâinile şi începe să spargă gheaţa, urmând cu grijă linia trasă cu compasul de Sereojka. Iar Sereojka se aşază pe ladă şi urmăreşte mişcările greoaie şi stângace ale ajutorului său.

— Mai uşurel pe margine! Mai uşurel! porunceşte el. Dacă nu te pricepi, nu trebuia să te apuci, dar odată ce te-ai apucat, fă treaba cum se cuvine. Uf, ce om!

Sus, pe mal, încep a se aduna oameni. Văzând atâţia gură-cască, Sereojka se agită şi mai grozav.

— Acuşi mă răzgândesc şi nu mai fac nimic!… strigă el aprinzându-şi o ţigară puturoasă şi scuipând. Să văd, atunci, ce-o să vă faceţi fără mine? Anul trecut, la Kostiukovo, Steopka Gulkov a vrut să facă şi el Iordanul cum îl fac eu. Şi ce a ieşit? Un caraghioslâc! Atunci, cei din Kostiukovo au alergat la noi, cu droaia! A venit lume peste lume, de prin toate satele!

— Vezi că nicăieri nu se face un Iordan aşa cum se face la noi…

— Dă-i înainte, că n-avem timp de vorbă… Aşa, moşule… În toată gubernia n-ai să găseşti un Iordan ca al nostru! Soldaţii spun că poţi să cauţi mult şi bine… Chiar cele de la târg nu-s mai de seamă… Mai uşurel, hei, mai uşurel!

Matvei icneşte şi suflă greu. Nu, nu-i o muncă uşoară: gheaţa e tare şi groasă, trebuie s-o spargi şi să cari bucăţile fără întârziere şi cât mai departe, ca să nu încurce locul.

Dar oricât de grea e munca şi oricât de nesăbuite sunt poruncile lui Sereojka – pe la ora trei, un ochi de apă mare şi întunecat se cască în Bîstreanka.

— Anul trecut a ieşit mai bine… zice Sereojka nemulţumit. Nici atâta lucru nu eşti în stare să faci! Eh, cap sec ce eşti! Cum de te mai rabdă, aşa prost, pe lângă casa lui Dumnezeu? Du-te şi adă o scândură, să facem ţăruşii! Adă şi cercul, gură-cască ce eşti! Şi ascultă: caută pe undeva vreo bucată de pâine şi niscai castraveţi muraţi…

Matvei pleacă şi, după puţin, se întoarce aducând pe umeri un cerc uriaş de lemn, împodobit încă din anii trecuţi cu fel şi chip de zugrăveli. În mijlocul cercului e o cruce roşie, iar pe margini, găuri pentru ţăruşi. Sereojka ia cercul şi-l aşază peste gaura săpată în gheaţă.

— E numai bun… merge… Dacă mai împrospătăm şi vopseaua, apoi o să fie straşnic! Ei, dar ce stai? Apucă-te şi fă analogul! Sau mai bine… du-te şi adă lemnele, să facem crucea…

Matvei, care n-a mâncat şi n-a băut nimic de dimineaţă, porneşte din nou la deal. Cât de leneş e Sereojka, dar ţăruşii îi ciopleşte singur, cu mâna lui. Ştie doar că ţăruşii sunt făcători de minuni: cel care capătă unul după sfinţirea apelor, are noroc tot anul. Şi, oricum, asta nu-i o muncă ingrată!

Adevărata muncă însă abia a doua zi începe. Atunci îşi desfăşoară Sereojka, în faţa nepriceputului Matvei, toată măreţia iscusinţei sale. Flecăreala, mustrările, mofturile şi toanele lui nu mai au sfârşit. Dacă bietul om face o cruce înaltă din două lemne mari, Sereojka se arată nemulţumit şi-i porunceşte s-o facă din nou. Dacă stă pe loc, Sereojka se înfurie că nu vine la el, iar dacă vine, îi strigă să stea pe loc şi să-şi caute de treabă. Nu e încântat nici de scule, nici de vreme, nici chiar de propria lui măiestrie: nimic nu-i place.

Matvei taie cu ferăstrăul o bucată mare de gheaţă pentru analog.

— De ce i-ai luat colţul? strigă Sereojka, holbându-şi la el ochii răi. De ce i-ai luat colţul, te întreb?

— Iartă-mă, pentru numele lui Dumnezeu!

— Taie altă bucată!

Matvei începe să taie alta… Şi aşa, chinurile lui nu se mai sfârşesc! Analogul trebuie să stea lângă copca acoperită de cercul împodobit cu zugrăveli, iar pe analog trebuie să cioplească o cruce şi o evanghelie deschisă. Dar asta încă nu-i de ajuns. În spatele analogului trebuie să se ridice o cruce înaltă, ca s-o vadă toată lumea, sclipind în bătaia soarelui ca bătută în diamante şi rubine, iar în vârful crucii un porumbel, tot de gheaţă. Drumul de la biserică şi până la Iordan trebuie presărat cu crengi de brad şi de ienupăr. Iată câte mai are de făcut!

Înainte de orice, Sereojka se apucă de analog, ajutându-se cu o pilă de tâmplărie, cu dalta şi cu sula. Crucea de pe analog, evanghelia şi patrafirul care atârnă i-au ieşit minunat. Acum începe să cioplească porumbelul. Şi în timp ce se sileşte să-i dea păsării expresia cuvenită de blândeţe şi de smerenie – mişcându-se ca un urs, Matvei se trudeşte cu crucea înjghebată din două lemne: o cufundă în copcă, aşteaptă să îngheţe apa pe ea, apoi o mai cufundă o dată – şi tot aşa, până ce crucea se acopere cu un strat gros de gheaţă… Munca nu e uşoară şi cere multă putere şi multă răbdare.

În sfârşit, partea cea mai migăloasă a lucrului e gata. Sereojka aleargă acum prin sat ca ieşit din minţi: se poticneşte, se ceartă şi se jură că se întoarce pe loc la râu să strice tot ce a făcut. Caută vopsele potrivite.

Buzunarele i-s pline cu lutişor galben, cu sineală, cu chinoros şi cu poleială. Fără să plătească o copeică, iese ca din puşcă dintr-o dugheană ca să intre în alta. De la dugheană şi până la cârciumă nu-i decât un pas. Intră şi bea, tot fără să plătească, apoi, scuturând din mână, aleargă mai departe. De la o casă cere sfeclă, de la alta coji de ceapă ca să facă vopsea galbenă. Se pune de pricină, îmbrânceşte, ameninţă… dar nimeni, niciun suflet de om, nu-i spune măcar „du-te încolo”. Toţi râd la el, toţi îl primesc cu plăcere şi-l cinstesc zicându-i Serghei Nikitici, pentru că toţi simt că măiestria nu e un bun al lui, personal, ci un bun al tuturor, obştesc: unul creează, ceilalţi îl ajută. Ca om, Sereojka e secătură, leneş, beţivan şi mână spartă. Dar când umblă cu chinorosul şi cu compasul, atunci e o fiinţă superioară – adevărată slugă a lui Dumnezeu!

În sfârşit, iată şi dimineaţa Bobotezei. Curtea bisericii şi cele două maluri ale râului sunt ticsite de lume cât vezi cu ochii. Tot ce alcătuieşte Iordanul e acoperit bine cu rogojini noi. Sereojka umblă cuminte pe lângă rogojini şi încearcă să-şi stăpânească emoţia. În faţa lui sunt mii de oameni, chiar de prin parohii străine. Cei mai mulţi au făcut destule verste pe jos, prin zăpadă şi ger, numai ca să vadă Iordanul lui cel vestit. Matvei, care şi-a dus până la capăt munca lui, muncă grosolană de salahor, e din nou la biserică. Nimeni nu-l vede, nimeni nu-l aude: l-au şi uitat… Vremea e minunată… Pe cer, niciun nouraş. Soarele străluceşte orbitor.

Din deal se aud clopotele… Mii de capete se descoperă, mii de mâini se ridică făcându-şi semnul crucii.

Sereojka nu-şi mai află locul de nerăbdare. Dar iată că, în sfârşit, se aud clopotele de „Axion” şi, după vreo jumătate de ceas, se observă şi în clopotniţă, şi în mulţime, o mare mişcare: prapurii ies din biserică unul câte unul, clopotele sună vesel şi grăbit. Cu mâini tremurătoare, Sereojka smulge rogojinile… şi norodul vede ceva nemaipomenit: analogul, cercul de lemn, ţăruşii şi crucea de gheaţă – toate strălucesc în mii de culori. Crucea şi porumbelul aruncă raze atât de orbitoare, încât te dor ochii când te uiţi la ele… Dumnezeule milostiv, cât e de frumos! Din mulţime se ridică un freamăt de uimire şi de încântare, clopotele cântă şi mai tare, ziua pare şi mai luminoasă. Prapurii fâlfâie şi se leagănă ca valurile deasupra puhoiului de oameni. Strălucind de icoane şi de odăjdii, procesiunea coboară încet pe drum şi se îndreaptă spre Iordan. Preotul face semn cu mâna spre clopotniţă, să înceteze clopotele, şi începe sfinţirea apei. Preotul slujeşte îndelung şi rar, parcă anume ca să prelungească măreţia şi bucuria rugăciunii laolaltă a norodului. De jur împrejur e linişte deplină.

Dar iată că preotul scufundă crucea. Văzduhul răsună de zvon nestăpânit: pocnete de puşcă, dangăt de clopot, strigăte înflăcărate, ţipete, înghesuială şi goană după ţăruşi… Sereojka ascultă zvonul care se înalţă, vede miile de ochi aţintiţi asupra lui – şi sufletul leneşului se umple de un simţământ de slavă şi de biruinţă.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta” ^ccxxxii , 1886, 6 ianuarie, nr. 5, la rubrica „Efemeride”. Subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. După o migăloasă revizuire stilistică şi unele abrevieri, e publicată în „Naşe vremea” ^ccxxxiii , nr. 52 din anul 1899 (supliment gratuit la „Peterburgskaia gazeta”, cu ilustraţii de F. Kazacinski). Cu eliminarea câtorva fraze, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

La 24 noiembrie 1899, S. Hudekov, redactor-şef la „Peterburgskaia gazeta”, îi ceru lui Cehov aprobarea să publice în numărul de Crăciun povestirea apărută în acelaşi ziar „cu şase ani în urmă”. La începutul lui decembrie, i s-a trimis lui Cehov corectura povestirii, pe care autorul a prelucrat-o cu meticulozitate.