Ghinion
Ilia Sergheici Peplov şi Cleopatra Petrovna, soţia lui, ascultau la uşă cu înfrigurare. Dincolo, în salonaş, se spuneau pe cât se pare vorbe de dragoste. Acolo era fiica lor, Nataşenka şi profesorul Şciupkin de la şcoala judeţeană.
— Mi se pare că merge! zicea Peplov în şoaptă, tremurând şi frecându-şi mâinile de nerăbdare. Bagă de seamă, Petrovna: îndată ce încep a vorbi despre sentimente, grăbeşte-te şi coboară icoana din perete, să mergem şi să-i binecuvântăm… Le punem icoana pe cap şi gata… Binecuvântarea asta e sfântă, nimic n-o mai poate strica… Nu mai are omul încotro, chiar dacă ne-ar da în judecată!
Dincolo de uşă avea loc următoarea discuţie:
— Lasă năravul ăsta, zicea Şciupkin, aprinzând un chibrit de pantalonii lui cu pătrăţele. Nu ţi-am scris nicio scrisoare!
— Ei, aşi! Parcă nu-ţi cunosc eu scrisul? râdea în hohote fata, alintându-se nefiresc şi trăgând cu ochiul din când în când în oglindă. Ţi l-am recunoscut imediat! Ceea ce mi se pare curios la dumneata e că eşti profesor de caligrafie, şi totuşi ai un scris ca de găină! Cum poţi învăţa pe alţii să scrie, când dumneata singur scrii aşa de urât?
— Hm… Asta nu înseamnă nimic. La caligrafie, principalul nu e scrisul… principalul e să nu se întreacă elevii cu gluma… Pe unul îl mai atingi cu linia peste cap, pe altul îl mai pui să stea în genunchi… Ce-are a face scrisul? Fleacuri! Nekrasov era scriitor, dar scria de ţi-e şi ruşine să te uiţi la scrisul lui! În „Culegerea de opere” e reprodus un facsimil.
— Una e Nekrasov şi alta eşti dumneata… (Oftează). Uite, cu un scriitor m-aş mărita cu plăcere. Toată viaţa mi-ar face poezii!
— Poezii pot să-ţi fac şi eu, dacă vrei.
— Şi despre ce ai putea dumneata să scrii?
— Despre dragoste… despre sentimente… despre ochii dumitale… O, când o să le citeşti, o să rămâi trăsnită! Or să-ţi dea lacrimile! Însă… dacă îţi scriu poezii de dragoste, îmi dai voie să-ţi sărut mânuţa?
— Ce mare lucru!… N-ai decât să mi-o săruţi şi acum!
Şciupkin sări în picioare şi, deschizând ochii mari, îşi lipi buzele de mâna plinuţă, care mirosea a săpun cu gălbenuş de ou.
— Coboară icoana! se grăbi Peplov, ghiontind-o cu cotul pe nevastă-sa. Apoi, palid de emoţie, începu să-şi încheie nasturii de la haină. Haide, repede!
Şi fără să piardă o clipă, deschise uşa de perete.
— Copii… începu el, ridicându-şi mâinile şi clipind cu ochii plini de lacrimi. Domnul să vă binecuvânteze, copii… Să trăiţi… să vă înmulţiţi…
— Şi… şi eu vă binecuvântez… şopti Petrovna, plângând de fericire. Fiţi fericiţi, dragii mei! O, dumneata îmi răpeşti singura mea comoară! se întoarse ea spre Şciupkin. S-o iubeşti, să fii bun cu ea…
De uimire şi de spaimă, Şciupkin rămase cu gura căscată. Asaltul părinţilor fusese atât de neaşteptat şi de îndrăzneţ, încât el nu mai era în stare să îngaime un cuvânt.
„Hait, m-am prins! Am căzut în laţ! îşi zise, simţind cum i se moaie picioarele. Ai dat de dracu’, frăţioare, că din asta nu-i chip să mai scapi!”
Şi Şciupkin îşi plecă resemnat capul, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Iată, luaţi-l, mă dau bătut!”
— Vă bi… vă binecuvântez… urmă tatăl, izbucnind şi el în plâns. Nataşenka, fetiţa mea… aşază-te colea, lângă el… Petrovna dă-mi icoana…
Dar deodată se opri din plâns şi obrazul i se strâmbă de mânie:
— Neroado! strigă furios către nevastă-sa. Cap sec ce eşti! Icoană-i asta?!
— O, Doamne – Dumnezeule!
Ce se întâmplase? Profesorul de caligrafie ridică ochii cu sfială şi înţelese că era salvat: în grabă, mama coborâse din perete, în locul icoanei, portretul scriitorului Lajecinikov. Bătrânul Peplov şi soţia lui, Cleopatra Petrovna, stăteau acum ruşinaţi, cu portretul în mână, neştiind ce să mai facă şi ce să mai spună. Iar profesorul de caligrafie profită de zăpăceală şi o şterse.
Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki” , 1886, nr. 2, 11 ianuarie. Titlul: „N-a izbutit!” Semnată: A. Cehonte. Cu însemnate modificări de stil şi titlu nou, a intrat în culegerea de opere din anul 1899, vol. II. Publicăm textul din 1899.
Cu prilejul revizuirii, numele Egozei Petrovna Peplova a fost schimbat în Cleopatra Petrovna; de asemenea au fost modificate şi o serie de fraze. Aşa, în loc de: „Şi Şciupkin îşi plecă resemnat capul, ca şi cum ar fi vrut să spună: Iată, luaţi-l, mă dau bătut!“, înainte era : „...ca şi cum ar fi vrut să spună: Luaţi-l, mâncaţi-l!“
Sfârşitul povestirii publicate în „Oskolki" era întru câtva diferit : „Da’ ce, asta-i icoană? Şciupkin ridică ochii şi... îi crescu inima de bucurie: în grabă, mama luase din perete portretul scriitorului Lajecinikov. Totul se prăbuşise! Profesorul de caligrafie profită de zăpăceală şi spălă putina."
