Cântecul lebedei

(Calhas ⁱ )

SCENETĂ DRAMATICĂ ÎNTR-UN ACT

(1887-1888)

Traducere de M. Sorbul şi I. Alexandrescu

PERSONAJE:

VASILI VASILICI SVETLOVIDOV, actor comic, bătrân; 68 de ani

NIKITA IVANICI, sufleor; bătrân şi el

Acţiunea se petrece pe o scenă, într-un teatru de provincie, noaptea, după spectacol. Scena goală a unui teatru de mâna a doua, din provincie. La dreapta, un şir de uşi făcute de mântuială, din scânduri nevopsite: uşile de la cabine. Partea stângă şi fundul scenei sunt pline cu tot felul de troace.

În mijlocul scenei, un taburet răsturnat. E noapte, întuneric.

1

SVETLOVIDOV (în costumul lui Calhas, cu o lumânare în mână, iese din cabină râzând): Bună treabă! Frumoasă păţanie! Am adormit în cabină! Spectacolul s-a terminat de mult, toţi au plecat din teatru, numai eu am rămas să sforăi de unu’ singur. Ah! Hârb bătrân! Hârb bătrân ce eşti! Ramolitule! Se vede că te-ai cherchelit bine, de-ai adormit pe scaun! Bravo ţie! Frumos îţi şade! (strigă) Egorka! Egorka! Diavole! Petruşka! Aţi adormit, blestemaţilor, lua-v-ar toţi dracii să vă ia! Egorka! (ridică taburetul, se aşază pe el şi pune lumânarea jos) Nici ţipenie de om! Doar ecoul îmi răspunde… Le-am dat azi câte trei ruble şi acum nici cu copoii nu dai de urma lor… Au plecat şi te pomeneşti c-au închis teatrul, afurisiţii… (clătinând din cap) Îs beat! Uf! În cinstea sărbătoririi mele am turnat în mine atâta vin şi bere… Dumnezeule! Tot corpul mă arde, iar gura mi-e ca o iască… Mi-e şi silă! (pauză) Ce tâmpenie! Te-ai îmbătat, neghiob bătrân ce eşti, şi nici nu ştii barem de ce… Uf! Dumnezeule!… Şalele mă dor, capul îmi vâjâie, mă ia cu frig, iar sufletul mi-e rece şi întunecat ca un mormânt. Dacă nu-ţi pasă de sănătatea ta, ai barem milă de bătrâneţea ta, caraghiosule! (pauză) Bătrâneţe… Oricât m-aş grozăvi, orice-aş face, orice-aş drege, mi-am trăit traiul… Am şaizeci şi opt de ani, bătuţi pe muchie. Respectele mele!… Nu-i mai poţi întoarce… Cupa s-a golit… şi n-a mai rămas decât o picătură pe fund… N-a rămas decât drojdia… Da, da, Vasiuşa… Vrei nu vrei, acu e timpu să joci rolu’ mortului. Moartea nu-i departe! (se uită drept înainte) Uite, de 45 de ani sunt actor şi parcă văd teatrul noaptea pentru prima oară… Da, pentru prima oară… Şi e destul de interesant, mânca-l-ar lupii… (se apropie de rampă) Nu se vede nimic… Se zăreşte niţel cuşca sufleorului… pupitrul… Loja oficială… da-ncolo, beznă! O groapă neagră şi fără fund… parcă ar fi un mormânt, în care se ascunde însăşi moartea… Brrr!! Ce frig! Trage din sală, ca pe hornul unei sobe!… Aici e locu’ cel mai nimerit să chemi spiritele! Te-apucă groaza, fir-ar al dracului… Mă trece un fior pe şira spinării… (strigă) Egorka! Petruşka! Unde sunteţi, împieliţaţilor? Doamne, Doamne… Mai pomenesc şi de diavol! Dumnezeule! (sieşi) Termină cu vorbele astea! Termină cu băutura! Eşti un hodorog cu un picior în groapă!… La 68 de ani, oamenii se duc la biserică, se pocăiesc înainte de moarte, pe când tu… Doamne, Dumnezeule!… Vorbele astea deşănţate, mutra asta de beţiv, straiele astea de paiaţă… Mi-e şi silă de mine! Mă duc repede să mă schimb… Mi-e groază. Zău aşa: de-aş rămâne aici toată noaptea, aş muri de spaimă… (se îndreaptă spre cabina lui; în aceeaşi clipă, din ultima cabină, în fundul scenei, apare Nikita Ivanîci, într-un halat alb)

2

SVETLOVIDOV (văzându-l pe Nikita Ivanîci, scoate un ţipăt de spaimă şi se retrage câţiva paşi): Cine eşti? Ce vrei? Ce cauţi? (bate cu piciorul în duşumea) Cine eşti?

NIKITA IVANICI: Eu sunt!

SVETLOVIDOV: Care eu?

NIKITA IVANICI (apropiindu-se): Eu sunt… sufleorul Nikita Ivanîci… Eu sunt, Vasil Vasilici!…

SVETLOVIDOV (cade sfârşit pe scăunel, respiră greoi şi tremură din tot corpul): Dumnezeule! Cine e? Tu eşti… tu, Nikituşka? Ce… ce-i cu tine aici?

NIKITA IVANÎCI: Noaptea, dorm în cabină. Da’, vă rog, să nu mă spuneţi lui Alexei Fomici… N-am unde să mă culc… vă rog să mă credeţi…

SVETLOVIDOV: Tu eşti, Nikituşka!… Doamne, Dumnezeule!… M-au chemat la rampă de şaisprezece ori… mi-au trimis trei coşuri cu flori şi alte daruri… Toţi erau în extaz, da’ nu s-a găsit niciunul care să-l fi trezit pe bătrânu’ ăsta beţiv şi să-l ducă acasă… Îs bătrân, Nikituşka… Am 68 de ani… Sunt bolnav! Sărmanul meu suflet se chinuie!… (plânge pe braţul sufleorului) Nu pleca, Nikituşka… Is… bătrân, neputincios, mi-a venit vremea să mor… Mi-e frică, mi-e frică!…

NIKITA IVANÎCI (blând şi respectuos): E vremea să vă duceţi acasă, Vasil Vasilici.

SVETLOVIDOV: Nu mă duc! N-am casă! N-am!

NIKITA IVANÎCI: Doamne! Nu cumva aţi uitat unde staţi?!

SVETLOVIDOV: Nu vreau să mă duc acasă… nu vreau… Acasă-s singur… n-am pe nimeni, Nikituşka! Nici părinţi, nici nevastă, nici copii… sunt singur, ca vântu-n stepă… Am să mor, şi nimeni n-o să-şi aducă aminte de mine… Mi-e teamă de singurătatea mea… Nu-i nimeni care să-l mângâie, care să-l îngrijească, să-l ducă la culcare pe beţivanul ăsta bătrân… Al cui sunt? Cine are nevoie de mine? Cine mă iubeşte? Nimeni nu mă iubeşte, Nikituşka!

NIKITA IVANÎCI (printre lacrimi): Publicul vă iubeşte, Vasil Vasilici!

SVETLOVIDOV: Publicul a plecat de mult, doarme şi a uitat de paiaţa lui! Nu! Nimeni n-are nevoie de mine… Nimeni nu mă iubeşte… Nevastă n-am… copii n-am…

NIKITA IVANÎCI: Necazuri mai mari să n-aveţi…

SVETLOVIDOV: Da’ eu-s om, sunt viu, în venele mele curge sânge, nu apă… Îs nobil, Nikituşka… de neam ales… Până să cad în groapa asta, am fost ofiţer de artilerie… Ce chipeş eram… frumos, plin de demnitate, curajos, înflăcărat! Dumnezeule! Unde sunt toate astea? Şi ce artist am fost, Nikituşka! (ridicându-se, se sprijină pe braţul sufierului) Şi-acum?!… Unde-i timpu ăla? Dumnezeule! Mă uitam mai adineauri la groapa asta şi mi-am adus aminte de toate! Groapa asta mi-a mâncat 45 de ani din viaţă… Şi ce viaţă! Nikituşka! Mă uit acum în groapa asta şi văd totul, în cele mai mici amănunte, ca şi chipul tău. Entuziasmul tinereţii, încrederea, pasiunea, dragostea pentru femei! Ah! Femeile, Nikituşka!

NIKITA IVANÎCI: E vremea să vă duceţi la culcare, Vasil Vasilici.

SVETLOVIDOV: Când eram actor tânăr, când abia începusem să-mi iau avânt, mi-aduc aminte că o femeie s-a îndrăgostit de mine, de arta mea. Era graţioasă, subţire ca o trestie, tânără, inocentă, înflăcărată ca zorile unei zile de vară! Sub privirea ochilor ei albaştri, în faţa surâsului ei minunat, orice umbră se risipea. Valurile ondulate ale mării se sparg de stânci, dar de valurile părului ei ondulat s-ar fi spart orice stâncă, orice sloi de gheaţă, orice troiene de zăpadă! Într-o zi, mi-amintesc… stăteam în faţa ei, cum stau acum în faţa ta… Era mai frumoasă ca niciodată!… Se uita la mine cu nişte ochi pe care nu-i voi uita nici după moarte… Duioşi, catifelaţi, adânci, plini de strălucirea tinereţii!… Beat de încântare, i-am căzut în genunchi, cerşindu-i fericirea de a-mi fi soţie! (continuă, cu glas stins) Şi dânsa… dânsa mi-a spus: „Lasă-te de teatru! Lasă-te de teatru!” Pricepi? Putea să iubească un actor, dar să-i fie soţie, niciodată! Mi-aduc aminte că, în ziua aceea, jucam… un rol ingrat, de măscărici… jucam – şi simţeam că mi se deschid ochii… Atunci am înţeles că nimic nu-i sfânt în artă, că totul e fantezie şi minciună, că eu nu eram decât un sclav, jucăria unor trândavi, un măscărici, un clovn. Atunci abia am înţeles publicul! Şi de-atunci, n-am mai crezut nici în aplauze, nici în buchete de flori, nici în entuziasm… Da, Nikituşka! Publicul mă aplaudă, cumpără cu ruble fotografia mea, dar eu rămân un străin pentru ei… Pentru ei sunt o fiinţă imorală… aproape o cocotă… Numai din vanitate vor să aibă relaţii cu mine… Dar domnii ăştia nu se înjosesc într-atâta ca să-mi dea de nevastă pe sora lor, pe fiica lor… Nu cred în public! (cade pe scăunel) Nu cred!

NIKITA IVANÎCI: V-aţi schimbat la faţă, Vasil Vasilici! Mi-e şi frică… Fiţi bun, hai să mergem acasă!

SVETLOVIDOV: Atunci mi s-au deschis ochii… Dar m-a costat scump, Nikituşka! După povestea asta, după ce am cunoscut-o pe tânăra fată, am început să rătăcesc fără rost, să trăiesc fără ţel, fără să mă mai uit înainte… Am făcut pe măscăriciul, pe paiaţa, pe clovnul… Perverteam minţile şi totuşi ce artist mare, ce talent mare eram… Mi-am îngropat talentul, mi-am stâlcit limba, am devenit vulgar, mi-am pierdut înfăţişarea de om… Groapa asta neagră m-a înghiţit, m-a sfâşiat! La început, n-am simţit asta, dar astăzi… când m-am trezit, m-am uitat înapoi… şi-n urma mea am văzut 68 de ani… Numai acum am băgat de seamă că sunt bătrân! Cântecul s-a sfârşit! (plânge în hohote) Cântecul s-a sfârşit!

NIKITA IVANICI: Vasil Vasilici! Dragul meu… Hai, linişteşte-te… Dumnezeule! (strigă) Petruşka! Egorka!

SVETLOVIDOV: Şi când te gândeşti ce talent, ce forţă! Nici nu-ţi închipui ce dicţiune aveam, câtă simţire şi graţie, câtă sensibilitate… (se bate cu pumnii în piept) aveam în acest piept. Mă înăbuş! Bătrâne, ascultă… stai să respir… Uite, un fragment din „Boris Godunov”:

Năluca lui Ivan cel Groaznic m-a-nfiat!

Da, umbra lui, din groapă m-a numit Dmitri!

În jurul meu a adunat noroade

Şi mi l-a dat pe Boris pradă răzbunării!

Sunt ţarevici – şi-ajunge! Mi-e ruşine

Să mă-njosesc în faţa unei poloneze…

Ce zici? (vioi) Stai! Ia ascultă fragmentul ăsta din „Regele Lear”… Fii atent! Ceru-i mohorât, plouă, tună: rrr! fulgeră: jjjj!… cerul se dezlănţuie… uite:

…Suflaţi pân-v-or crăpa obrajii, vânturi,

Suflaţi, înfuriaţi-vă mai tare!

Voi uragane, cataracte, treceţi

Puhoi peste clopotniţele noastre,

Sfârleaza să le-o înecaţi sub valuri.

Voi, focuri de pucioasă iuţi ca gândul,

Ştafete ale trăsnetului care

Despică vechi stejari, hai, pârjoliţi-mi

Aceste tâmple albe! Haide, tunet

Atotzguduitor, sfărâmă globul,

Tiparele Naturii să le spulberi

Şi să se risipească-n vânt sămânţa

Ce scoate-n oameni nerecunoştinţa!

(nerăbdător) Dă-mi repede replica Nebunului! (izbeşte cu piciorul în duşumea) Hai! Dă-mi repede replica Nebunului! Nu pot să aştept!

NIKITA IVANÎCI (jucând rolul Nebunului): „Tăicuţule, la căldurică, în casă, e mai bine decât afară, în ploaie. Intră înăuntru şi cere fetelor binecuvântarea… E-o noapte, căreia nu-i pasă nici de înţelept, nici de nebun…”

SVETLOVIDOV:

Hai, urlă! Scuipă, arzi, ţâşneşte, varsă!

Voi, ploaie şi furtună, vânt şi trăsnet,

Nu-mi sunteţi fiice. Nu vă-nvinuiesc,

Stihii, că sunteţi rele. Nu v-am dat

Regatul, nici v-am spus „copiii mei”

Nu-mi datoraţi supunere…

Ce putere! Ce talent! Ce artist am fost eu, Nikituşka!… Să mai zicem ceva… da, încă ceva… Să ne amintim de vremurile de demult… (râde fericit) Uite, un fragment din „Hamlet”, de exemplu… Ei, încep… De unde? Aha! (jucând rolul lui Hamlet) „Ah, flaute. Daţi-mi unul să-l văd! (lui Nikita Ivanîci) Şi, ca să isprăvesc cu voi… De ce tot îmi dai târcoale, de parcă ai vrea să mă prinzi în laţ?”

NIKITA IVANÎCI: „O, dacă datoria mă face prea îndrăzneţ, dragostea mă face necuviincios.”

SVETLOVIDOV: „Nu prea înţeleg. Vrei să cânţi din flaut?”

NIKITA IVANÎCI: „Nu pot, stăpâne!”

SVETLOVIDOV: „Te rog eu!”

NIKITA IVANÎCI: „Crede-mă că nu pot!”

SVETLOVIDOV: „Te rog din suflet!”

NIKITA IVANÎCI: „Nu ştiu nici măcar să-l mânuiesc, Măria-Ta.”

SVETLOVIDOV: „E la fel de uşor cum ar fi să minţi. Potriveşte degetul cel mare şi celelalte patru degete pe aceste găurele; pune-l la gură şi suflă în el; şi flautul va cânta cea mai încântătoare muzică… Uite, acestea sunt clapele…”

NIKITA IVANÎCI: „Dar nu-i pot smulge niciun sunet armonios; nu mă pricep defel…”

SVETLOVIDOV: „Vezi ce părere proastă ai despre mine! Vrei să mă faci să cânt, vrei să arăţi că-mi cunoşti strunele, vrei să smulgi până şi inima tainei mele, vrei să mă faci să vibrez de la nota cea mai joasă până la cea mai înaltă. Acest micuţ instrument e plin de melodii, de sunete minunate, şi totuşi nu-l poţi face să vorbească! La naiba, cum îţi închipui că sunt mai uşor de mânuit decât un fluier? Poţi să mă iei drept orice fel de instrument, oricât m-ai suci, tot n-ai să mă faci să cânt!” (râde şi aplaudă) Bravo! Bis! Bravo! Cine spune că sunt bătrân? E o prostie, o minciună, nu sunt deloc bătrân. Toţi porii mei respiră forţă! Asta-i tinereţe, vioiciune, viaţă! Nikituşka, unde-i talent, nu există bătrâneţe! Ai înnebunit, Nikituşka? Ţi-ai pierdut minţile? Stai puţin! Lasă-mă să-mi revin… O, Doamne, Dumnezeule! Ascultă-mă acum! Câtă gingăşie şi graţie, ce muzicalitate! Sssst!… Linişte!

Ucraina-n noapte tace lin.

Pe cer cresc licăriri de stele.

Văzduhu-i adormit deplin,

Doar frunzele din plopi, doar ele,

Se clatină-n argint bătând…

(se aude zgomotul unei uşi care se deschide) Ce-o fi?

NIKITA IVANÎCI: Se vede că s-au întors Petruşka şi Egorka… Ce talent aveţi, Vasil Vasilici! Ce talent!

SVETLOVIDOV (întorcându-se spre locul de unde vine zgomotul, strigă): Veniţi încoace, vulturii mei! (lui Nikita Ivanîci) Să mergem să ne schimbăm… Nu există bătrâneţe, totu-i prostie, aiureală… (râde voios) De ce plângi? Prost mai eşti, bătrâne, ce-s lacrimile astea? Nu-i bine! Uite, asta nu-i bine! De ce te uiţi aşa la mine? Hai, hai… (îl îmbrăţişează plângând) Nu trebuie să plângi!… Unde-i artă, unde-i talent, nu-i nici bătrâneţe, nici singurătate, nici boală! Până şi moartea-i ceva relativ… (plânge) Nu, nu, Nikituşka, cântecul nostru s-a sfârşit. S-a dus talentul! Sunt o lămâie stoarsă, o umbră, un cui ruginit, şi tu, un şoarece bătrân de teatru: sufleor… Haidem! (pleacă amândoi) S-a dus talentul! Nu mai sunt bun decât de soldat în alaiul lui Fortinbras… în piesele serioase… Şi poate că şi pentru asta sunt prea bătrân… Da! Îţi aduci aminte, Nikituşka, de fragmentul ăsta din „Othello”:

Adio, fericire!

Adio, oşti cu coifuri şi panaşe

Şi lupte vitejeşti, unde mândria

E o virtute! Adio – nechezatul

De armăsari în goană, voi, trompete,

Şi tobe, şi voi, fluiere de lupte,

Adio, steag regesc şi orice slavă,

Plăcerea de-a lupta şi strălucirea

Nemăsuratei glorii de-a învinge!

NIKITA IVANICI: Un adevărat talent! Adevărat talent!

SVETLOVIDOV: Dar asta:

Acuma voi pleca din Moscova!

Aici nu mă voi mai reîntoarce nicicând!

Plec, fără să arunc în urmă o singură privire,

Voi căuta în lumea asta largă

Un colţişor mai fericit… să pot trăi.

(iese cu Nikita Ivanici)

CORTINA CADE ÎNCET

Piesa Cântecul lebedei (Calhas) este o adaptare după nuvela Calhas, scrisă de A. P. Cehov în 1886.

Publicată pentru prima oară în almanahul literar ilustrat Sezon, sub red. lui N. P. Kiceev, nr. 1, Moscova, 1887, purtând titlul: Calhas. Scenetă dramatică într-un act.

Într-o scrisoare adresată M. V. Kiseliovei (14 ianuarie 1887), Cehov comunică: „Toată piesa a încăput pe 4 coli de hârtie. Durata reprezentaţiei va fi de 15-20 minute. E cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume. Va juca în ea celebrul Davîdov, care lucrează acum la Korş… Am scris-o într-o oră şi cinci minute.”

În scrisoarea sa din 17 octombrie 1888, Cehov îl roagă pe A. N. Pleşceev să supună piesa spre aprobare Comitetului literar al teatrelor (de pe lângă Direcţia teatrelor imperiale), spunând printre altele: „Piesa n-are cine ştie ce calităţi şi personal nu-i dau prea mare importanţă, însă Lenski arde de nerăbdare s-o joace pe scena Teatrului Mic, aşa încât această rugăminte o adresez mai mult în numele lui Lenski”. La 25 octombrie piesa trecuse prin Comitetul literar, şi Cehov îi mulţumeşte printr-o scrisoare lui A. N. Pleşceev. La 26 octombrie piesa i-a fost înmânată lui A. P. Lenski. În scrisoarea adresată lui Lenski, Cehov scrie: „Am trecut astăzi pe la dumneata şi am lăsat originalul Calhas-ului, precum şi o copie. Când nu vei mai avea nevoie de exemplarul cenzurat, ia-l, te rog, de la regizor şi păstrează-l la dumneata; îl voi trimite ulterior lui Rassohin. Am intitulat Calhas-ul – Cântecul lebedei. Găsesc că titlul e cam lung şi siropos, dar altul mai bun n-am putut găsi, deşi m-am gândit mult.”

În exemplarul prezentat cenzurii (data aprobării cenzorului: 9 noiembrie 1888) sunt cuprinse câteva monoloage din Othello, care lipsesc în textul apărut în Sezon. Curând după aceea, piesa, cu câteva mici modificări, a fost litografiată de Biblioteca teatrelor (Moscova, 1888), iar mai târziu a apărut în revista Artist, nr. 2, octombrie 1889. Cu mici modificări a fost inclusă în culegerea Piese de teatru, Sankt-Petersburg, 1897. În ediţiile apărute în timpul vieţii scriitorului (din anii 1901 şi 1902), piesa n-a mai suferit nicio modificare. Publicăm textul din 1902.