Jubileul
FARSĂ ÎNTR-UN ACT
(1891)
Traducere de M. Sorbul şi A. Steinberg
PERSONAJE:
ŞIPUCIN ANDREI ANDREEVICI, preşedintele consiliului de administraţie al Băncii de credit mutual din N., om de vârstă mijlocie, poartă monoclu
TATIANA ALEXEEVNA, soţia lui, 25 de ani
HIRIN KUZMA NIKOLAEVICI, om mai bătrân, contabilul băncii
MERCIUTKINA NASTASIA FEODOROVNA, o bătrână îmbrăcată cu un palton larg, cam jerpelit
MEMBRI ÎN CONSILIUL DE ADMINISTRAŢIE AL BĂNCII
FUNCŢIONARI AI BĂNCII
Acţiunea se petrece în localul Băncii de credit mutual din N.
Cabinetul preşedintelui consiliului de administraţie.
La stânga, o uşă care duce în birourile băncii. Interiorul cabinetului are pretenţii de lux rafinat.
Două birouri, fotolii îmbrăcate în catifea, flori, statuete, covoare, telefon. Cam pe la amiază. Hirin stă singur, e încălţat cu pâslari.
HIRIN (strigă spre uşă): Trimiteţi pe cineva la farmacie să ia de cincisprezece copeici picături de valeriană şi spuneţi să se aducă apă proaspătă în cabinetul directorului! De o sută de ori trebuie să vi se repete acelaşi lucru! (se îndreaptă spre masă) Sunt istovit de tot. De patru zile de când tot scriu, şi n-am închis măcar un ochi. De dimineaţă până seara scriu aici, iar de cu seară şi până dimineaţa, acasă. (tuşeşte) Pe deasupra, mai sunt şi răcit. Mă trec fiori, am fierbinţeală, tuşesc, mă dor picioarele şi văd tot timpul dinaintea ochilor nişte… puncte negre. (se aşază) Maimuţoiul şi ticălosul ăsta de preşedinte al băncii are să-şi citească azi la adunarea generală darea de seamă… „Banca noastră în prezent şi în viitor…” Auzi! Parcă ar fi Gambetta. (scrie) Doi… unu… unu… şase… zero… şapte… Apoi şase… zero… unu… şase… Dumnealui vrea să le arunce praf în ochi, iar eu trebuie să stau şi să muncesc ca un ocnaş pentru el. Darea de seamă a umplut-o numai cu poezie şi atâta tot, iar mie mi-a dat să bat la abac cât îi ziulica de mare. Lua-i-ar dracul sufletul!… (bate mai departe la abac) Să nu-l văd în ochi! (scrie) Vasăzică unu… trei… şapte… doi… unu… zero… Mi-a făgăduit o gratificaţie. Dacă isprăveşte azi totul cu bine şi izbuteşte să îmbrobodească lumea, mi-a spus că-mi dă o medalie de aur şi trei sute de ruble gratificaţie. Să vedem. (scrie) Însă de se întâmplă ca toată truda mea să fie zadarnică, apoi, nenişorule, să nu fie cu supărare… Eu îs cam iute din fire. Pe mine, nenişorule, când m-apucă furia, îs în stare să fac şi-o crimă… S-o ştii asta!
(în culise, larmă de glasuri şi aplauze; se aude glasul lui Şipucin:) Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult! Sunt mişcat.
(intră Şipucin; e în frac, cu cravata albă; ţine în mână un album)
ŞIPUCIN (din uşă se adresează celor din biroul de alături): Dragii mei colaboratori, darul acesta al Domniilor Voastre am să-l păstrez cât voi trăi, în amintirea celor mai fericite zile ale vieţii mele. Da, dragii mei, vă mulţumesc încă o dată! (le trimite bezele cu degetele şi se întoarce, îndreptându-se spre Hirin) Dragul meu, stimate prietene Kuzma Nikolaevici!
(cât timp Şipucin rămâne în scenă, din când în când intră şi ies funcţionarii cu hârtii de semnat)
HIRIN (se ridică): Andrei Andreevici, am onoarea să vă felicit cu prilejul celei de a cincisprezecea aniversări a băncii noastre şi vă doresc ca…
ŞIPUCIN (îi strânge mâna cu căldură): Mulţumesc, dragul meu! Mulţumesc! Într-o zi atât de mare, în cinstea jubileului, cred că s-ar cuveni să ne şi sărutăm… (se sărută) Nici nu ştii cât de bine îmi pare. Mulţumesc pentru râvna dumitale… Pentru toate câte le-ai făcut! Dacă în tot timpul cât am avut cinstea să fiu preşedintele consiliului acestei bănci am făcut ceva de folos, o datoresc în primul rând colaboratorilor mei. (oftează) Da, frate dragă, sunt cincisprezece ani de-atunci! Cincisprezece ani, zău aşa! (repede) Ei, ce se aude cu raportul meu? Merge?
HIRIN: Da, merge. Mi-au mai rămas vreo cinci pagini.
ŞIPUCIN: Foarte bine. Vasăzică o să fie gata cam în jurul orei trei?
HIRIN: Dacă nu mă stinghereşte nimeni, îl isprăvesc. Mi-a rămas o nimica toată.
ŞIPUCIN: Perfect! Perfect, zău aşa! Adunarea generală începe la patru. Vezi, te rog, dragul meu, să fie gata. Dă-mi prima jumătate s-o studiez… Dar mai repede… (ia darea de seamă) Îmi pun cele mai mari speranţe în raportul acesta. Asta-i, ca să spun aşa, ma profession de foi sau mai bine zis focul meu de artificii… Foc de artificii. Zău aşa! (se aşază la birou şi citeşte în gând raportul) Totuşi sunt groaznic de obosit… Am avut astă noapte o uşoară criză de gută, toată dimineaţa am fost prins de treburi şi am tot alergat. Unde mai pui emoţiile, ovaţiile, toată agitaţia asta. Am obosit de tot!
HIRIN (scrie): Doi… zero… zero… trei… nouă… doi… zero… De-atâtea cifre, văd stele verzi înaintea ochilor… Trei… unu… şase… patru… unu… cinci… (bate înainte la abac)
ŞIPUCIN: Am avut de altfel şi o neplăcere. Dimineaţa a venit la mine nevasta dumitale şi iar mi s-a plâns de dumneata. Mi-a spus că aseară ai alergat cu cuţitul după dânsa şi după soră-sa. Vai, vai, Kuzma Nikolaevici! Se poate una ca asta?
HIRIN (cu asprime în glas): Andrei Andreevici, cu prilejul jubileului mă voi încumeta să vă rog ceva. Uitaţi-vă ce-i: v-aş ruga ca, măcar din stimă pentru munca mea de ocnaş, să nu vă amestecaţi în viaţa mea particulară. Tare v-aş ruga eu asta.
ŞIPUCIN (oftează): A naibii fire mai ai şi dumneata, Kuzma Nikolaici! Eşti un om foarte stimabil, minunat, însă cu femeile te porţi parc-ai fi Jack spintecătorul. Zău! nu înţeleg ce ai, de le urăşti atâta?
HIRIN: Iar eu nu înţeleg de ce le iubiţi atâta.
(pauză)
ŞIPUCIN: Funcţionarii băncii mi-au dăruit albumul pe care îl vezi, iar membrii băncii, după câte am auzit, vor să-mi facă o adresă de mulţumire şi să-mi dea o cupă de argint. (se joacă cu monoclul) Foarte frumos! Aşa ceva nu strică. Ce dracu! Pentru buna reputaţie a băncii, e nevoie de oarecare pompă. Dumneata, care eşti omul nostru, nu se poate, desigur, să nu ştii şi asta… Adresa de mulţumire am ticluit-o chiar eu şi cupa de argint tot eu am cumpărat-o… Numai legatul adresei m-a costat 45 de ruble. Ei, dar n-am avut încotro! Că lor nu le-a dat prin minte s-o facă. (se uită în jurul lui) Ce lux! Ce mobilă! Uite, lumea spune că prea mă ţin de fleacuri, fiindcă vreau ca alămurile de la uşi să fie lună, funcţionarii să poarte cravate la modă şi la intrare să stea un portar gras. Dar n-aveţi dreptate, dragii mei, fiindcă alămurile de la uşi şi portarul gras numai fleacuri nu-s. Acasă la mine pot să fac pe necioplitul, să mănânc şi să dorm ca un porc, să beau în neştire…
HIRIN: V-aş ruga, dacă se poate, fără aluzii!
ŞIPUCIN: Vai de mine! Dar nu face nimeni nicio aluzie. A naibii fire mai ai şi dumneata… Şi cum spuneam: acasă la mine pot fi necioplit, parvenu , pot să dau frâu liber apucăturilor mele, însă aici totul trebuie să fie en grand . Aicea-i bancă! Aici fiecare amănunt trebuie să impună, ca să zic aşa, să aibă o înfăţişare solemnă. (ridică o hârtie de jos şi o aruncă în cămin) Meritul meu constă tocmai în faptul că am ridicat mult reputaţia băncii! Mare lucru e tonul! Maare! Zău aşa!… (se uită cercetător la Hirin) Dragul meu, dintr-o clipă în alta poate să apară aici delegaţia membrilor băncii, iar dumneata eşti cu pâslarii în picioare, cu fularul ăsta la gât şi cu haina asta îngrozitoare. Puteai să-ţi pui fracul, sau măcar o haină neagră…
HIRIN: Pentru mine, sănătatea mea e mai presus decât membrii băncii dumneavoastră. Mă doare tot trupul…
ŞIPUCIN (agitat): Ai să admiţi şi dumneata că asta-i lipsă de disciplină! Dumneata strici armonia ansamblului!
HIRIN: Nu-i chiar aşa de mare nenorocirea. Când vine delegaţia mă pot ascunde… (scrie) Şapte… unu… şapte… doi… unu… cinci… zero… Nici mie nu-mi place lipsa de disciplină… Şapte… doi… nouă… (bate la abac) Nu pot suferi dezordinea! Făceaţi mai bine dacă nu pofteaţi cucoane la banchet.
ŞIPUCIN: Vorbeşti prostii…
HIRIN: Ştiu că, pentru mai mult şic, aţi umple toată sala cu ele, însă băgaţi de seamă! Au să vă strice serbarea. Tot răul şi toată dezordinea de la ele vin.
ŞIPUCIN: Dimpotrivă, societatea femeilor te înalţă!
HIRIN: Aş!… Nevasta dumneavoastră, care pare să fie femeie cu carte, a trântit una lunea trecută de nu mi-am venit în fire două zile! Hodoronc-tronc, m-a întrebat, de faţă cu lumea străină: „Să fie adevărat că bărbatu-meu a cumpărat pentru bancă acţiuni de-ale băncii Treanca-fleanca, care au scăzut la bursă. Vai! Tare-i îngrijorat bărbatu-meu.” Şi s-o spună încă faţă de lume străină! Nu ştiu, zău, ce zor aveţi să spuneţi cucoanelor tot ce faceţi? Vreţi cu tot dinadinsul să ajungeţi din pricina lor la puşcărie?
ŞIPUCIN: Ei, ajunge! Ajunge! Nu-i momentul să vorbeşti de lucruri aşa de sumbre tocmai acum, la jubileu. Ah!… Bine c-ai adus vorba de femei! (se uită la ceas) Acuşi trebuie să pice şi nevastă-mea. La drept vorbind, s-ar fi cuvenit să mă duc s-o aştept la gară, sărăcuţa. Însă n-am timp şi… şi-s ostenit. Ca să fiu sincer, nu mă prea bucur că vine. Adică, de bucurat, mă bucur, însă mi-ar fi părut mai bine să mai fi rămas o zi-două la maică-sa. O să aibă chef să stau toată seara cu ea, şi noi am hotărât ca după banchet să facem o mică plimbare… (tresare) Poftim, mă apucă tremuriciul. Mi-s nervii atât de încordaţi, încât pentru o nimica toată îmi vine să plâng! Nu, trebuie să mă ţin tare. Zău aşa!
(intră Tatiana Alexeevna, îmbrăcată cu un pardesiu şi o geantă de voiaj atârnată pe umăr)
ŞIPUCIN: Asta-i bună! Vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă!
TATIANA ALEXEEVNA: Dragul meu!… (vine fuga la bărbatul ei. Se sărută îndelung)
ŞIPUCIN: Tocmai vorbeam de tine… (se uită la ceas)
TATIANA ALEXEEVNA (gâfâind): Ţi-a fost dor de mine? Eşti sănătos? Nici n-am fost pe acasă. Am venit de la gară de-a dreptul aici. Am să-ţi povestesc atâtea… atâtea… că n-am mai putut răbda… Nici nu-mi scot haina… Am intrat numai pentru o clipă. (către Hirin) Bună ziua, Kuzma Nikolaici! (către bărbatu-său) Acasă-s toate în ordine?
ŞIPUCIN: Da, toate. Ştii? În săptămâna asta, cât ai lipsit, te-ai îngrăşat, te-ai făcut mai frumoasă… Ei, cum ai călătorit?
TATIANA ALEXEEVNA: Minunat! Mama şi Katia îţi trimit salutări. Vasili Andreici mi-a spus să te sărut. (îl sărută) Mătuşa ţi-a trimis un borcan cu dulceaţă. Toţi sunt supăraţi că nu le scrii. Zina îţi trimite sărutări. (îl sărută iar) Vai! De-ai şti, ce-a fost acolo! Ce-a fost acolo! Mi-e şi groază să-ţi povestesc! Vai, ce-a fost! Dar citesc în ochii tăi că nu te prea bucuri că mă vezi!
ŞIPUCIN: Dimpotrivă… Draga mea… (o sărută)
(Hirin tuşeşte furios)
TATIANA ALEXEEVNA (oftează): Biata Katia! Îmi pare aşa de rău de ea! Aşa de rău!
ŞIPUCIN: Draga mea, azi e jubileul băncii, dintr-o clipă în alta poate să pice delegaţia membrilor băncii, şi tu nu eşti îmbrăcată.
TATIANA ALEXEEVNA: Nu, zău!… Jubileul băncii? Felicitările mele, domnilor! Vă urez… Vasăzică azi aveţi adunare, banchet!… Asta îmi place. Şi adresa aceea minunată cu care ţi-ai bătut atâta vreme capul, ca s-o compui pentru membrii băncii, au să ţi-o citească azi?
(Hirin tuşeşte furios)
ŞIPUCIN (stingherit): Draga mea, e preferabil să nu vorbim de asta… Zău c-ai face mai bine să te duci acasă.
TATIANA ALEXEEVNA: Îndată-îndată. Numai un minut. Să-ţi povestesc şi plec. S-o iau de la început. Ei… îţi aduci aminte că atunci când m-ai condus la gară m-am aşezat lângă o cucoană grasă şi am început să citesc. Cum ştii, nu-mi place să intru în vorbă în tren. Cale de trei staţii am tot citit şi n-am schimbat o vorbă cu nimeni… Ei… s-a făcut seară, au început să-mi treacă prin cap tot felul de gânduri şi să-mi fie frică. În faţa mea şedea un tânăr destul de bine. Unul oacheş, frumuşel… Ei, am intrat în vorbă… A mai venit un marinar şi apoi un student… (râde) Le-am spus că nu-s măritată… Să fi văzut cum au început să-mi facă curte! Au glumit cu mine până la miezul nopţii. Cel oacheş spunea anecdote pline de haz, iar marinarul cânta tot timpul. Mă durea stomacul de-atâta râs. Şi când marinarul – oh, marinarii ăştia! – când marinarul a aflat din întâmplare că mă cheamă Tatiana, ştii ce-a început să cânte? (cântă îngroşându-şi glasul) „Oneghin, n-am să-ţi tăinuiesc, pe Tatiana o iubesc!”. (râde cu hohote)
(Hirin tuşeşte furios)
ŞIPUCIN: Taniuşa, îmi pare că-l stingherim pe Kuzma Nikolaici. Ascultă, draga mea, du-te mai bine acasă… Îmi povesteşti tu mai pe urmă…
TATIANA ALEXEEVNA: Nu face nimic. Las’ să asculte şi el, că-i foarte interesant. Isprăvesc numaidecât. La gară, m-a aşteptat Serioja. Se întâlnise acolo cu un tânăr, îmi pare că era inspector financiar… Arăta destul de bine şi era drăguţ, mai cu seamă ochii… Serioja mi l-a prezentat şi am plecat toţi trei cu trăsura… Vremea era straşnic de frumoasă…
(din culise se aude larmă de glasuri:
„Nu-i voie! Nu-i voie! Ce doriţi?”)
(intră Merciutkina)
MERCIUTKINA (în uşă, se apără cu mâinile): Ei asta-i!… Ce trageţi de mine? Am treabă chiar cu directorul!… (intră, către Şipucin) Am onoarea, Excelenţa Voastră. Sunt Nastasia Feodorovna Merciutkina, nevasta secretarului gubernial Merciutkin.
ŞIPUCIN: Şi ce doriţi?
MERCIUTKINA: Să binevoiţi să vedeţi, Excelenţa Voastră, bărbatul meu, secretarul gubernial Merciutkin, a fost bolnav timp de cinci luni de zile. Şi, în vreme ce el zăcea acasă şi-şi căuta de sănătate, l-au demisionat fără niciun motiv. Să vedeţi, Excelenţa Voastră, când m-am dus să-i ridic leafa, dumnealor au găsit de cuviinţă să-i scadă din leafă 24 ruble şi 36 copeici. „Da’ pentru ce, mă rog?” i-am întrebat eu. „Păi, mi-au spus dumnealor, a tot luat de la casa de împrumut şi alţii au girat pentru el.” „Cum aşa? Da’ ce? A putut el să ia ceva fără să-mi ceară voie?” Păi, una ca asta nu se poate, Excelenţa Voastră! Eu îs femeie săracă. Mă întreţin şi eu de pe urma câtorva chiriaşi. Sunt şubredă, fără de apărare. Toţi mă obijduiesc şi n-aud o vorbă bună de la nimeni.
ŞIPUCIN: Îmi daţi voie… (îi ia din mână cererea şi o citeşte în picioare)
TATIANA ALEXEEVNA (către Hirin): Dar trebuie s-o iau de la capăt… Săptămână trecută, primesc pe neaşteptate o scrisoare de la mama. Îmi scria că un oarecare Grendilevski o cere în căsătorie pe soră-mea Katia. Tânărul este un om minunat, modest, însă fără nicio situaţie precisă şi niciun fel de mijloace de existenţă. Şi închipuie-ţi mata, că, din nenorocire, Katia se îndrăgostise de el. Ce putea face mama? Mi-a scris să vin îndată acolo şi să caut s-o influenţez pe Katia…
HIRIN (cu asprime): Mă rog, dumneavoastră m-aţi zăpăcit. Tot îi daţi înainte cu Katia, cu mama, de m-am încurcat şi nu mai înţeleg nimic.
TATIANA ALEXEEVNA: Ei şi, mare pagubă! Dumneata trebuie să asculţi când îţi vorbeşte o doamnă. Ce ai azi de eşti aşa de bosumflat! Nă-i fi cumva îndrăgostit? (râde)
ŞIPUCIN (către Merciutkina): Daţi-mi totuşi voie. Cum vine asta? Nu pricep nimic…
TATIANA ALEXEEVNA: Aha! Ai roşit. Vezi că eşti îndrăgostit?
ŞIPUCIN: Taniuşa dragă, treci pentru o clipă în biroul de alături. Vin şi eu îndată.
TATIANA ALEXEEVNA: Bine. (iese)
ŞIPUCIN: Nu înţeleg nimic. Doamnă, aţi nimerit greşit. De fapt cererea asta a dumitale nu ne priveşte pe noi. Ai dumneata bunătatea să te adresezi instituţiei unde a lucrat bărbatul dumitale.
MERCIUTKINA: Păi eu, tătucule, am fost cu cererea asta în cinci locuri şi n-au vrut să mi-o primească nicăieri. Îmi pierdusem capul de tot. Noroc de Boris Matveici, ginere-meu, care m-a învăţat să vin la dumneavoastră. „Mata, mamaie, mi-a spus el, adresează-te domnului Şipucin. E persoană cu trecere şi poate orice…” Ajutaţi-mă, Excelenţa Voastră!
ŞIPUCIN: Doamnă Merciutkina, noi nu putem face nimic pentru dumneata. Gândeşte-te şi matale. Din câte am înţeles, bărbatul matale a lucrat la o instituţie sanitară-militară de stat, pe când instituţia noastră este particulară, comercială, este o bancă. Cum de nu pricepi matale asta?
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, am şi certificat medical că bărbatu-meu a fost bolnav. Iacătă-l. Aveţi bunătatea să vedeţi ce scrie…
ŞIPUCIN (nervos): Foarte bine. Te cred, cucoană. Însă îţi mai spun o dată: asta nu ne priveşte pe noi.
(în culise se aude râsul Tatianei Alexeevna apoi râsul unui bărbat)
ŞIPUCIN (privind spre uşă): Nici pe funcţionari nu-i lasă să lucreze! (către Merciutkina) E curios, ba chiar şi caraghios. Se poate ca bărbatul dumitale să nu ştie unde să te adresezi?
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, bărbatu-meu n-are habar de nimic. El îi dă tot înainte cu: „Nu-i treaba ta! Pleacă de aici!” Ş-atâta tot…
ŞIPUCIN: Îţi repet, doamnă: bărbatul dumitale a lucrat într-o instituţie sanitară-militară, pe când aici e o bancă, o instituţie particulară, comercială.
MERCIUTKINA: Da-da-da!… Înţeleg, tătucule. Dacă-i aşa, primesc chiar să nu-mi daţi toţi banii deodată. Excelenţa Voastră, porunciţi să mi se dea acuma măcar 15 ruble.
ŞIPUCIN (oftează): Uff!
HIRIN: Andrei Andreici, aşa nu mai isprăvesc darea de seamă niciodată.
ŞIPUCIN: Numaidecât. (către Merciutkina) Nu te pot face să pricepi. Dar înţelege odată că, adresându-te nouă în chestia asta, e ca şi cum ai depune o cerere de divorţ la farmacie sau la biroul de marcat metale preţioase.
(bătaie în uşă, urmată de glasul Tatianei Alexeevna: Andrei, pot să intru?)
ŞIPUCIN (strigând): Aşteaptă, draga mea. Vin îndată. (către Merciutkina) Ce vină avem noi că ţi s-a plătit dumitale mai puţin? Şi apoi, doamnă, suntem ocupaţi. Avem azi un jubileu… Poate să înceapă să vină lume aici chiar acum… Aşa că mă ierţi mata…
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, fie-vă milă de-o orfană! Sunt o biată femeie şubredă, fără de apărare… Sunt istovită de moarte. Şi judecă-te cu chiriaşii, şi umblă pentru bărbatu-tău, şi aleargă pentru gospodărie. Şi, pe deasupra, nici ginere-meu n-are slujbă.
ŞIPUCIN: Doamnă Merciutkina, eu… Nu, te rog să mă ierţi, dar… dar nu mai pot sta de vorbă cu dumneata! Simt că-mi vine ameţeală… Ne stinghereşti pe noi şi-ţi pierzi şi dumneata vremea de pomană… (oftează; apoi aparte) E tâmpită rău. Zău aşa! (către Hirin) Kuzma Nikolaici, lămureşte-o mata, te rog, pe doamna Merciutkina…
(îi face semn cu mâna să-i facă vânt şi trece în biroul de alături)
HIRIN (se apropie de Merciutkina; cu asprime): Ce doreşti?
MERCIUTKINA: Sunt o biată femeie, şubredă, fără apărare… Poate că par voinică, însă dac-ai sta să mă cauţi, nu găseşti un mădular sănătos în mine. Abia de mă ţin pe picioare, iar poftă de mâncare n-am deloc. N-am băut azi decât o cafea, şi asta fără nicio plăcere.
HIRIN: Eu te-ntreb: ce doreşti?
MERCIUTKINA: Porunceşte, tătucule, să-mi dea 15 ruble, iar restul peste o lună.
HIRIN: Da’ parcă ţi s-a spus lămurit că aicea-i bancă!
MERCIUTKINA: Da-da… La nevoie, pot arăta şi certificatul medical.
HIRIN: Ce ai dumneata pe umeri? Cap sau ce naiba?
MERCIUTKINA: Drăguţule, eu cer ce mi se cuvine, după lege. N-am nevoie de banii altora.
HIRIN: Eu te întreb, madam: ce ai pe umeri, cap sau altceva? Ei, lua-m-ar dracu! Nu pot sta de vorbă cu dumneata! Sunt ocupat! (arătându-i uşa) Mă rog!…
MERCIUTKINA: Da’ cu banii cum rămâne?…
HIRIN: Scurt. N-ai cap pe umeri, uite ce ai… (bate cu degetul întâi în masă şi apoi în frunte)
MERCIUTKINA (jignită): Ce e? Ia, te rog! Nevesti-tii să-i baţi aşa, nu mie. Eu îs nevastă de secretar de gubernie. Cu mine să nu vorbeşti aşa!
HIRIN (se înfurie, cu glasul scăzut): Ieşi afară!
MERCIUTKINA: O-ho-ho… Mai încet!
HIRIN (cu glasul scăzut): Dacă nu pleci chiar acum, trimit după portar. (bate din picior) Afară!…
MERCIUTKINA: Ia te rog! Nu mă sperii! Am mai văzut noi de-alde tine! Hodorogule!
HIRIN: De când sunt n-am văzut o muiere mai nesuferită… Uf! M-au apucat şi durerile de cap… (suflă din greu) Îţi mai spun o dată. Auzi, hârcă bătrână, dacă n-o ştergi de-aici, praful s-alege de tine. Nu mă scoate din sărite, că te schilodesc pentru câte zile mai ai! Fac moarte de om!
MERCIUTKINA: Degeaba te răţoieşti la mine! Nu mă tem! Am mai văzut eu ca tine!
HIRIN (deznădăjduit): De s-ar duce odată! Simt că-mi vine rău! Nu mai pot. (se întoarce la masă şi se aşază) A umplut toată banca de muieri şi nu-i chip să isprăvesc raportul. Nu-i chip!
MERCIUTKINA: Nu cer decât ce mi se cuvine, ceea ce mi se cuvine, după lege. Ian te uită, neruşinatul! Şade în pâslari într-o instituţie… Mitocanul!
(intră Şipucin şi Tatiana Alexeevna)
TATIANA ALEXEEVNA (intrând în urma bărbatului ei): Ne-am dus la o serată la familia Berejniţki, Katia purta o rochie de fular albastru ca cerul, cu dantelă spumoasă. Era cu gâtul decoltat… Ştii c-o prinde foarte bine coafura montantă. Am pieptănat-o chiar eu… După ce s-a îmbrăcat şi am pieptănat-o, era ca o bomboană.
ŞIPUCIN (pe care l-a şi apucat migrena): Da-da! O bomboană… Delegaţia poate sosi dintr-o clipă în alta.
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră!…
ŞIPUCIN (plictisit): Ce mai vrei? Ce doreşti?
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră!… (arătând spre Hirin) Uite ăsta… ăsta s-a bătut întâi cu degetul în frunte şi apoi a bătut în masă. Dumneavoastră aţi poruncit să descurce treaba cu banii mei, iar el îşi bate joc de mine şi-mi spune tot felul de vorbe. Sunt o biată femeie şubredă, fără apărare…
ŞIPUCIN: Bine, doamnă, am s-o descurc eu. Am să iau măsuri dar nu acum, altă dată! Acuma, te rog, pleacă. (aparte) M-apucă criza de gută.
HIRIN (se apropie de Şipucin şi-i spune încet): Andrei Andreici, ce înseamnă asta? Lăsaţi-mă vă rog, să trimit după portar să-i facă vânt.
ŞIPUCIN (speriat): Nu, nu! Are să facă gălăgie. Şi-n casa asta sunt o mulţime de chiriaşi…
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră!…
HIRIN (cu glas tânguitor): Dar mai am de isprăvit raportul. N-am să pot să-l dau gata!… (se întoarce la masa lui) Nu mai pot.
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, cum rămâne cu banii? Că mare nevoie mai am azi de ei.
ŞIPUCIN (indignat, aparte): Ne-mai-po-me-nit de scârboasă muiere! (către Merciutkina, moale) Ţi-am mai spus, aici e bancă, instituţie comercială particulară…
MERCIUTKINA: Faceţi-vă o pomană cu mine, Excelenţa Voastră… Fiţi pentru mine ca un tată!… Dacă n-ajunge certificatul medical, vă pot aduce şi o adeverinţă de la secţie. Porunciţi, vă rog, să-mi dea banii!
ŞIPUCIN (oftând din greu): Oof!
TATIANA ALEXEEVNA (către Merciutkina): Mătuşică, ţi s-a spus doar că stinghereşti lumea, zău aşa! Nu ştiu ce fel de om eşti dumneata!…
MERCIUTKINA: Măicuţă, frumoasa mea, n-are cine umbla pentru mine. Numai vorba vine că beau şi mănânc. Am băut azi cafeaua fără niciun gust.
ŞIPUCIN (gata să leşine): Câţi bani vrei să primeşti?
MERCIUTKINA: 24 de ruble şi 36 de copeici.
ŞIPUCIN: Bine!… (scoate din portofel 25 de ruble şi-i întinde) Uite, ai 25 ruble. Ia-le şi… pleacă…
(Hirin tuşeşte furios)
MERCIUTKINA: Mulţumesc cu plecăciune Excelenţei Voastre… (ascunde banii)
TATIANA ALEXEEVNA (se aşază lângă bărbatul ei, se uită la ceas): E totuşi timpul să mă duc acasă… Dar n-am isprăvit încă povestea. Numai o clipă… Isprăvesc şi plec… Ce-a mai fost! Vai, ce-a mai fost!… Şi aşa… Ne-am dus la serată la familia Berejniţki… A fost destul de bine, vesel, însă nu prea. Era acolo, fireşte, şi Grendilevski, adoratorul Katiei… Cu Katia vorbisem înainte. M-am pus pe capul ei, am plâns. În sfârşit, chiar în seara aceea a avut o explicaţie cu Grendilevski şi l-a refuzat… Ei, mi-am zis eu, toate s-au aranjat cum nu se poate mai bine: am liniştit-o pe mama, am salvat-o pe Katia, acuma mi-am luat de o grijă… Şi ce crezi că s-a întâmplat? Înainte de masă, mă plimbam cu Katia pe o alee, şi deodată… (tulburată) Deodată auzim o împuşcătură… Nu, nu pot vorbi de asta cu sânge rece. (îşi face vânt cu batista) Nu, nu pot!
ŞIPUCIN (oftează): Uff!
TATIANA ALEXEEVNA (plânge): Alergăm spre boschet… Şi în faţa noastră zăcea bietul Grendilevski, cu pistolul în mână…
ŞIPUCIN: Nu. Nu mai pot îndura! (către Merciutkina) Ei, ce mai vrei acuma?
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, n-ar fi oare chip cumva să intre bărbatu-meu înapoi în slujbă?
TATIANA ALEXEEVNA (plângând): A nimerit drept în inimă… Uite aici… Katia, sărăcuţa, a leşinat… Iar el s-a speriat îngrozitor şi… m-a rugat să trimit după doctor. Doctorul a venit numaidecât şi… l-a salvat pe bietul nenorocit.
MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, n-ar fi chip să intre bărbatu-meu înapoi în slujbă?
ŞIPUCIN: Nu, nu mai pot răbda. (îl podideşte plânsul) Nu mai pot! (deznădăjduit, întinde amândouă mâinile spre Hirin) Dă-o afară! Te rog, dă-o afară!
HIRIN (apropiindu-se de Tatiana Alexeevna): Ieşi afară!…
ŞIPUCIN: Nu pe dânsa, ci pe astălaltă. Pe femeia asta îngrozitoare… (arată către Merciutkina) Pe astălaltă!
HIRIN (nu-l înţelege; mai departe, către Tatiana Alexeevna): Marş de-aici!… (bătând din picior) Ieşi afară!
TATIANA ALEXEEVNA: Cum? Ce-i cu dumneata? Ai înnebunit?
ŞIPUCIN: E îngrozitor. Sunt un om nenorocit! Dă-o afară! Dă-o afară!
HIRIN (către Tatiana Alexeevna): Ieşi afară! Te stâlcesc, te schilodesc! Te omor!…
TATIANA ALEXEEVNA (fugind de el, iar el după dânsa): Cum de îndrăzneşti să faci una ca asta? Mojicule! (strigă) Andrei! Salvează-mă, Andrei! (ţipă întruna)
ŞIPUCIN (aleargă după amândoi): Încetaţi odată! Vă rog! Mai încet! Mă nenorociţi!
HIRIN (alergând, de data asta după Merciutkina): Ieşi afară! Puneţi mâna pe ea! Faceţi-o harcea-parcea!…
ŞIPUCIN (ţipă): Încetaţi! Vă rog! Vă implor!
MERCIUTKINA: Of, sfinte Dumnezeule! (începe să urle) Doamne sfinte!…
TATIANA ALEXEEVNA (ţipă): Ajutor! Ajutor! Vai, vai!… Mi-e rău!… Mi-e rău!… (sare pe un scaun, iar de pe scaun cade pe canapea şi geme înfundat)
HIRIN (fuge după Merciutkina): Bateţi-o! Stâlciţi-o în bătaie! Înjunghiaţi-o!
MERCIUTKINA: Văleu, văleu, Doamne! Mi se face negru înaintea ochilor! Of! (leşină în braţele lui Şipucin)
(bătaie în uşă. Un glas din culise: Delegaţia)
ŞIPUCIN: Delegaţie… reputaţie… ocupaţie…
HIRIN (bătând din picior): Afară! Lua-m-ar dracu… (îşi suflecă mânecile) Lăsaţi-o pe mâna mea, c-o omor!
(Intră delegaţia, alcătuită din cinci oameni, toţi în frac. Unul ţine în mână adresa, legată în scoarţe de catifea, altul cupa de argint. În uşa care dă în birouri se îngrămădesc funcţionarii. Tatiana Alexeevna zace pe canapea. Merciutkina e tot în braţele lui Şipucin. Amândouă femeile gem.)
UN MEMBRU AL BĂNCII (citeşte cu glas tare): Mult stimate şi dragă Andrei Andreevici! Aruncând o privire retrospectivă asupra trecutului instituţiei noastre financiare şi trecând în revistă cu mintea trează istoricul dezvoltării ei treptate, impresia pe care o vom reţine de aici va fi îmbucurătoare în cel mai înalt grad. E adevărat că la începutul existenţei băncii, având în vedere capitalul iniţial restrâns, lipsa de operaţiuni serioase, cât şi nedeterminarea precisă a scopurilor, se punea în mod acut întrebarea pe care şi-a pus-o Hamlet: „A fi sau a nu fi?” Şi într-o vreme au răsunat chiar glasuri pentru închiderea băncii. Dar iată că în capul instituţiei aţi venit dumneavoastră. Pregătirea dumneavoastră, cum şi energia şi tactul care vă caracterizează au fost cauza succesului neobişnuit şi a înfloririi nemaipomenite a băncii. Reputaţia băncii… (tuşeşte) Reputaţia băncii…
MERCIUTKINA (geme): Of! Of!
TATIANA ALEXEEVNA (geme): Apă! Apă!
UN MEMBRU AL BĂNCII: Reputaţia… (tuşeşte) Reputaţia băncii a fost ridicată de dumneavoastră la o asemenea înălţime, încât instituţia noastră poate rivaliza astăzi cu cele mai bune instituţii din străinătate…
ŞIPUCIN: Delegaţie… reputaţie… ocupaţie… În calmul serii răcoroase, doi prieteni discutau chestii foarte serioase… Să nu-mi spui că ţi-ai pierdut tinereţea, că gelozia-mi n-o mai poţi îndura…
UN MEMBRU AL BĂNCII (urmează cu sfiiciune): Apoi, aruncând o privire obiectivă asupra prezentului, noi, mult stimate şi dragă Andrei Andreevici… (cu glasul scăzut) Dacă-i aşa, venim mai târziu… Da, mai bine venim mai târziu… (fâstâcită de tot, delegaţia iese)
CORTINA
Vodevilul Jubileul este o adaptare după nuvela O fiinţă fără apărare (1887). A fost scris de Cehov în decembrie 1891. În februarie 1892 a căpătat aprobarea cenzurii şi apoi a fost litografiat de S. F. Rassohin (Moscova, 1892). În decembrie 1901, Cehov a făcut unele modificări în textul piesei pentru culegerea de Opere, vol. VII, din 1902. În legătură cu aceasta, Cehov îi scrie lui A. F. Marks (25 decembrie 1901): „Odată cu corectura (vodevilului Nunta), voi trimite şi vodevilul Jubileul care va intra de asemenea în vol. VII. Am făcut modificările necesare.” Publicăm textul din 1902.
