ACTUL AL PATRULEA
Un salon din casa lui Sorin, transformat de Konstantin Treplev în cabinet de lucru. În dreapta şi stânga uşi ce duc în camerele interioare. În faţă, o uşă de sticlă, spre terasă. Afară de mobila de salon, obişnuită, în colţul din dreapta, o masă de scris: lângă uşa din stânga un divan turcesc, un dulap cu cărţi, cărţi pe fereastră, pe scaune. E seară. Arde o singură lampă cu abajur. Semiîntuneric. Se aude foşnetul frunzelor copacilor şi vuietul vântului în coşuri. Paznicul de noapte bate toaca. Intră Medvedenko şi Maşa.
MAŞA (strigând): Konstantin Gavrilîci! Konstantin Gavrilîci! (se uită în jur) Nu e nimeni. Bătrânul întreabă în fiecare clipă unde e Kostea, unde e Kostea… Nu poate trăi fără el…
MEDVEDENKO: Se teme de singurătate. (ascultă) Ce vreme îngrozitoare. Ţine de două zile.
MAŞA (face lampa mai mare): Ce valuri sunt pe lac, ce valuri uriaşe!
MEDVEDENKO: În grădină e întuneric. Ar trebui să dărâme scena aceea. Stă goală, urâtă, ca un schelet, şi cortina pocneşte în bătaia vântului. Când am trecut aseară pe acolo mi s-a părut că plângea cineva înăuntru.
MAŞA: Ei, asta-i…
(pauză)
MEDVEDENKO: Maşa, să mergem acasă!
MAŞA (dă din cap): Eu rămân să dorm aici.
MEDVEDENKO (o imploră): Hai acasă, Maşa! I-o fi foame copilului…
MAŞA: Fleacuri. O să-i dea Matriona de mâncare.
(pauză)
MEDVEDENKO: E păcat. E a treia noapte de când stă fără maică-sa.
MAŞA: Tare te-ai mai făcut plicticos! Înainte, cel puţin, îi dădeai cu filozofia. Acum însă atâta ştii: Hai acasă, copilul, hai acasă, copilul! Altceva nu mai aud de la tine!
MEDVEDENKO: Să plecăm, Maşa!
MAŞA: Du-te singur!
MEDVEDENKO: Taică-tău n-o să-mi dea calul.
MAŞA: O să ţi-l dea. Roagă-l şi o să ţi-l dea.
MEDVEDENKO: Bine. Am să-l rog. Asta înseamnă că tu vii mâine?
MAŞA (prizează tabac): Da, mâine. Tare eşti pisălog!…
(intră Treplev şi Polina Andreevna; Treplev aduce câteva perne şi o pătură, iar Polina Andreevna, rufăria de pat; le pun pe divanul turcesc, apoi Treplev se aşază la masa lui de lucru.)
MAŞA: Da’ ce faci cu asta, mamă?
POLINA ANDREEVNA: Piotr Nikolaevici ne-a rugat să-i facem patul aici, lângă Kostea.
MAŞA: Lasă, că-l fac eu! (face patul)
POLINA ANDREEVNA (oftând): Omul bătrân e ca un copil. (se apropie de masa de scris, se sprijină în coate şi se uită într-un manuscris; pauză)
MEDVEDENKO: Atunci, mă duc. La revedere, Maşa! (îi sărută mâna) La revedere, mamă! (vrea să sărute mâna soacră-sii)
POLINA ANDREEVNA (plictisită): Haide! Du-te cu Dumnezeu.
MEDVEDENKO: La revedere, Konstantin Gavrilici!
(Treplev îi dă mâna tăcut; Medvedenko pleacă)
POLINA ANDREEVNA (privind manuscrisul): Cine credea sau bănuia că dumneata, Kostea, ai să ajungi un scriitor adevărat – şi uite, slavă Domnului, au început să-ţi trimită şi bani de pe la reviste! (îi mângâie părul) Şi ce frumuşel te-ai făcut… Bunul, dragul meu Kostea, fii mai blând cu Maşenka mea!
MAŞA (făcând patul): Dă-i pace, mamă!…
POLINA ANDREEVNA (lui Treplev): E tare drăguţă. (pauză) Ştii, Kostea, unei femei nu-i trebuie decât o mângâiere din ochi. O ştiu de la mine.
(Treplev, fără să scoată o vorbă, se scoală de la masă şi pleacă)
MAŞA: Uite că l-ai supărat. De ce nu-i dai pace?
POLINA ANDREEVNA: Îmi pare rău de tine, Maşenka!
MAŞA: Ai şi de ce!
POLINA ANDREEVNA: Mă doare inima pentru tine. Văd totul şi înţeleg totul.
MAŞA: Toate sunt numai prostii. Dragoste fără speranţă nu există decât în romane. Toate sunt fleacuri. Numai că nu trebuie să te laşi şi să tot aştepţi, să aştepţi fără să ştii ce… Cum ţi s-a furişat dragostea în inimă, trebuie s-o smulgi. Ni s-a făgăduit că o să-l mute pe bărbatul meu în alt judeţ. Când e să ne mutăm acolo, am să uit totul!… Am să smulg dragostea din suflet, cu rădăcină cu tot.
(Se aude un vals melancolic din odăile vecine.)
POLINA ANDREEVNA: Kostea cântă. Înseamnă că-i trist.
MAŞA (face câţiva paşi de vals, fără zgomot): Ceea ce e important, mamă, e să nu-l tot ai în faţă mereu. Dacă l-or muta pe Semion, crede-mă că-ntr-o lună l-am şi uitat. Toate astea sunt fleacuri.
(se deschide uşa din stânga; Dorn şi Medvedenko împing un jilţ în care stă Sorin)
MEDVEDENKO: Acum am şase guri acasă. Şi făina s-a făcut şaptezeci de copeici pudul.
DORN: Descurcă-te dacă poţi!
MEDVEDENKO: Uşor îţi vine să râzi dumitale, care eşti căptuşit cu bani.
DORN: Cu bani? După treizeci de ani de practică, prietene, de practică fără răgaz, în care timp n-am fost stăpân pe mine nici noaptea, nici ziua, am izbutit să strâng abia două mii de ruble şi le-am cheltuit şi pe astea nu demult, în străinătate. Nu mai am nimic!
MAŞA (către soţul ei): N-ai plecat?
MEDVEDENKO (scuzându-se): Cum era să plec dacă nu-mi dă cal!
MAŞA (cu vocea scăzută, supărată): De nu te-aş mai vedea în faţă!
(jilţul lui Sorin e împins în partea stângă a camerei; Polina Andreevna, Maşa şi Dorn se aşază în jurul lui; Medvedenko, necăjit, se retrage într-un colţ)
DORN: Câte schimbări la voi! Din salon aţi făcut birou.
MAŞA: Lui Konstantin Gavrilîci îi e mai la îndemână să lucreze aici. Când vrea, poate ieşi în grădină să se mai gândească.
(se aude bătaia paznicului)
SORIN: Unde e sora mea?
DORN: A plecat la gară să-l întâmpine de Trigorin. Se întoarce numaidecât.
SORIN: Dacă ai crezut că e nevoie s-o chemi şi pe soră-mea, înseamnă că boala mea e primejdioasă! (după o pauză) Şi totuşi mă mir! Sunt grav bolnav şi cu toate astea nu mi se dă niciun fel de doctorie!
DORN: Ce vrei să-ţi dau? Valeriană, bicarbonat, chinină?
SORIN: Acum iar începem cu filozofia. O, ce chin! (arătând cu capul spre divan) Pentru mine l-aţi pregătit?
POLINA ANDREEVNA: Pentru dumneata, Piotr Nicolaevici.
SORIN: Mulţumesc.
DORN (fredonează): „Pluteşte Luna-n ceruri noaptea”…
SORIN: Ştii, am un subiect de nuvelă pentru Kostea! O să se cheme „Omul care a vrut”, „L’homme qui a voulu”. Cândva, în tinereţe, am vrut să fiu scriitor şi n-am izbutit. Am vrut să vorbesc frumos şi am vorbit detestabil. (se strâmbă) „Ei, şi-aşa, la urma urmei, cum s-ar zice, aşa şi pe dincolo”… mi se întâmpla la tribunal să fac o expunere de motive şi începeam să lungesc vorba şi să mă bâlbâi, de mă treceau sudorile. Am vrut să mă căsătoresc şi nu m-am căsătorit. Am vrut să trăiesc întotdeauna la oraş şi iată că îmi sfârşesc zilele la ţară… Ei, şi-aşa…
DORN: Ai vrut să capeţi titlul de consilier şi-l ai.
SORIN (râde): Asta n-a fost ţinta mea. A venit de la sine.
DORN: Recunoaşte că nu e prea înţelept să te mai plângi de viaţă la şaizeci şi doi de ani.
SORIN: Ce încăpăţânat! Dar înţelege că vreau să trăiesc!
DORN: E o nechibzuinţă. După legile naturii, orice viaţă trebuie să aibă un sfârşit.
SORIN: Dumneata judeci ca un om sătul. Eşti sătul şi de aceea nu-ţi mai pasă de viaţă. Ţi-e totuna. Dar o să-ţi fie şi dumitale frică de moarte, cum le e tuturor…
DORN: Frica de moarte e o frică animalică. Trebuie s-o înăbuşim. Se tem de moarte numai cei care cred în viaţa viitoare şi cărora le e frică de păcatele lor. Dar dumneata? Mai întâi că nu eşti credincios şi apoi, ce păcate ai făcut? Ai fost judecător douăzeci şi cinci de ani. Asta e tot.
SORIN (râde): Ba douăzeci şi opt…
(intră Treplev şi se aşază pe un taburet la picioarele lui Sorin; Maşa îl priveşte tot timpul)
DORN: Îl împiedicăm pe Konstantin Gavrilîci să lucreze.
TREPLEV: Nu face nimic.
(pauză)
MEDVEDENKO: Dă-mi voie, doctore, să te-ntreb care oraş din străinătate ţi-a plăcut mai mult.
DORN: Genova.
TREPLEV: De ce Genova?
DORN: Acolo e o mulţime neobişnuită pe străzi. E foarte frumos. Când părăseşti seara hotelul, strada e ticsită de lume. Te mişti prin mulţime fără nicio ţintă, încoace şi încolo, în linii frânte, trăieşti cu ea, te contopeşti cu sufletul ei şi începi să crezi că într-adevăr poate să existe un singur suflet universal, pe care l-a jucat cândva Nina Zarecinaia în piesa dumitale. Dar, pentru că veni vorba, unde-o mai fi acum Zarecinaia şi ce-o mai fi făcând?
TREPLEV: Cred că e sănătoasă.
DORN: Mi s-a spus că ar fi dus o viaţă ciudată. Să fie adevărat?
TREPLEV: E o poveste lungă, doctore.
DORN: Spune-o pe scurt.
(pauză)
TREPLEV: A fugit de-acasă şi a trăit cu Trigorin. Ştiai?
DORN: Asta ştiu.
TREPLEV: A avut şi un copil care a murit. După cum era de aşteptat, Trigorin a lăsat-o şi s-a întors la legăturile lui de mai înainte. De altfel, el nu a rupt niciodată vechile lui legături; dar fără caracter cum îl ştii, s-a învârtit şi ici şi colo. După câte am înţeles, din cele câte am aflat, viaţa personală a Ninei n-a reuşit deloc.
DORN: Dar cu teatrul?
TREPLEV: Se pare că a nimerit-o şi mai rău. A debutat undeva, lângă Moscova, la un teatru de vară, apoi a plecat în provincie. Pe vremea aceea n-o pierdeam din ochi şi unde era ea, eram şi eu. Încerca numai roluri mari, dar jocul ei otova şi fără gust, cu ţipete şi gesturi exagerate, n-o ajuta. Erau şi unele momente când striga cu talent, când murea cu talent, dar erau numai momente.
DORN: Vasăzică, o brumă de talent tot are.
TREPLEV: Greu de desluşit. Fără îndoială că trebuie să aibă. Eu am văzut-o jucând dar ea n-a vrut să mă vadă. Servitorii de la hotel nu mă lăsau să intru. Am înţeles ce se petrece cu ea şi n-am mai stăruit. (pauză) Şi… ce să vă mai spun? Mai târziu, când m-am întors acasă, am primit scrisori de la ea. Scrisori inteligente, calde, interesante. Nu se plângea, dar îmi dădeam seama că trebuie să fie foarte nenorocită. La fiecare rând al ei simţeai încordarea nervilor şi o imaginaţie cam dezordonată. Iscălea „Pescăruşul”. În „Rusalka”, morarul spune despre el că e un corb. Ea, în scrisorile ei repeta neîncetat despre ea că e un pescăruş. Acum e aici.
DORN: Cum aici?
TREPLEV: În târg, la un han. Are o cameră. A sosit de vreo cinci zile. M-am dus s-o văd – Maria Ilinişna a fost şi ea – dar nu primeşte pe nimeni. Semion Semionovici ne-a spus c-ar fi văzut-o ieri după masă pe câmp, la vreo două verste de-aici.
MEDVEDENKO: Da, am văzut-o. Se ducea spre târg. Am salutat-o şi am întrebat-o de ce nu vine la noi în vizită. Mi-a spus c-o să vină.
TREPLEV: N-o să vină. (pauză) Tatăl şi mama ei vitregă nu vor să mai ştie de ea. Au pus peste tot paznici, să n-o lase nici să se apropie de conac. (se duce împreună cu doctorul lângă masa de scris) Ce uşor e, doctore, să fii filozof pe hârtie, şi ce greu e în realitate!
SORIN: Ce fată încântătoare era!
DORN: Ce-ai spus?
SORIN: Că era o fată încântătoare! Consilierul Sorin a fost într-o vreme chiar îndrăgostit de ea.
DORN: Don Juan bătrân!
(se aude râsul lui Şamraev)
POLINA ANDREEVNA: Se pare că se întorc ai noştri de la gară…
TREPLEV: Da. O aud pe mama!
(intră Arkadina, Trigorin şi Şamraev)
ŞAMRAEV (intrând): Toţi îmbătrânim, pe toţi ne roade vitregia anilor, numai dumneata, preastimată doamnă, eşti mereu tânără… Ca întotdeauna ai o bluză de culoare deschisă, eşti vioaie şi plină de graţie…
ARKADINA: Iar vrei să mă deochi, plicticosule!
TRIGORIN (către Sorin): Bine te-am găsit, Piotr Nikolaevici! Tot bolnav? Nu-mi place! (văzând-o pe Maşa, bucuros) Maria Ilinişna!
MAŞA: M-ai recunoscut? (îi strânge mâna)
TRIGORIN: Căsătorită?
MAŞA: De mult!
TRIGORIN: Fericită? (îl salută pe Dorn şi pe Medvedenko, apoi, nehotărât, se apropie de Treplev) Irina Nikolaevna mi-a spus că ai uitat trecutul şi nu mai eşti supărat.
(Treplev îi întinde mâna)
ARKADINA (către fiul ei): Boris Alexeevici a adus revista cu noua ta povestire.
TREPLEV (luând revista): Mulţumesc. Eşti foarte amabil. (toţi se aşază)
TRIGORIN: Admiratorii dumitale îţi trimit salutări… La Petersburg şi la Moscova lumea se interesează mult de dumneata şi mă tot întreabă mereu. Vor să ştie ce fel de om eşti, câţi ani ai, dacă eşti blond sau brun… Toţi cred – nu ştiu de ce – că nu mai eşti tânăr. Şi nimeni nu-ţi ştie numele adevărat, de vreme ce scrii sub pseudonim. Eşti misterios ca Masca de Fier.
TREPLEV: Pentru mult timp la noi?
TRIGORIN: Nu. Am de gând să plec chiar mâine la Moscova. Trebuie. Mă grăbesc să termin o nuvelă şi apoi am făgăduit şi ceva pentru o antologie. Într-un cuvânt, tot vechea poveste!
(în timp ce ei vorbesc, Arkadina şi Polina Andreevna aşază şi desfac în mijlocul camerei o masă de joc; Şamraev aprinde lumânările, aşază scaunele, apoi scoate din dulap un joc de loto.)
TRIGORIN: Vremea nu m-a primit prea bine. Bate un vânt aspru. Mâine dimineaţă, dacă s-o mai linişti, am să mă duc la lac să prind peşte. Vreau să văd cu acelaşi prilej grădina şi locul unde – ţii minte – s-a jucat piesa dumitale. Mi-a venit în gând un subiect, pe care îl simt cum creşte. Trebuie numai să-mi împrospătez în minte locul acţiunii.
MAŞA (către tatăl ei): Tată, dă-i voie bărbatului meu să ia calul! Trebuie să plece acasă.
ŞAMRAEV (îngână): Calul… acasă… (sever) Ai văzut doar şi tu. Acum au venit caii de la gară. Nu-i pot porni iar.
MAŞA: Dar mai sunt şi alţi cai… (văzând că nu-i răspunde, face un gest descurajat cu mâna) Decât să ai de-a face cu voi…
MEDVEDENKO: Lasă, Maşa, că mă duc pe jos… Da…
POLINA ANDREEVNA (oftând): Pe jos, pe o astfel de vreme… (se aşază la masa de joc) Luaţi loc, vă rog!
MEDVEDENKO: Sunt numai şase verste… La revedere!… (sărută mâna soţiei sale) La revedere, mamă! (Polina Andreevna îi întinde în silă mâna să i-o sărute) N-aş fi supărat pe nimeni, dar e vorba de copil! (salută pe toţi ceilalţi) La revedere!… (pleacă, cu aerul unui om vinovat)
ŞAMRAEV: Nu face nimic. O ia el şi pe jos, că doar nu-i general…
POLINA ANDREEVNA (bate în masă): Rog pe toată lumea să poftească… Să nu pierdem vremea! În curând vom fi chemaţi la cină.
(Şamraev, Dorn şi Maşa se aşază la masă.)
ARKADINA (către Trigorin): Când încep serile lungi de toamnă, aici se joacă loto. Uită-te la lotoul ăsta de modă veche cu care jucam cu răposata maică-mea când eram copil! Nu vrei să joci cu noi o partidă până la cină? (se aşază cu Trigorin la masă) Jocul e plictisitor, dar dacă te obişnuieşti cu el, merge. (împarte la toţi câte trei cartoane)
TREPLEV (frunzărind revista): Nuvela lui a citit-o, la a mea însă nici n-a tăiat filele! (pune revista pe masa de scris, apoi se îndreaptă spre uşa din stânga şi trecând pe lângă Arkadina, îi sărută părul)
ARKADINA: Kostea, tu nu joci?
TREPLEV: Iartă-mă, dar n-am chef… Mă duc să mă plimb… (iese)
ARKADINA: Miza – zece copeici! Doctore, pune pentru mine.
DORN: Am înţeles!
MAŞA: Aţi pus toţi? Încep… Douăzeci şi doi!
ARKADINA: Este!
MAŞA: Trei!…
DORN: Uite-l!
MAŞA: Ai pus trei? Opt! Optzeci şi unu! Zece!
ŞAMRAEV: Nu aşa de iute!
ARKADINA: Nu ştiţi ce primire mi s-a făcut la Harkov, dragii mei! Şi-acum sunt ameţită!
MAŞA: Treizeci şi patru!
(în spatele scenei se aude un vals melancolic)
ARKADINA: Studenţii mi-au făcut ovaţii… Trei coşuri cu flori, două jerbe şi asta… (scoate de la piept o broşă şi-o aruncă pe masă)
ŞAMRAEV:. E ceva…
MAŞA: Cincizeci!
DORN: Cincizeci în cap?
ARKADINA: Purtam o toaletă minunată! Orice s-ar zice, ştiu să mă-mbrac!
POLINA ANDREEVNA: Kostea cântă. E trist, bietul băiat!
ŞAMRAEV: Îl înjură gazetele tare de tot.
MAŞA: Şaptezeci şi şapte!
ARKADINA: Ăsta să-i fie necazul!
TRIGORIN: N-are noroc. Nu-şi poate găsi tonul adevărat. E la el ceva ciudat, neprecis, care de multe ori seamănă a aiureală. Niciun personaj nu e viu!
MAŞA: Unsprezece!
ARKADINA (uitându-se la Sorin): Petruşa, tu te plictiseşti! (pauză) Doarme.
DORN: Doarme consilierul nostru.
MAŞA: Şapte! Nouăzeci!
TRIGORIN: Mă întreb dacă aş mai scrie trăind la o moşie ca asta, lângă un lac! Mi-aş învinge patima asta şi aş pescui toată ziua.
MAŞA: Douăzeci şi opt!
TRIGORIN: Să prinzi un cosac sau un biban e o mare plăcere.
DORN: Eu cred în Konstantin Gavrilîci. Are ceva! E ceva în el! Gândeşte în imagini, povestirile lui sunt pitoreşti, colorate, le simţi cu adevărat. Păcat numai că nu urmăreşte ţinte bine hotărâte. Impresionează, dar atât. Şi numai cu asta n-ajungi departe. Irina Nikolaevna, îţi pare bine că fiul dumitale e scriitor?
ARKADINA: Închipuiţi-vă că n-am citit încă nimic de el. N-am timp niciodată.
MAŞA: Douăzeci şi şase!
(Treplev intră încet şi se îndreaptă spre masa lui de scris)
ŞAMRAEV (către Trigorin): Boris Alexeevici, a rămas la noi ceva de-al dumneavoastră.
TRIGORIN: Ce anume?
ŞAMRAEV: Pescăruşul pe care l-a împuşcat într-o zi Konstantin Gavrilâci. Mi-aţi spus să-l dau la împăiat…
TRIGORIN: Nu-mi aduc aminte. (gândindu-se) Nu-mi aduc aminte!
MAŞA: Şaizeci şi şase! Unu!
TREPLEV (deschide fereastra şi ascultă): Ce beznă! Nu înţeleg de ce sunt atât de neliniştit!
ARKADINA: Kostea, închide fereastra, e curent!
(Treplev închide fereastra.)
MAŞA: Optzeci şi opt!
TRIGORIN: Domnilor, am câştigat partida!
ARKADINA (veselă): Bravo! Bravo!
ŞAMRAEV: Bravo!
ARKADINA: Omului ăstuia îi merge mereu în plin. (se ridică) Şi acum, hai să mâncăm ceva! Celebritatea noastră n-a prânzit astăzi. Continuăm după masă. (către fiul ei) Kostea, lasă-ţi manuscrisele şi hai să mâncăm!
TREPLEV: N-am chef, mamă. Nu mi-e foame!
ARKADINA: Cum vrei. (îl trezeşte pe Sorin) Petruşa, la cină! (îl ia pe Şamraev de braţ) Am să vă povestesc cum am fost primită la Harkov.
(Polina Andreevna stinge lumânările de pe masă, apoi împreună cu Dorn împinge scaunul lui Sorin; ies cu toţii pe uşa din stânga; pe scenă rămâne Treplev, la masa de scris)
TREPLEV (se pregăteşte de scris; reciteşte ce a însemnat): Am vorbit atât de mult despre forme noi, dar acum simt că lunec şi eu spre rutină, puţin câte puţin. (citeşte) „Afişul de pe gard vestea”… „Faţa palidă încadrată de un păr întunecat”… Vestea… încadrată… E banal. (şterge) Am să încep cu ploaia al cărei zgomot l-a trezit pe erou, iar restul am să-l şterg. Descrierea serii cu lună e lungă şi căutată… Pentru Trigorin e uşor. Şi-a făcut un fel al lui de a scrie… La el, pe un stăvilar străluceşte gâtul unei sticle sparte, cade umbra roţii de la moară, şi noaptea cu lună e gata! Pe câtă vreme la mine e şi lumină tremurătoare, şi sclipirea lină a stelelor, sunt şi sunetele îndepărtate ale unui pian, ce mor în aerul liniştit şi aromat… E chinuit! (pauză) Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să se gândească la niciun fel de formă, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui. (cineva bate în geamul din dreptul mesei) Ce-i asta? (se uită pe fereastră) Nu se vede nimic… (deschide uşa de sticlă şi priveşte în grădină) Cineva a coborât în fugă scările. (strigă) Cine e? (iese; se aude cum trece repede pe terasă; peste o clipă se întoarce cu Nina Zarecinaia) Nina! Nina!
(Nina îşi lasă capul pe pieptul lui şi plânge stăpânit.)
TREPLEV: Nina! Nina! Dumneata eşti… Dumneata… (pauză) Parcă aveam un fel de presimţire! Toată ziua mi-a fost inima grea! (îi scoate pălăria şi pelerina) O, buna mea, frumoasa mea, ai venit! Să nu plângem, nu!
NINA: E cineva pe-aici?
TREPLEV: Nimeni.
NINA: Încuie uşa. Altfel vor da peste noi!
TREPLEV: N-o să vină nimeni!
NINA: Ştiu că Irina Nikolaevna e aici. Încuie uşa…
TREPLEV (încuie uşa din dreapta apoi se apropie de cea din stânga): Asta n-are cheie. Am să pun un fotoliu. (pune un fotoliu în faţa uşii) Nu-ţi fie teamă. N-are să intre nimeni.
NINA (îl priveşte lung în faţă): Lasă-mă să te privesc! (se uită în jurul ei) E cald… E bine… Aici era pe vremuri salonul. M-am schimbat mult?
TREPLEV: Da, ai slăbit, şi ochii îţi sunt mai mari. Nina, ce ciudat e că te văd. De ce nu mi-ai dat voie să vin la dumneata? De ce n-ai venit până acum? Ştiu, eşti de aproape o săptămână aici… în fiecare zi am încercat de câteva ori să te văd şi am stat sub fereastra dumitale ca un cerşetor.
NINA: Mi-a fost teamă că mă urăşti. În fiecare noapte visez că mă priveşti şi că nu mă mai recunoşti. O! Dac-ai şti! De când m-am întors rătăcesc mereu pe aici… prin jurul lacului. M-am oprit de multe ori prin preajma casei voastre, dar nu m-am hotărât să intru. Să ne aşezăm! (se aşază) Să ne-aşezăm şi să vorbim, să vorbim! Aici e bine, e cald şi plăcut… Auzi cum urlă vântul? Turgheniev spune undeva: „Ferice de-acela care-n astfel de nopţi are un acoperiş şi-un colţişor cald”. Eu sunt un pescăruş… Nu, nu, n-am vrut să spun asta… (îşi trece mâna pe frunte) Despre ce vorbeam? Da… Turgheniev… „Şi să le-ajute Domnul tuturor celor ce rătăcesc fără adăpost”… Nu-i nimic! (plânge cu suspine)
TREPLEV: Nina! Iar începi… Nina!
NINA: Nu-i nimic, îmi face bine… N-am mai plâns de doi ani. Aseară, târziu, m-am dus în grădină să văd dacă teatrul nostru mai e acolo. Tot mai e. Şi-am putut plânge după doi ani, pentru prima dată, şi parcă mi-am uşurat sufletul şi mi l-am luminat. Uite că nu mai plâng. (îl ia de mână) Şi aşa, acum eşti scriitor… Dumneata eşti scriitor şi eu actriţă… Ne-a luat acelaşi vârtej pe amândoi… Trăiam veselă ca un copil. Mă trezeam dimineaţa şi începeam să cânt; te iubeam, visam glorie şi-acum? Mâine dis-de-dimineaţă trebuie să plec la Eleţ, cu clasa a treia… la un loc cu ţăranii; iar la Eleţ, negustorii mai subţiri au să mă urmărească cu amabilităţile lor. Ce viaţă ticăloasă!
TREPLEV: De ce te duci la Eleţ?
NINA: Am un angajament pe toată iarna. E timpul să plec.
TREPLEV: Nina, te-am blestemat, te-am urât, ţi-am rupt scrisorile şi fotografiile, dar în fiecare clipă simţeam că sufletul meu e pentru vecie legat de dumneata. Nu pot să nu te mai iubesc, Nina. Din clipa în care te-am pierdut şi am început să tipăresc ce scriu, viaţa mea e un chin. Sufăr… Ca şi cum tinereţea mea ar fi zburat deodată, parcă aş fi de nouăzeci de ani pe lume! Te strig, sărut pământul pe care-ai călcat; oriunde aş privi, văd numai chipul dumitale cu zâmbetul lui blajin, care mi-a luminat anii cei mai buni ai vieţii…
NINA (încurcată): De ce-mi vorbeşte aşa? De ce-mi vorbeşte aşa?
TREPLEV: Sunt singur, nicio dragoste nu-mi încălzeşte inima. Mi-e frig de parcă aş trăi sub pământ, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat. Rămâi aici, Nina, te implor! Sau dacă nu, lasă-mă să vin cu dumneata!
(Nina îşi pune repede pălăria şi pelerina.)
TREPLEV: Nina, de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, Nina!… (o priveşte cum se îmbracă; pauză)
NINA: Trăsura mă aşteaptă la poartă. Nu mă întovărăşi. Mă duc singură… (printre lacrimi) Dă-mi puţină apă…
TREPLEV (îi dă să bea): Unde te duci acum?
NINA: În oraş. (pauză) Irina Nikolaevna e aici?
TREPLEV: Da… Joi, unchiul meu nu s-a simţit bine şi i-am telegrafiat să vină.
NINA: De ce-mi spui că ai sărutat pământul pe care am călcat? Mai bine m-ai fi omorât! (se apleacă pe masă) Sunt atât de obosită! Dacă aş putea să mă odihnesc… Să mă odihnesc! (ridicând capul) Sunt un pescăruş. Nu, nu e asta… Eu sunt actriţă… Da! (auzind râsul Arkadinei şi al lui Trigorin stă să asculte, apoi aleargă la uşa din stânga şi se uită pe gaura cheii) Şi el e aici!… (se întoarce la Treplev) Da, da… Nu face nimic… Da… El nu credea în teatru, râdea de visurile mele, şi încetul cu încetul n-am mai crezut nici eu şi mi-am pierdut curajul… Şi-apoi, zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata frică pentru copilul meu… M-au copleşit meschinăriile, nimicurile, jucam fără viaţă… Nu ştiam ce să fac cu mâinile şi cum să stau pe scenă, nu eram stăpână pe vocea mea. Nu poţi înţelege starea asta, să simţi că joci îngrozitor de prost. Eu – sunt un pescăruş. Nu, nu e asta… Îţi mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş? Un om a venit din întâmplare şi neavând ce face l-a nimicit… Uite un subiect pentru o scurtă povestire… Nu, nu-i asta… (îşi trece mâna pe frunte) Despre ce vorbeam? Da, despre teatru. Acum nu mai sunt ca atunci… Sunt o actriţă adevărată: joc cu plăcere, cu entuziasm. Scena mă îmbată şi simt că sunt frumoasă. Şi acum, de când sunt aici, am mers mult pe jos şi tot umblând m-am gândit şi am simţit cum cu fiecare zi ce trece cresc puterile sufletului meu… Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea nu mă mai tem de viaţă.
TREPLEV (trist): Ţi-ai găsit calea, ştii încotro mergi, pe câtă vreme eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor şi al imaginilor, fără să ştiu la ce şi cui foloseşte. Nu cred şi nu ştiu care-i chemarea mea!
NINA (ascultând): Ssst… Şi-acum plec!… Rămâi cu bine. Când voi fi actriţă mare, vino să mă vezi. Îmi făgăduieşti? Şi-acum… (îi strânge mâna) E târziu. Abia mă mai ţin picioarele… Sunt istovită, mi-e foame…
TREPLEV: Rămâi, am să-ţi aduc de mâncare…
NINA: Nu, nu… Nu mă conduce. Ajung şi singură… Trăsura e aproape… Aşadar, l-a adus şi pe el? Ei şi? Mi-e totuna! Când îl vezi pe Trigorin să nu-i spui nimic… Îl iubesc. Îl iubesc chiar mai mult decât înainte… Un subiect pentru o scurtă povestire… Îl iubesc, îl iubesc cu patimă, până la deznădejde. Ce bine era înainte, Kostea! Îţi mai aduci aminte? Ce viaţă luminoasă, caldă, fericită, curată şi ce simţăminte! – simţăminte ce semănau cu nişte flori gingaşe şi delicate! Îţi aduci aminte… (declamă) „Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, renii cu coarne înrămurate, gâştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul, într-un cuvânt toate vieţuitoarele, toate, toate s-au stins după ce au încheiat tristul cerc al vieţii lor. Sunt mii de veacuri de când pământul nu mai poartă nicio fiinţă vie, şi această biată Lună în zadar îşi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc ţipând prin lunci şi cărăbuşii nu se mai aud prin crânguri de tei…”
(îl îmbrăţişează şi iese repede pe uşa de sticlă)
TREPLEV (după o pauză): De n-ar întâlni-o cineva în grădină şi de nu i-ar spune mamei! Asta ar putea-o supăra… (timp de două minute rupe, în tăcere, toate manuscrisele şi le aruncă sub masă, apoi deschide uşa din dreapta şi iese)
DORN (încercând să deschidă uşa din stânga): Ciudat. S-ar zice că uşa e închisă. (intră şi aşază scaunul la loc) Cursă cu obstacole…
(intră Arkadina, Polina Andreevna, după ele Iakov cu sticlele şi Maşa, apoi Şamraev şi Trigorin)
ARKADINA: Pune-le aici, pe masă. Vinul roşu şi berea sunt pentru Boris Alexeevici. O să jucăm şi o să bem. Luaţi loc, domnilor!
POLINA ANDREEVNA (lui Iakov): Serveşte şi ceaiul. (aprinde lumânările şi se aşază la masa de joc)
ŞAMRAEV (îl duce pe Trigorin la dulap): Ăsta e obiectul despre care v-am vorbit… (scoate din dulap pescăruşul împăiat) Comanda dumneavoastră.
TRIGORIN (privind pescăruşul): Nu-mi aduc aminte! (gândindu-se) Nu-mi aduc aminte!
(în dreapta, în spatele scenei, se aude o împuşcătură; toţi tresar)
ARKADINA (speriată): Ce s-a întâmplat?
DORN: Nimic. O fi plesnit ceva în trusa mea cu medicamente. Nu vă neliniştiţi. (iese prin dreapta: peste o clipă se întoarce) Asta era. A plesnit sticla cu eter. (fredonează) „Din nou în faţa ta stau fermecat”…
ARKADINA (se aşază la masă): Of, cum m-am speriat. Mi-am amintit de… (îşi acoperă faţa cu mâinile) Am văzut negru înaintea ochilor…
DORN (frunzărind revista, către Trigorin): Acum două luni a fost publicat aici un articol… O scrisoare din America… Şi am vrut să te-ntreb între altele… (îl ia de talie şi-l duce în faţa rampei) Deoarece chestiunea asta mă interesează foarte mult… (cu glas scăzut) Ia-o de-aici pe Irina Nikolaevna. Konstantin Gavrilovici s-a împuşcat…
CORTINA
Piesa Pescăruşul a fost scrisă de Cehov între anii 1895-1896.
În scrisoarea sa către A. S. Suvorin din 21 octombrie 1895, Cehov spune: „… Scriu şi o piesă pe care o voi termina, probabil, tot pe la sfârşitul lui noiembrie…” Iar într-o scrisoare către E. M. Şavrova şi I. Şceglov, Cehov aminteşte de intenţia sa de a preda piesa Teatrului Mic din Moscova.
În scrisorile saie din 21 noiembrie, adresate lui A. S. Suvorin şi A. I. Urusov, Cehov le comunică că şi-a dat piesa spre a fi dactilografiată, urmând după aceea să le-o trimită spre consultare. Cehov îşi socotea piesa nefinisată; ceea ce scrisese până atunci, după părerea lui, nu era decât „scheletul viitoarei piese” sau un proiect „care până la începutul stagiunii următoare va mai fi modificat de un milion de ori”.
La începutul anului 1896, Cehov îşi modifică piesa (vezi scrisoarea lui Cehov adresată fratelui său, Alexandr Pavlovici, 8 martie 1896).
La 14 septembrie 1896, piesa a fost aprobată de cenzură, iar la 17 noiembrie 1896 pusă în scenă la Teatrul Alexandrinski din Petersburg.
Cu unele modificări şi prescurtări, piesa a fost publicată în revista Russkaia mîsl, nr. 12, 1896.
Cu alte mici modificări, piesa a fost inclusă în culegerea Piese de teatru, Sankt-Petersburg, 1897; fără nicio modificare a intrat în culegerea de Opere apărută în anii 1901-1902. Publicăm textul din 1902.
Lucrând la Pescăruşul, Cehov îşi dădea seama că introduce elemente noi, neuzitate în dramaturgie şi se îndoia de reuşita piesei. De altfel, în scrisorile sale pomeneşte adesea de acest lucru: „Lucrez la piesă cu multă plăcere, deşi îmi dau seama că păcătuieşte îngrozitor împotriva canoanelor scenice. E o comedie cu trei roluri femeieşti, şase bărbăteşti, are patru acte, un singur decor (vederea spre lac); multe discuţii despre literatură, puţină acţiune şi cinci puduri de dragoste.” (din scrisoarea către A. S. Suvorin, 21 octombrie 1895). În altă scrisoare adresată tot lui Suvorin (21 noiembrie 1895), găsim: „Mi-am isprăvit piesa. Sunt mai mult nemulţumit uecât mulţumit de ea. Acum când am recitit-o, mă conving din ce în ce mai mult că nu am stofă de dramaturg.” Într-o scrisoare adresată E. M. Şavrovei (18 noiembrie 1895), Cehov scrie: „Am terminat piesa şi am intitulat-o Pescăruşul. Nu prea mi-a reuşit. Trebuie să recunosc că nu mă pricep în dramaturgie.”
Cehov s-a interesat îndeaproape de punerea în scenă a piesei sale la teatrul Alexandrinski. Asistând la repetiţii (începând cu cea de a patra), Cehov observa orice nepotrivire între tradiţiile şi obiceiurile actoriceşti şi noile cerinţe ale piesei. E. P. Karpov (regizorul teatrului Alexandrinski) îşi aminteşte că „pe Cehov îl supăra orice notă falsă din replica actorilor, orice intonaţie cazonă. Cu toată delicateţea şi sfiiciunea lui, Cehov îi întrerupea adesea pe actori şi le explica importanţa cutărei sau cutărei fraze, analiza caracterele eroilor, aşa cum îi vedea el, dându-le de nenumărate ori acelaşi şi acelaşi îndemn: «Lăsaţi teatralismul la o parte, dragii mei; acesta este lucrul cel mai important pe care-l aveţi de făcut… Totul să fie simplu… Cât se poate de simplu… Eroii sunt oameni obişnuiţi, oameni de rând…» Cehov simţea că jocul e lipsit de însufleţire, de elan.” (E. P. Karpov, Istoricul primei reprezentări a „Pescăruşului”, din culegerea Biblioteca cehoviană. Despre Cehov. Amintiri şi articole, Moscova, 1910. Tot el a scris articolul Eşecul „Pescăruşului” pe scena teatrului Alexandrinski, almanahul literar Krasnaia panorama, Leningrad, iunie 1929) A. S. Suvorin menţionează în jurnalul său că după repetiţia generală, Cehov „era neliniştit de soarta piesei şi voia ca aceasta să nu mai fie jucată” (Jurnalul lui A. S. Suvorin, Moscova—Petersburg, 1923, pag. 125). În scrisoarea lui Cehov, adresată surorii sale M. P. Cehova (12 octombrie), găsim următoarele rânduri: „Deocamdată Pescăruşul se prezintă slab… Prevăd un spectacol mohorât, cenuşiu. În general nu sunt mulţumit.” Cehov presimţea eşecul piesei. Sora sa, M. P. Cehova, notează în memoriile sale: „În ziua premierei Pescăruşului pe scena teatrului Alexandrinski, am sosit la Petersburg. Fratele mă aştepta la gară. Din prima clipă m-a surprins aerul lui abătut. După chipul său se vedea că socoteşte totul iremediabil compromis. «Ce s-a-întâmplat?» l-am întrebat eu neliniştită. «Nu ştiu ce să fac, mi-a răspuns el, actorii nu-şi cunosc rolurile, iar pe mine nu mă ascultă şi nici nu mă înţeleg… Piesa nu merge».” (M. P. Cehova, Despre Cehov, Russkoie slovo, nr. 13, 1910) Dintre toţi actorii, singura V. F. Kommissarjevskaia, care interpreta rolul Ninei Zarecinaia, îl mulţumea pe Cehov. „Kommissarjevskaia joacă admirabil”, scrie el la 15 octombrie lui M. P. Cehov.
În prima reprezentaţie, care a avut loc pe scena teatrului Alexandrinski, la 17 octombrie 1896, piesa n-a avut succes. Ea n-a fost înţeleasă. Insuccesul se datora în primul rând faptului că atât regizorul, cât şi actorii n-au înţeles şi n-au ştiut să redea specificul inedit al dramaturgiei cehoviene. Analizând cauzele căderii piesei, regizorul E. Karpov scrie: „Majorităţii actorilor teatrului Alexandrinski, obişnuiţi să joace în ultimii ani comedia uşoară de genul farsei, în special, piesele lui Viktor Krîlov, le-a fost deosebit de greu să interpreteze piesa lui A. P. Cehov, care redă însăşi viaţa, o piesă plină de subtilităţi, de semitonuri şi de profund conţinut sufletesc” (E. Karpov, Istoricul primei reprezentaţii a Pescăruşului. Din culegerea Despre Cehov, Moscova, 1910). În afară de aceasta, la insuccesul piesei a mai contribuit şi faptul că publicul venit să asiste la un spectacol dat în beneficiul actriţei de comedie E.I. Levkeeva, se aştepta să vadă o comedie, şi, înşelat în aşteptările sale, a rămas decepţionat. „În teatru se aflau spectatorii veniţi să se veselească, să petreacă o seară plăcută” (E. Karpov, ibidem). Dramatismul piesei, slab redat de actori (cu excepţia actriţei Kommissarjevskaia), a trecut neobservat. „Buna dispoziţie a publicului pornit pe haz era greu s-o stăvileşti; râdea la pasagiile cele mai neaşteptate şi nepotrivite, cu cel mai mic prilej” (ibidem).
Cehov, care era în sală, n-a mai aşteptat sfârşitul spectacolului şi extrem de deprimat a părăsit teatrul, iar a doua zi în zori a plecat la Moscova. În scrisoarea sa adresată lui Vl. I. Nemirovici-Dancenko (20 noiembrie 1896), Cehov scrie: „Pescăruşul meu a suferit la Petersburg, în premieră, un eşec total. Teatrul vuia de mânie, aerul părea încărcat de ură, şi eu – conform legilor fizice – am zburat ca o bombă din Petersburg.” Câteva zile mai târziu îi scrie lui A. S. Suvorin: „Mă simt ca împietrit, nu încerc decât dezgust pentru piesele mele şi revizuiesc în silă corecturile… Vina n-o poartă faptul că piesa a suferit un eşec – doar majoritatea pieselor mele au căzut şi înainte… La 17 octombrie însă, nu piesa n-a avut succes, ci eu însumi. Încă din timpul primului act m-a uimit un lucru şi anume: aceia cu care până la 17 octombrie vorbeam prieteneşte şi cu toată sinceritatea, cu care luam mese colegiale, pentru care mă făceam de multe ori luntre şi punte… toţi aceştia aveau întipărită pe faţă o expresie ciudată, foarte ciudată… Într-un cuvânt, s-a petrecut ceea ce i-a dat prilej lui Leikin să-mi exprime în scris compătimirea pentru faptul că am atât de puţini prieteni, şi totodată revistei Nedelia să întrebe: «Ce le-a făcut Cehov?»… Iar Teatralul să publice un vast articol (nr. 95), dezbătând pe larg manifestaţiile duşmănoase ale confraţilor mei într-ale scrisului.”
După această primă reprezentaţie, în ziare şi în presa de teatru au apărut cele mai aspre şi mai răuvoitoare rechizitorii.
Revista Teatralul scria: „Presa s-a năpustit asupra Pescăruşului şi a autorului său cu o înverşunare acerbă; s-a ajuns până acolo, încât i se contestă lui Cehov orice urmă de talent, fiind calificat drept o mărime umflată de alţii… Bucuria răutăcioasă a unora dintre critici a ajuns până la cinism.” Scrisori din Petersburg, Teatralul, nr. 95, 1896) Ziarele şi revistele umoristice au început să publice fabule, pamflete şi foiletoane satirice, care luau în derâdere pe autor şi piesa acestuia.
Spectacolele următoare pe scena aceluiaşi teatru, însă cu unele modificări în interpretarea regizorală, s-au bucurat de un succes considerabil. După cel de al doilea spectacol, la 21 octombrie, V. Kommissarjevskaia îi scrie lui Cehov: „Vin de la teatru. Anton Pavlovici, dragule, am învins! E un succes deplin, un succes desăvârşit, un succes meritat şi nici nu se putea să fie altfel! Cât de mult aş fi vrut să te văd acum, dar şi mai mult aş fi dorit ca dumneata să fi asistat la spectacol şi să fi auzit singur strigătul unanim al publicului: «Să vină autorul!» Pescăruşul dumitale, ba nu, al nostru, pentru că ne-am contopit sufleteşte cu el pentru totdeauna, este viu, suferă şi simte cu atâta pasiune, încât îi va face pe mulţi să simtă la fel.”
Despre succesul înregistrat de piesă la aceste spectacole i-au scris lui Cehov V. Bilibin, N. A. Leikin, A. F. Koni şi alţii. O telegramă de felicitare în acest sens i-a expediat lui Cehov şi I. N. Potapenko. Răspunzând la scrisoarea lui V. V. Bilibin (noiembrie 1896), Cehov spune printre altele: „Se-nţelege că sunt bucuros, chiar foarte bucuros, totuşi succesul celei de a 2-a şi a 3-a reprezentaţii nu poate şterge din sufletul meu impresia produsă de primul spectacol. N-am stat până la sfârşit, însă ceea ce am văzut mi s-a părut nespus de plictisitor şi de straniu. Actorii nu-şi ştiau rolurile, jucau ca nişte manechine, nesigur, s-au pierdut cu firea; s-a pierdut cu firea şi Kommissarjevskaia, care n-a strălucit cu nimic. În teatru era o zăpuşeală de infern. Se dezlănţuiseră parcă toate stihiile împotriva piesei.” În schimb, la scrisoarea lui A. F. Koni, Cehov răspunde (11 noiembrie 1896) următoarele: „Te cunosc de mult, îţi port un respect profund şi am mai multă încredere în dumneata decât în toţi criticii luaţi la un loc. Se vede că ai simţit profund ceea ce mi-ai scris şi poate de aceea scrisoarea dumitale e atât de frumoasă şi de convingătoare. M-am mai liniştit şi-mi amintesc acum de piesă şi de spectacol fără dezgustul de altădată.” Cehov şi-a dat cu greu consimţământul pentru publicarea Pescăruşului în Russkaia mîsl (vezi scrisoarea către V. M. Lavrov din 11 noiembrie 1896 şi cea adresată lui Vl. I. Nemirovici-Dancenko la 20 noiembrie 1896).
Între timp piesa repurta succes după succes pe scenele teatrelor de provincie (Kiev, Astrahan, Taganrog etc). În această perioadă, revizuindu-şi piesele în vederea editării culegerii Piese de teatru, printre care erau Pescăruşul şi Unchiul Vanea, Cehov se îndoia dacă trebuie să le publice sau nu.
Un adevărat triumf al Pescăruşului l-a constituit montarea spectacolului pe scena Teatrului de Artă din Moscova în stagiunea 1898-1899.
Multă vreme Cehov n-a vrut să-şi dea consimţământul pentru noua punere în scenă a Pescăruşului. În legătură cu aceasta, Vl. I. Nemirovici-Dancenko îi scrie: „… Sunt gata să răspund cu capul că toate aceste drame şi tragedii lăuntrice ale fiecărui personaj, în cazul unei montări iscusite şi conştiincioase, lipsite de banal, vor cuceri întreaga sală”. „Dacă nu mi-l dai, mă omori, deoarece Pescăruşul este singura piesă contemporană care m-a cucerit ca regizor, şi tu eşti singurul scriitor contemporan care prezintă un mare interes pentru un teatru cu un repertoriu întocmit cu exigenţă…” (Vl. I. Nemirovici-Dancenko, Din trecut, Moscova, 1936, pp. 145-147) Cehov îi răspunde că nu mai vrea şi nu mai este în stare să treacă prin acele emoţii care i-au pricinuit atâta durere, invocând aceeaşi obiecţiune că el nu este un adevărat dramaturg, şi că sunt alţii mult mai buni decât el.
Drept mărturie a excepţionalului succes repurtat de Pescăruşul în montarea Teatrului de Artă din Moscova şi a importanţei deosebite pe care o avea această tratare scenică în istoria moştenirii dramatice lăsate de Cehov, stau nenumăratele telegrame şi scrisori de felicitare trimise autorului, care se afla pe atunci la Ialta. După prima reprezentaţie (17 decembrie 1898), Vl. I. Nemirovici-Dancenko îi telegrafiază următoarele: „Am jucat Pescăruşul. Succesul e colosal. Din primul act piesa a cucerit publicul. Am mers din triumf în triumf. Chemări la rampă cu nemiluita. După al treilea act, când am anunţat publicul că autorul nu se află în sală, mi s-a cerut să-ţi trimit o telegramă din partea lui. Suntem nebuni de fericire.” (Vl. I. Nemirovici-Dancenko, Din trecut, pag. 196) Despre emoţia care a cuprins publicul după prima şi următoarele reprezentaţii, i-a mai scris lui Cehov A. S. Lazarev-Gruzinski (Biblioteca de Stat V. I. Lenin, din materialele secţiei de manuscrise, fascicola nr. 8, pp. 42-43; scrisoarea lui V. M. Sobolevski (ibidem, pag. 61); scrisoarea lui A. I. Urusov (Slovo, nr. 2, pp. 286-287). La sfârşitul lui decembrie 1898, M. Gorki îi scrie lui Cehov: „Ai auzit, desigur, despre triumful Pescăruşului. Ieri, cineva care cunoaşte minunat teatrul şi pe toţi corifeii scenei, un foarte fin cunoscător şi un om de gust, în vârstă cam de vreo şaizeci de ani, mi-a spus cu lacrimi de emoţie în glas: «De aproape 40 de ani merg la teatru şi am văzut multe! Dar niciodată n-am văzut o piesă atât de uimitor de eretic-genială cum este Pescăruşul! Ştii – nu e părerea unui singur om. N-am văzut Pescăruşul pe scenă, dar l-am citit. E scris cu o mână puternică!” (Gork —Cehov, ed. Cartea Rusă, 1954, pag. 29 – n. ed)
Cehov şi-a văzut Pescăruşul pe scena Teatrului de Artă la începutul lui mai 1899, la un spectacol jucat special pentru el (teatrul îşi încheia stagiunea). Spectacolul a avut loc fără decor, într-o montare care nu-i satisfăcea nici pe departe pe interpreţi. Iată ce-i scrie Cehov lui Gorki în legătură cu acest spectacol: „Am văzut Pescăruşul fără decoruri; nu pot să discut despre piesă cu sânge rece, deoarece Pescăruşul a jucat oribil, plângea mereu în hohote, iar Trigorin (scriitorul) umbla şi vorbea ca un paralitic; indicaţia mea că nu are voinţă, interpretul a înţeles-o în aşa fel încât mi s-a făcut lehamite” (ibidem, pag. 49). Despre faptul că Cehov a fost nemulţumit de jocul Roksanovei (Zarecinaia) şi al lui Stanislavski (Trigorin), povestesc O. L. Knipper-Cehova şi însuşi KS. Stanislavski (Viaţa mea în artă, Cartea Rusă, 1958, pag. 216 – n. ed). Totuşi, în ansamblu, spectacolul i-a plăcut lui Cehov. Tot atunci, Cehov scrie lui P. F. Iordanov următoarele: „La Moscova s-a jucat pentru mine Pescăruşul pe scena Teatrului de Artă. Regia este excepţională… Teatrul Mic se prezintă mult mai slab, iar în ce priveşte mise en scene şi montarea, Teatrul de Artă a întrecut cu mult trupa de la Meiningen…” Pe medalionul dăruit de Cehov lui Vl. I. Nemirovici-Dancenko erau gravate următoarele cuvinte: „I-ai dat viaţă Pescăruşului meu. Îţi mulţumesc.”
