ACTUL AL TREILEA
Sufrageria, în casa lui Sorin. În dreapta şi în stânga, uşi. Un bufet. Un dulap cu medicamente.
În mijlocul odăii o masă. Geamantane şi cutii de voiaj pregătite pentru plecare. Trigorin ia dejunul.
Maşa stă lângă masă.
MAŞA: Toate astea ţi le povestesc dumitale, pentru că eşti scriitor. Ai putea să le foloseşti. Ţi-o spun cinstit. Dacă s-ar fi rănit serios, n-aş mai fi trăit nicio clipă. Şi totuşi sunt curajoasă. Uite, m-am hotărât să smulg din inimă iubirea asta, s-o smulg din rădăcină!
TRIGORIN: Şi în ce fel?
MAŞA: Mă mărit. Cu Medvedenko.
TRIGORIN: Cu învăţătorul?
MAŞA: Da!
TRIGORIN: Nu văd de ce ar fi nevoie!
MAŞA: La ce bun să iubeşti fără nicio nădejde, ani de-a rândul, şi să tot aştepţi ceva? Când voi fi căsătorită, n-o să-mi mai stea gândul la dragoste şi grijile cele noi le vor înăbuşi pe cele vechi. Orice s-ar zice, tot o să se schimbe ceva. Mai bem un păhărel?
TRIGORIN: Să nu fie prea mult!
MAŞA: Ei, asta-i! (umple câte un pahar) Nu mă privi aşa! Femeile beau mult mai des decât crezi dumneata. Unele dintre ele, cele mai puţine, beau ca mine, în văzul tuturor. Cele mai multe beau însă pe-ascuns. Da, fireşte… Şi toate beau votcă sau coniac. (ciocnesc) Noroc! Dumneata eşti un om cumsecade şi îmi pare rău că ne despărţim.
(beau)
TRIGORIN: Nici eu n-aş vrea să plec.
MAŞA: Atunci roagă-te de ea să rămână.
TRIGORIN: Nu, acum nu mai rămâne. Fiul ei se poartă ca un smintit. După ce a încercat să se sinucidă, vrea, pare-se, să mă provoace la duel. De ce? Se bosumflă, se înfurie, propovăduieşte forme noi… E loc pentru toate, şi pentru cele noi şi pentru cele vechi, de ce să ne înghiontim unii pe alţii?
MAŞA: Mai e şi gelozia. Dar asta nu mă priveşte. (pauză)
(Iakov trece din stânga spre dreapta cu un geamantan. Intră Nina şi se opreşte la fereastră.)
MAŞA: Învăţătorul meu nu e el prea deştept, dar e om bun şi sărac şi mă iubeşte mult. Şi mi-e milă şi de el şi de bătrâna lui mamă. Ei, dă-mi voie să-ţi urez numai bine. Şi să nu ne pomeneşti de rău. (îi strânge mâna cu putere) Îţi mulţumesc mult pentru bunăvoinţa dumitale. Şi să-mi trimiţi cărţile, dar neapărat cu autograf. Numai să nu scrii „mult stimatei” ci simplu „Mariei, care şi-a uitat neamul şi nu ştie pentru ce trăieşte pe lumea asta”. La revedere! (pleacă)
NINA (întinzând spre Trigorin pumnul strâns): Soţ sau făr’ de?
TRIGORIN: Soţ!
NINA (oftând): Nu, am în mână un singur bob de mazăre. Mă gândeam dacă să mă fac sau nu actriţă… Dacă aş găsi pe cineva să-mi dea un sfat!
TRIGORIN: În cazuri de astea nu se pot da sfaturi.
(pauză)
NINA: Ne despărţim şi… poate nu ne vom mai vedea niciodată. Te-aş ruga să iei acest mic medalion ca amintire. Am dat să se graveze pe el iniţialele dumitale… şi pe partea cealaltă titlul cărţii dumitale „Zile şi nopţi”.
TRIGORIN: Câtă graţie! (sărută medalionul) Un dar minunat.
NINA: Să-ţi aduci aminte de mine din când în când.
TRIGORIN: Am să-mi aduc aminte. Mi te voi aminti aşa cum erai atunci, în ziua aceea limpede… Ţii minte? Acum o săptămână, când purtai o rochie deschisă şi am stat de vorbă… iar pe bancă zăcea un pescăruş alb…
NINA (gânditoare): Da, pescăruşul… (pauză) Nu putem vorbi mai mult. Vine lume… înainte de plecare, două clipe, te rog din suflet… (pleacă prin stânga; în acelaşi timp prin dreapta intră Arkadina, Sorin – în frac şi cu o decoraţie – apoi Iakov, ocupat cu împachetatul)
ARKADINA: Rămâi acasă, bătrânelule. Nu se mai fac vizite cu reumatismele tale. (către Trigorin) Cine a ieşit acum? Nina?
TRIGORIN: Da.
ARKADINA: Pardon, v-am deranjat. (se aşază) Cred c-am împachetat totul. Sunt frântă de oboseală…
TRIGORIN (citind inscripţia de pe medalion): „Zile şi nopţi”, pagina 121, rândul 11 şi 12…
IAKOV (strângând masa): Să împachetez şi undiţele?
TRIGORIN: Da, o să mai am nevoie de ele. Cărţile dă-le cuiva…
IAKOV: Am înţeles.
TRIGORIN (pentru sine): Pagina 121, rândurile 11 şi 12! Ce-o fi în rândurile astea? (către Arkadina) Aici în casă sunt cărţi de-ale mele?
ARKADINA: Da. În biroul fratelui meu, în dulapul din colţ.
TRIGORIN: Pagina 121… (pleacă)
ARKADINA: Zău, Petruşa, rămâi acasă…
SORIN: Voi plecaţi, şi o să-mi fie greu fără voi în casa asta.
ARKADINA: Şi la oraş ce-ai să faci?
SORIN: Nimic deosebit. Totuşi! (râde) E un eveniment: punerea pietrei fundamentale la Palatul Administrativ şi aşa şi pe dincolo… Aş vrea măcar o oră, două, să scap de viaţa asta anostă. Mă simt îmbâcsit ca o lulea veche. Am spus să tragă trăsura pe la unu, aşa că vom pleca în acelaşi timp.
ARKADINA (după o pauză): Fie! Trăieşte aici, după pofta inimii, numai să nu te plictiseşti şi să nu răceşti. Vezi şi de fiul meu. Îngrijeşte-l, sfătuieşte-l. (pauză) Uite, plec şi nici nu ştiu de ce a vrut Konstantin să se împuşte. Cred că motivul principal a fost gelozia. Cu cât îl voi lua mai iute pe Trigorin de aici, cu atât o să fie mai bine.
SORIN: Cum să-ţi spun? Au mai fost şi alte motive, şi nu e greu de înţeles: e tânăr, inteligent şi trăieşte numai la ţară, izolat de lume, fără bani, fără situaţie, fără viitor, fără niciun fel de ocupaţie. Îi e şi lui ruşine şi se îngrozeşte de trândăvia lui. Eu ţin foarte mult la el şi el mă iubeşte, totuşi i se pare că e de prisos, la urma urmei, în casa asta şi că stă de pomană. Şi acest amor propriu al lui nu e greu de înţeles…
ARKADINA: Câtă bătaie de cap am cu el! (îngândurată) Să-şi caute o slujbă, ce zici?
SORIN (fluieră; apoi nehotărât): Mi se pare că cel mai potrivit lucru ar fi ca tu… să-i dai ceva bani. Mai întâi de toate trebuie să se îmbrace omeneşte, cum s-ar zice. Uită-te la el! Poartă aceeaşi haină de trei ani, umblă fără palton… (râde) Şi nu i-ar strica băiatului să petreacă puţin… să plece în străinătate, de pildă… Nu costă cine ştie cât…
ARKADINA: Oricum… Pentru un rând de haine, mai merge; dar ca să plece în străinătate! Dar nu, în momentul de faţă n-am nici pentru un rând de haine! (cu hotărâre) Nu am bani!
(Sorin râde)
ARKADINA: N-am!
SORIN (fluieră): Bine, iartă-mă, draga mea, nu te supăra, te cred… Tu eşti o femeie generoasă şi nobilă.
ARKADINA (printre lacrimi): Dar n-am bani!
SORIN: Dacă aş avea, se-nţelege că i-aş da eu, dar n-am nicio lăscaie. (râde) Toată pensia mi-o ia administratorul şi mi-o cheltuieşte pentru gospodărie, pe vite, pe prisăci, şi banii mei se duc pe gârlă. Albinele mor, vitele pier şi cai de trăsură nu mi se dau niciodată…
ARKADINA: Ba eu am bani, dar vezi, sunt artistă şi toaletele m-au ruinat întotdeauna…
SORIN: Tu eşti atât de bună… Am multă stimă pentru tine. Da… Dar iar nu mi-e bine. (se clatină) Am ameţit. (se sprijină de masă) Mi-e rău…
ARKADINA (speriată): Petruşa! (silindu-se să-l susţină) Petruşa, dragul meu!… (strigă) Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!
(intră Treplev, bandajat la cap, şi Medvedenko)
ARKADINA: Îi e rău.
SORIN: Nu-i nimic, nu-i nimic… (zâmbeşte, apoi bea apă) Mi-a şi trecut… cum s-ar zice…
TREPLEV (către Arkadina): Nu te speria, mamă, nu e grav. De la o vreme i se întâmplă des. (unchiului) Unchiule, trebuie să stai culcat.
SORIN: Da, puţin… Şi totuşi am să mă duc la oraş… Am să stau culcat puţin şi apoi am să plec… Ei, şi-aşa… (merge sprijinindu-se în baston)
MEDVEDENKO (îl duce la braţ): Ştii ghicitoarea: dimineaţa în patru labe, la amiază în două, seara în trei…
SORIN (râde): Întocmai. Iar noaptea pe spate. Îţi mulţumesc, pot merge şi singur…
MEDVEDENKO: Haideţi… fără nazuri…
(iese cu Sorin)
ARKADINA: M-a speriat!
TREPLEV: Nu e bine că stă la ţară. Lâncezeşte. Uite, mamă, vezi, dacă te-ar apuca aşa, dintr-odată, generozitatea şi l-ai împrumuta cu vreo mie cinci sute, două mii de ruble, ar putea trăi la oraş un an întreg.
ARKADINA: Nu am bani! Sunt artistă, nu bancher!
(pauză)
TREPLEV: Mamă, schimbă-mi pansamentul. O faci atât de bine!
ARKADINA (ia din dulapul cu medicamente o sticluţă cu iodoform şi o cutie cu pansamente): Doctorul a întârziat.
TREPLEV: A făgăduit să vină pe la zece şi acum e amiază.
ARKADINA: Stai jos! (îi scoate vechiul pansament) Parcă ai avea un turban. Aseară întreba un drumeţ la bucătărie de ce naţionalitate eşti. Rana e aproape vindecată. A mai rămas o nimica toată. (îl sărută pe frunte) În lipsa mea n-ai să mai faci din nou pac-pac?
TREPLEV: Nu, mamă. A fost o clipă de disperare necugetată; n-am mai fost stăpân pe mine. Dar n-o să se mai repete. (îi sărută mâna) Mâinile tale sunt de aur. Îmi aduc aminte, demult, demult – erai încă la teatrul de stat, eu eram mic pe atunci – a fost o bătaie la noi în curte. Au bătut o spălătoreasă. Ţii minte? Au ridicat-o în nesimţire… Tu te duceai mereu pe la ea, îi duceai doctorii, îi spălai copiii în albie. Nu se poate să nu-ţi aduci aminte!
ARKADINA: Nu. (îi face noul pansament)
TREPLEV: În aceeaşi casă cu noi locuiau doua balerine… Veneau să bea cafeaua la tine…
ARKADINA: Da, de asta îmi aduc aminte.
TREPLEV: Erau foarte bisericoase. (pauză) Zilele astea am început să te iubesc iar cu duioşie şi din tot sufletul, ca în copilărie. Nu mi-a mai rămas nimeni afară de tine. Numai că de ce, de ce te laşi sub influenţa acestui om?
ARKADINA: Tu nu-l înţelegi, Konstantin! E o fire dintre cele mai nobile…
TREPLEV: Totuşi, când i s-a spus că vreau să-l provoc la duel, nobleţea nu l-a împiedicat să se dovedească laş. Şi-acum uite-l că pleacă! Fuge ruşinos!
ARKADINA: Ce absurditate! Eu l-am rugat doar să plece de-aici!
TREPLEV: O fire dintre cele mai nobile! Uite că suntem aproape să ne încăierăm din pricina lui, iar el, în clipa asta, desigur, undeva prin salon sau prin grădină, râde de noi… O cultivă pe Nina şi se străduieşte s-o convingă definitiv că el e un geniu.
ARKADINA: Tu simţi un fel de bucurie să-mi spui lucruri neplăcute. Pe omul ăsta eu îl stimez, şi te rog să nu vorbeşti urât despre el în faţa mea!
TREPLEV: Eu însă nu-l stimez. Ai vrea să mă uit la el ca la un geniu, dar, iartă-mă, nu ştiu să mint şi scrierile lui mă dezgustă.
ARKADINA: Te roade invidia! Oamenilor fără talent dar cu pretenţii nu le rămâne altceva decât să tăgăduiască adevăratele talente. E şi asta o mângâiere, n-am ce zice!
TREPLEV (ironic): Adevăratele talente! (furios) Dacă e aşa, ei bine, am eu mai mult talent decât voi toţi la un loc! (îşi smulge pansamentul de pe cap) Voi, învechiţii, aţi pus stăpânire pe artă şi credeţi că numai ce faceţi voi e legitim şi adevărat, iar pe ceilalţi îi prigoniţi şi-i înăbuşiţi! Nu vă recunosc. Nu vă recunosc nici pe tine, nici pe el!
ARKADINA: Decadentule!…
TREPLEV: Întoarce-te la teatrul tău scump şi joacă în piese nătânge şi fără duh.
ARKADINA: Niciodată n-am jucat în piese de-astea. Slăbeşte-mă! Nu eşti în stare să scrii nici cel mai nenorocit vodevil. Târgoveţ din Kiev! Parazitule!
TREPLEV: Zgripţoroaico!
ARKADINA: Zdrenţărosule! (Treplev se aşază şi plânge încet) Om de nimic. (se plimbă agitată) Linişteşte-te! Nu trebuie să plângi! (plânge şi ea) Nu trebuie!… (îi sărută fruntea, obrajii, părul) Copilul meu drag, iartă-mă!… Iart-o pe mama ta păcătoasă! Iartă-mă, nenorocita de mine!
TREPLEV (o îmbrăţişează): Dac-ai şti! Am pierdut tot! Ea nu mă iubeşte! Nu mai pot să scriu… Mi s-au spulberat toate speranţele…
ARKADINA: Nu deznădăjdui… Vor trece toate. El o să plece şi ea o să te iubească din nou. (îi şterge lacrimile) Ajunge! Ne-am împăcat.
TREPLEV (îi sărută mâinile): Da, mamă!
ARKADINA (duioasă): Împacă-te şi cu el! Nu e nevoie de duel. Nu e aşa?
TREPLEV: Bine. Numai dă-mi voie, mamă, să nu-l mai văd. Mi-e greu… E peste puterile mele… (intră Trigorin) Uite… Mă duc… (strânge grăbit medicamentele în dulap) Pansamentul o să mi-l facă doctorul…
TRIGORIN (caută în carte): Pagina 121… rândul 11-12. Ah, iată! (citeşte) „Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi ia-o”.
(Treplev ridică pansamentul şi pleacă)
ARKADINA (uitându-se la ceas): Peste puţin vor trage caii la scară.
TRIGORIN (pentru sine): „Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi ia-o”.
ARKADINA: Sper că ai împachetat totul?
TRIGORIN (nerăbdător): Da, da… (îngândurat) De ce la chemarea asta a unui suflet curat m-am simţit trist, şi inima mi s-a strâns de durere?… „Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi ia-o”. (Arkadinei) Să mai rămânem încă o zi! (Arkadina dă din cap negativ) O zi măcar…
ARKADINA: Nu, dragul meu! Ştiu ce te reţine. Dar trebuie să fii stăpân pe tine. Eşti puţin ameţit, trezeşte-te.
TRIGORIN: Fii şi tu trează, rogu-te, şi dovedeşte că eşti înţelegătoare şi cu judecată şi ia lucrurile ca o adevărată prietenă… (îi strânge mâna) Tu ştii să te jertfeşti… Poartă-te ca un prieten… Renunţă…
ARKADINA (puternic emoţionată): Atât eşti de înnebunit?
TRIGORIN: Mă cheamă ceva spre ea. Poate că e tocmai ceea ce-mi trebuie.
ARKADINA: Dragostea unei fetiţe de provincie! Ce puţin te cunoşti!
TRIGORIN: Uneori oamenii dorm mergând. La fel şi eu: vorbesc cu tine acum şi parcă dorm şi o văd pe ea, în vis… Visuri fermecătoare şi dulci au pus stăpânire pe mine… Renunţă la mine…
ARKADINA (tremurând): Nu, nu… Sunt şi eu o femeie ca oricare alta. De ce-mi vorbeşti aşa? Nu mă chinui, Boris! Mi-e groază…
TRIGORIN: Dacă ai vrea, ai putea fi o femeie extraordinară. Numai iubirea tinerească, plină de farmec şi de poezie, care te fură în lumea visurilor, numai ea îţi poate da fericirea pe pământ. Până acum n-am mai întâlnit iubirea asta. În tinereţe n-am avut timp. Am bătut la uşa tuturor redacţiilor, m-am luptat cu sărăcia. Acum însă iat-o, a sosit în sfârşit, şi mă cheamă! Ce rost ar avea să fug de ea?
ARKADINA (mânioasă): Ai înnebunit?
TRIGORIN: Fie şi-aşa!
ARKADINA: V-aţi înţeles cu toţii astăzi să mă chinuiţi? (plânge)
TRIGORIN (se apucă de cap): Nu înţelege! Nu vrea să înţeleagă!
ARKADINA: Să fiu oare chiar atât de urâtă şi bătrână, încât să mi se poată vorbi fără nicio jenă despre alte femei? (îl îmbrăţişează şi-l sărută) O, ai înnebunit, scumpul meu, idolul meu! Tu eşti ultima pagină a vieţii mele! (îngenunchează) Bucuria mea, mândria mea, fericirea mea… (îi cuprinde genunchii) Dacă mă părăseşti fie şi pentru un ceas, n-am să pot îndura, am să înnebunesc, stăpânul meu minunat, stăpânul meu fără seamăn…
TRIGORIN: Ar putea să intre cineva. (îi ajută să se ridice)
ARKADINA: N-are decât, nu mi-e ruşine de iubirea mea pentru tine. (îi sărută mâinile) Comoara mea, minte zvăpăiată, eşti gata să faci o nebunie, dar eu nu vreau şi n-am să te las… (râde) Eşti al meu… Eşti al meu… Şi fruntea asta e a mea şi ochii sunt ai mei şi părul ăsta mătăsos e al meu… Eşti tot al meu! Cu talentul tău, cu inteligenţa ta, eşti cel mai bun dintre scriitorii de azi, eşti singura nădejde a Rusiei… Eşti sincer, simplu, proaspăt, ai un umor atât de sănătos. Tu ştii să redai, cu o singură trăsătură, ce e mai caracteristic la un personaj sau într-un peisaj, oamenii tăi sunt vii şi trăiesc… O, tu nu poţi fi citit fără emoţie. Crezi că te tămâiez, că te linguşesc! Uită-te în ochii mei, priveşte… Am aerul unei mincinoase? Nu simţi că numai eu ştiu să te preţuiesc, că numai eu îţi spun adevărul, dragul meu, minunea mea… O să pleci. Nu e aşa? Şi n-ai să mă părăseşti?
TRIGORIN: N-am voinţă… Niciodată n-am avut voinţă. Vlăguit, moale, supus întotdeauna, să plac eu oare femeilor? Ia-mă, du-mă, dar să nu mă laşi să fac niciun pas fără tine!
ARKADINA (pentru sine): Acum e al meu! (cu nepăsare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic) De altfel, dacă vrei, poţi să rămâi. Am să plec singură, iar tu o să vii peste o săptămână. La urma urmei, de ce să te grăbeşti?
TRIGORIN: Nu, mai bine plecăm împreună.
ARKADINA: Cum vrei! Fie şi împreună… (pauză. Trigorin înseamnă ceva în caiet) Ce scrii acolo?
TRIGORIN: Am auzit azi-dimineaţă o vorbă frumoasă: „Crângul fecioarei”. O să-mi folosească. (se-ntinde) Aşadar, plecăm, nu-i aşa? Iar vagoane, iar gări, iar bufete, iar geamantane, iar discuţii…
ŞAMRAEV (intrând): Am cinstea să vă anunţ cu părere de rău că trăsura a tras la scară. Mult stimată doamnă, e timpul să plecaţi la gară; trenul vine la ora două şi cinci minute! Fii bună, Irina Nikolaevna, şi nu uita să afli unde e acum actorul Suzdalţev! Trăieşte? E sănătos? Pe vremuri trăgeam câte un chef împreună. Era neîntrecut în „Curierul din Lyon”. Ţin minte că împreună cu el, la Elisavetgrad, juca tragedianul Izmailov, un foarte bun actor şi el. Nu te grăbi, stimată doamnă, mai sunt cinci minute. Odată, într-o melodramă – jucau pe conspiratorii şi fuseseră descoperiţi – trebuind să spună: „Am căzut într-o cursă”, Izmailov a spus: „Am căzut într-o curcă”… (râde cu hohote) Auzi, curcă!
(în timp ce vorbeşte, Iakov umblă la geamantane, fata din casă îi aduce Arkadinei pălăria, mantoul, umbrela, mănuşile, toţi o ajută pe Arkadina să se îmbrace; bucătarul priveşte din pragul uşii din stânga, apoi intră nehotărât;
intră şi Polina Andreevna, apoi Sorin şi Medvedenko)
POLINA ANDREEVNA (cu un coş în mână): Poftim şi prune pentru drum… Sunt foarte dulci. Poate o să vi se facă poftă.
ARKADINA: Eşti foarte bună, Polina Andreevna.
POLINA ANDREEVNA: La revedere, draga mea! Dacă a fost ceva care v-a supărat… Iertaţi-mă! (plânge)
ARKADINA: Totul a fost cum nu se poate mai bine. Numai că nu trebuie să plângi.
POLINA ANDREEVNA: Cum trece viaţa!
ARKADINA: Ce să-i faci!
SORIN (în palton, cu pelerină, cu pălărie, baston, trece prin cameră intrând pe uşa din stânga): Surioară, e timpul. Să nu întârziem, la urma urmei… Eu mă duc la trăsură! (pleacă)
MEDVEDENKO: Ca să vă petrec, o s-o iau pe jos la gară. Ajung numaidecât. (pleacă)
ARKADINA: La revedere, dragii mei… Dacă om mai trăi şi om fi sănătoşi, o să ne vedem la vară din nou. (fata în casă, Iakov şi bucătarul îi sărută mâna) Să nu mă uitaţi. (îi dă bucătarului o rublă) Uite o rublă. Împărţiţi-o între voi trei.
BUCĂTARUL: Vă mulţumim, coniţă. Drum bun! Vă suntem foarte recunoscători.
IAKOV: Să fie într-un ceas bun!
ŞAMRAEV: Ne-ai ferici cu o scrisorică. La revedere, Boris Alexeevici!
ARKADINA: Unde e Konstantin? Spuneţi-i că plec. Trebuie să ne luăm rămas-bun. Să-mi păstraţi o amintire bună. (către Iakov) I-am dat o rublă bucătarului, pentru câteşitrei.
(ies cu toţii în dreapta, scena rămâne goală;
în dosul scenei zgomot ca la plecare; fata din casă se întoarce şi ia coşul cu prune, apoi iese)
TRIGORIN (întorcându-se): Mi-am uitat bastonul. Trebuie să fie pe terasă. (se îndreaptă spre uşa din stânga şi se întâlneşte cu Nina, care intră) Dumneata? Noi plecăm…
NINA: Am presimţit c-o să ne mai vedem. (emoţionată) Boris Alexeevici, am luat o hotărâre definitivă. Zarurile sunt aruncate, m-apuc de teatru! Mâine nu voi mai fi aici, îl părăsesc pe tata, părăsesc totul şi încep o viaţă nouă. Plec şi eu la Moscova, ca şi dumneata. Ne vom vedea acolo.
TRIGORIN (după ce priveşte în jur): Să tragi la „Bazarul slav”. Şi dă-mi de ştire imediat în strada Molceanovka, la casa lui Groholski… Mă grăbesc…
(pauză)
NINA: Încă o clipă!
TRIGORIN (cu vocea scăzută): Eşti atât de frumoasă! O, ce fericire la gândul că ne vom revedea în curând! (ea îşi lasă capul pe pieptul lui) Voi vedea iarăşi ochii ăştia minunaţi, zâmbetul ăsta nespus de frumos şi de gingaş… Trăsăturile astea blajine, chipul ăsta plin de curăţenie îngerească… Draga mea! (sărutare prelungă)
Cortina
Între actul al treilea şi al patrulea au trecut doi ani.
