ACTUL ÎNTÂI

Un colţ al parcului de pe moşia lui Sorin. O alee largă porneşte de la scenă spre fundul parcului, către malul unui lac. Dar de vreme ce o scenă improvizată a fost ridicată pentru spectacol tocmai în faţa lacului, acesta nu se vede deloc. În stânga şi dreapta scenei tufişuri. Câteva scaune, o măsuţă.

Puţin după asfinţitul soarelui. Pe scenă, după cortina lăsată, Iakov şi alţi argaţi. Se aude zgomot şi tuse. Maşa şi Medvedenko vin din stânga, întorcându-se de la o plimbare.

MEDVEDENKO: De ce umbli totdeauna în negru?

MAŞA: Port doliul vieţii mele. Sunt nefericită.

MEDVEDENKO: De ce? (îngândurat) Nu înţeleg… Eşti sănătoasă, iar tatăl dumitale, deşi nu e bogat, nu duce lipsă de nimic. Viaţa mea e mult mai grea decât a dumitale. Primesc cu totul douăzeci şi trei de ruble pe lună. Din ei îmi mai reţin ceva şi pentru pensie şi totuşi nu port doliu. (se aşază)

MAŞA: Nu e vorba de bani. Şi săracul poate fi fericit.

MEDVEDENKO: Asta în teorie. În practică însă e cu totul altfel. Din salariul meu de numai douăzeci şi trei de ruble, trebuie să mâncăm şi să bem, şi suntem mulţi: eu, mama, două surori şi un frate… Ceai şi zahăr ne trebuie? Tutun ne trebuie? Descurcă-te cum ştii!…

MAŞA (cu privirile spre scenă): În curând o să înceapă spectacolul.

MEDVEDENKO: Da. O să joace Zarecinaia, iar piesa e de Konstantin Gavrilovici. Se iubesc, şi astăzi sufletele lor se vor contopi în dorinţa de a da o imagine artistică unică. Sufletele noastre însă, al dumitale şi al meu, n-au puncte comune. Eu te iubesc şi de dorul dumitale nu pot sta acasă. În fiecare zi fac pe jos până la dumneata şase verste la dus şi şase la întors, şi nu întâmpin decât indiferenţă. E lesne de înţeles. Eu n-am mijloace şi am familie grea… Nu se mărită cineva cu un om care n-are nici el ce mânca!

MAŞA: Fleacuri. (prizează tabac) Dragostea dumitale mă înduioşează, dar eu nu pot să-ţi răspund la fel. Asta-i tot. (îi întinde tabachera) Te rog…

MEDVEDENKO: Mulţumesc. Nu iau.

(pauză)

MAŞA: E zăduf. La noapte sigur că o să fie furtună. Dumneata ori faci filozofie, ori vorbeşti despre bani. Pentru dumneata nu există mai mare nenorocire decât sărăcia. Pentru mine e de mii de ori mai uşor să umbli în zdrenţe şi să cerşeşti decât… Dar dumneata nu poţi înţelege aşa ceva…

(prin dreapta intră Sorin şi Treplev)

SORIN (sprijinindu-se în baston): Eu nu mă simt în apele mele la ţară, dragul meu, şi se înţelege de la sine că n-am să mă obişnuiesc niciodată aici. Aseară m-am culcat la zece şi m-am trezit azi la nouă, cu senzaţia că de-atâta somn mi s-a lipit creierul de fundul capului, şi aşa şi pe dincolo. (râde) După masă, nu ştiu cum, dar iar m-a furat somnul şi acum mă simt frânt! E un fel de coşmar, cum s-ar zice…

TREPLEV: Adevărat! Tu trebuie să trăieşti la oraş. (văzându-i pe Maşa şi Medvedenko) Au să vă cheme când va începe. Acum nu e voie să staţi aici. Plecaţi, vă rog.

SORIN (către Maşa): Maria Ilinişna, fii bună şi roagă-l pe tatăl dumitale să spună să dea drumul câinelui! Altfel, urlă iar. Soră-mea n-a închis ochii toată noaptea.

MAŞA: Vorbiţi dumneavoastră cu tata, că eu nu vorbesc. Pe mine vă rog să mă scutiţi! (lui Medvedenko) Haidem!

MEDVEDENKO (lui Treplev): Atunci să ne anunţaţi când o să-nceapă.

(amândoi pleacă)

SORIN: Prin urmare, iar o să urle câinele toată noaptea! Vezi, asta e! Niciodată n-am trăit la ţară după cum am vrut. Se întâmpla să iau concediu câte douăzeci şi opt de zile, şi veneam aici să mă odihnesc. Dar atât mă scoteau din fire cu tot felul de prostii, încât simţeam nevoia să plec în aceeaşi zi. (râde) Totdeauna am plecat cu plăcere de-aici… Dar acum, de când am ieşit la pensie, cum s-ar zice, nu mai am unde să mă duc. Vreau, nu vreau, trebuie să trăiesc aici…

IAKOV (lui Treplev): Noi, Konstantin Gavrilîci, ne ducem să ne scăldăm.

TREPLEV: Bine, dar peste zece minute să fiţi la locurile voastre. (se uită la ceas) O să-nceapă în curând.

IAKOV: Am înţeles. (pleacă)

TREPLEV (aruncând o privire asupra scenei): Ăsta-i tot teatrul. Cortina, culisele, întâia, a doua, şi încolo nimic. Niciun fel de decor. Fundalul ni-l dau lacul şi zarea. Vom ridica cortina la opt şi jumătate precis, când răsare Luna.

SORIN: Minunat.

TREPLEV: Dacă Zarecinaia întârzie, pierdem tot efectul. Ar fi trebuit să fie aici. Tatăl şi mama ei vitregă se ţin scai de ea. I-ar fi mai uşor să scape dintr-o închisoare decât să plece de-acasă! (îi îndreaptă lui Sorin cravata) Barba ţi-e zbârlită şi părul ciufulit. Ar trebui să te mai tunzi…

SORIN (pieptănându-şi barba): Asta-i tragedia vieţii mele. Şi în tinereţe aveam o mutră de parcă aş fi fost veşnic beat şi aşa şi pe dincolo. N-am plăcut niciodată femeilor. (se aşază) De ce o fi îmbufnată soră-mea?

TREPLEV: De ce? Se plictiseşte. (se aşază alături de el) E geloasă. E pornită împotriva mea, împotriva spectacolului, împotriva piesei mele, pentru că nu joacă ea, ci Zarecinaia. Nici nu ştie ce-i cu piesa mea, dar o şi detestă!

SORIN (râde): Ei şi tu! Sari dincolo de cal…

TREPLEV: Îi e ciudă că, uite, pe scena asta mică, Zarecinaia o să aibă succes şi nu ea! (se uită la ceas) Mama mea este o curiozitate psihologică. Desigur, are talent, e inteligentă, e în stare să plângă când citeşte o carte, îl ştie pe Nekrasov în întregime pe dinafară, îngrijeşte de bolnavi ca un înger, dar încearcă s-o lauzi pe Eleonora Duse în faţa ei! Oho-ho! Trebuie s-o lauzi numai pe ea, să scrii numai despre ea, să o aclami, să fii încântat de jocul ei neîntrecut în „Dama cu camelii” sau în „Beţia vieţii”, şi cum aici, la ţară, nu se găseşte o asemenea „beţie”, se plictiseşte, se înfurie, toţi suntem duşmanii ei, toţi suntem vinovaţi. Apoi e superstiţioasă, se teme de trei lumânări, de numărul treisprezece… E zgârcită. Ştiu sigur că are la banca din Odesa şaptezeci de mii de ruble, dar dacă-i ceri un împrumut, începe să plângă.

SORIN: Ţi-a intrat în cap că piesa ta n-o să-i placă mamei tale, şi ai început să te frămânţi, cum s-ar zice. Fii liniştit. Maică-ta te adoră!

TREPLEV (rupând petalele unei flori): Mă iubeşte – nu mă iubeşte, mă iubeşte – nu mă iubeşte. (râde) Vezi? Maică-mea nu mă iubeşte. Cum să mă iubească dacă ea vrea să trăiască, să iubească, să poarte bluze de culoare deschisă, iar eu am douăzeci şi cinci de ani şi-i amintesc mereu că nu mai e tînără? Când nu sunt lângă ea, are numai treizeci şi doi de ani, iar când sunt – patruzeci şi trei. De asta mă urăşte. Pe de altă parte, ştie că nu admit teatrul. Ea iubeşte teatrul şi i se pare că jucând stă în slujba omenirii, a artei sfinte. După părerea mea, teatrul contemporan e numai rutină şi prejudecată. Când se ridică cortina şi în lumina rampei, în încăperile cu trei pereţi, aceste mari talente, preoţii artei sfinte, ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, cum umblă, cum sunt îmbrăcaţi; când din scene şi fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe-nţelesul tuturor, folositoare în viaţa de toate zilele; când în mii de variaţiuni îmi servesc mereu acelaşi lucru şi numai acelaşi lucru, îmi vine să fug, şi fug aşa cum a fugit Maupassant din faţa turnului Eiffel, care-i strivea creierul cu absurditatea lui!

SORIN: Nu se poate trăi fără teatru.

TREPLEV: Trebuie căutate forme noi. Şi dacă aceste forme noi nu sunt, mai bine să nu mai fie nimic. (se uită la ceas) Îmi iubesc mama, o iubesc mult, dar duce o viaţă nesocotită. Îl târăşte mereu după ea pe scriitorul ăla, numele ei este comentat prin gazete şi toate astea mă obosesc. Uneori vorbeşte în mine egoismul muritorului de rând şi îmi pare rău că mama mea e o artistă cunoscută. Mi se pare că dacă ar fi o femeie obişnuită, aş fi mai fericit. Spune, unchiule, există o situaţie mai stupidă şi mai disperată decât asta? La mama, deseori erau invitaţi artiştii şi scriitorii celebri. Printre ei numai eu nu eram nimic şi eram îngăduit numai pentru că eram fiul ei. Dar cine sunt eu? Ce sunt? Am părăsit universitatea după trei ani din motive de forţă majoră, cum s-ar spune. Nu am niciun talent, niciun ban, iar pe paşaportul meu sunt trecut ca târgoveţ din Kiev. De altfel, tata era un târgoveţ din Kiev, deşi era şi el un artist cunoscut. De aceea când în salonul mamei toţi artiştii şi scriitorii îmi dădeau o atenţie binevoitoare, mi se părea că privirile lor îmi măsurau nimicnicia, le ghiceam gândurile şi mă simţeam umilit…

SORIN: Spune-mi, te rog, ce fel de om e romancierul ăsta? Nu poţi să-l înţelegi. Tace mereu.

TREPLEV: E un om deştept, simplu, dar, hai să zicem, puţin melancolic. Foarte cumsecade. N-are nici patruzeci de ani, dar e celebru şi sătul de celebritate… În ce priveşte scrierile lui… cum să-ţi spun? Sunt drăguţe. Are talent… dar… după Tolstoi sau Zola, nu-ţi mai vine să-l citeşti pe Trigorin.

SORIN: Mie, frate, îmi plac literaţii. Cândva îmi doream cu ardoare două lucruri: să mă însor şi să ajung literat. Dar n-am izbutit nici una, nici alta. Dar e plăcut să fii chiar şi un literat mai mărunt, la urma urmei…

TREPLEV (ascultând): Aud paşi… (îl îmbrăţişează pe Sorin) Nu pot să trăiesc fără ea… Până şi zgomotul paşilor ei mă încântă… Sunt nebun de fericire!… (merge repede întru întâmpinarea Ninei Zarecinaia, care intră) Vraja mea, visul meu…

NINA (emoţionată): Cred că n-am întârziat… Sigur că nu…

TREPLEV (sărutându-i mâinile): Nu, nu, nu…

NINA: Toată ziua am fost neliniştită. M-am frământat îngrozitor. Mă temeam că tata n-o să mă lase… Dar a plecat adineauri cu mama mea vitregă. Cerul era roşu şi începuse să răsară Luna. Am gonit calul până aici, nu glumă! (râde) Dar îmi pare bine! (îi strânge ca putere mâna lui Sorin)

SORIN (râzind): Mi se pare că-ţi sunt cam plânşi ochişorii… Ehe-he, nu e bine!

NINA: Vezi că… Abia mai pot să respir. Plec peste o jumătate de oră. Trebuie să ne grăbim. Nu pot, nu pot! Pentru Dumnezeu, nu mă faceţi să întârzii! Tata nu ştie că sunt aici.

TREPLEV: Într-adevăr, ar trebui să începem. Să chemăm toată lumea!

SORIN: Mă duc să-i chem, cum s-ar zice. Chiar acum. (se îndreaptă spre ieşirea din dreapta, cântând) „Spre Franţa porniră doi grenadiri…” ^xiii (priveşte în jurul lui) Odată am cântat asta şi un substitut de procuror mi-a spus: „Dumneavoastră, Excelenţă, aveţi o voce foarte puternică”. Apoi s-a mai gândit şi a adăugat: „… dar… respingătoare”. (râde şi pleacă)

NINA: Tatăl meu şi soţia lui nu mă lasă să vin aici. Ei spun că la voi e o atmosferă boemă… Le e teamă ca nu cumva să mă fac artistă… Dar pe mine mă atrage lacul ăsta ca pe un pescăruş… Sufletul mi-e plin de dumneata. (priveşte în jurul ei)

TREPLEV: Suntem singuri.

NINA: Mi se pare că e cineva pe-acolo.

TREPLEV: Nu-i nimeni. (o sărută)

NINA: Ce copac e ăsta?

TREPLEV: Un ulm.

NINA: De ce-i aşa de întunecat?

TREPLEV: E seară şi toate lucrurile se întunecă. Te rog din suflet, nu pleca devreme.

NINA: Nu se poate!

TREPLEV: Şi dac-aş veni eu la dumneata, Nina? Dacă aş sta toată noaptea în grădină şi aş privi spre fereastra dumitale?

NINA: Nu se poate. Te-ar vedea paznicul… Trezor nu s-a obişnuit încă cu dumneata, şi o să latre.

TREPLEV: Te iubesc.

NINA: Sssst!

TREPLEV (auzind paşi): Cine e? Dumneata eşti, Iakov?

IAKOV (din spatele cortinei): Da, eu sunt.

TREPLEV: Treceţi la locurile voastre! E vremea. Răsare Luna?

IAKOV: Da.

TREPLEV: Spirt ai? Dar pucioasă? Ţine minte, când se vor arăta ochii ăia roşii, trebuie să miroasă a pucioasă! (către Nina) Intră, te rog. Totul e pregătit. Eşti emoţionată?

NINA: Da, foarte! Nu mi-e teamă de mama dumitale, dar ştiu că e şi Trigorin de faţă… Mi-e frică şi mi-e ruşine să joc în faţa lui… Un scriitor celebru… E tânăr?

TREPLEV: Da!

NINA: Ce povestiri minunate scrie!

TREPLEV (rece): Nu ştiu. Nu le-am citit.

NINA: Piesa dumitale e greu de jucat. Nu are personaje vii.

TREPLEV: Ce însemnează „personaje vii”? Nu trebuie să înfăţişăm viaţa aşa cum e, sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o închipuim în visurile noastre!

NINA: Piesa dumitale are prea puţină acţiune. Numai literatură. Şi, după părerea mea, într-o piesă trebuie să existe neapărat şi dragoste… (se retrag amândoi în dosul cortinei)

(intră Polina Andreevna şi Dorn)

POLINA ANDREEVNA: E umezeală. Întoarce-te şi pune-ţi galoşii.

DORN: Mi-e cald.

POLINA ANDREEVNA: N-ai grijă de sănătatea dumitale? Asta e încăpăţânare! Eşti doctor şi ştii prea bine că umezeala nu-ţi face bine, dar îţi place să mă chinuieşti; ieri ai stat dinadins toată seara pe terasă…

DORN (fredonează): „Nu-mi spune că te-a pierdut tinereţea”…

POLINA ANDREEVNA: Te-a prins atât de mult discuţia cu Irina Nikolaevna, încât nici n-ai mai simţit frigul! Mărturiseşte că-ţi place…

DORN: Am cincizeci şi cinci de ani!

POLINA ANDREEVNA: Ce are a face? Pentru un bărbat asta nu însemnează bătrâneţe. Eşti încă bine şi tot mai placi femeilor.

DORN: Unde vrei să ajungi?

POLINA ANDREEVNA: Toţi sunteţi la fel. În faţa unei actriţe, toţi sunteţi la pământ!

DORN (fredonează): „În faţa ta sunt iarăşi”… Dacă în societate artiştii sunt iubiţi şi trataţi altfel decât negustorii, de pildă, asta e în firea lucrurilor, asta înseamnă idealism.

POLINA ANDREEVNA: Femeile şi-au pierdut întotdeauna capul după dumneata şi ţi s-au aruncat de gât. Şi ăsta e idealism?

DORN (dând din umeri): Ei şi? În purtarea femeilor faţă de mine au fost multe lucruri frumoase, în primul rând ele ţineau la mine pentru că eram un doctor bun. Îţi mai aduci aminte că acum zece-cincisprezece ani eram singurul mamoş de încredere din tot ţinutul? Şi afară de asta, am fost totdeauna un om cinstit!

POLINA ANDREEVNA (îi apucă mâna): Dragul meu!

DORN: Mai încet. Uite-i că vin.

(intră Arkadina la braţ cu Sorin, apoi Trigorin, Şamraev, Medvedenko şi Maşa)

ŞAMRAEV: În 1873, la bâlciul de la Poltava, jocul ei era uimitor. O adevărată minune! Doamne, cum mai juca! Nu ştiţi cumva pe unde o mai fi acum comicul Ciadin, Pavel Semionovici? În rolul lui Raspliuiev era neîntrecut. Era mai bine ca Sadovski, v-o jur, stimată doamnă! Pe unde o mai fi acum?

ARKADINA: Mă întrebi întotdeauna de oameni care au trăit înainte de potop! N-am de unde să ştiu! (se aşază)

ŞAMRAEV (oftând): Paşka Ciadin! Nu mai sunt actori ca el! Teatrul a decăzut, Irina Nikolaevna! Înainte erau stejari puternici, azi nu mai sunt decât cioturi.

DORN: Azi, într-adevăr, sunt puţine talente strălucite, dar actorul mijlociu e acum cu mult mai bun!

ŞAMRAEV: Nu sunt de părerea dumitale. Dar în cele din urmă, asta e o chestie de gust. De gustibus aut bene, aut nihil ^xiv …

(Treplev iese de după estradă)

ARKADINA (fiului său): Nu începe, dragul meu?

TREPLEV: Numaidecât. V-aş ruga numai să aveţi puţină răbdare.

ARKADINA (recitând din Hamlet):

Dar fiul meu, opreşte… ochii parcă

Pe dos mi i-ai întors acum, şi văd

Până-n străfundul fiinţei mele-atâtea pete

Că mă întreb: se vor mai şterge-odată?…

TREPLEV (recitând din Hamlet):

Mă-ntreb de ce păcatului te-ai dat

Iubire în mocirlă căutând?

(se aude sunetul cornului de după estradă)

TREPLEV: Domnilor, începe! Vă rog, atenţie! (pauză) Încep! (bate cele trei lovituri şi vorbeşte cu glas apăsat) O, voi umbre străvechi şi venerate ce vă ridicaţi în noapte deasupra acestui lac, adormiţi-ne ca să visăm ce va fi peste două sute de mii de ani!

SORIN: N-o să mai fie nimic peste două sute de mii de ani.

TREPLEV: Atunci, acest nimic să ni-l arate…

ARKADINA: Fie! Am adormit.

(se ridică cortina; se vede lacul; Luna e deasupra orizontului şi se oglindeşte în apă; pe-o piatră mare stă Nina Zarecinaia, îmbrăcată toată în alb)

NINA: Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, renii cu coarne înrămurate, gâştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într-un cuvânt toate vietăţile, toate, toate s-au stins după ce-au încheiat tristul cerc al vieţii lor… Sunt mii de veacuri de când pământul nu mai poartă nicio fiinţă vie, şi această biată Lună în zadar îşi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc ţipând în luncă şi cărăbuşii nu se mai aud prin crânguri de tei. E frig, frig, frig… E pustiu, pustiu, pustiu… E înfricoşător, înfricoşător, înfricoşător… (pauză) Trupurile fiinţelor vii s-au desfăcut în pulbere şi materia cea veşnică le-a prefăcut în pietre, în apă, în nori, iar sufletele tuturor s-au contopit într-unul singur. Şi sufletul lumii sunt eu… Eu… În mine e sufletul lui Alexandru cel Mare şi al lui Cezar, şi al lui Shakespeare, şi al lui Napoleon, şi sufletul celei din urmă lipitori. În mine conştiinţa oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor şi îmi amintesc totul, totul, totul şi retrăiesc în mine fiecare viaţă în parte.

(se ivesc focuri jucăuşe)

ARKADINA (încet): E ceva decadent.

TREPLEV (cu un ton plin de rugăminte şi mustrare): Mamă!…

NINA: Sunt singură. O dată la o sută de ani deschid buzele pentru a vorbi, glasul meu răsună trist în pustiul acesta şi nimeni nu mă aude… Nici voi, palide focuri jucăuşe, nu mă auziţi… Mlaştina putredă vă naşte spre dimineaţă şi rătăciţi până-n zori, dar fără gânduri, fără voinţă, fără fiorul vieţii. Temându-se ca în voi să nu se aprindă viaţa, diavolul, părintele materiei veşnice, săvârşeşte în fiecare clipă în voi, ca în pietre şi în apă, schimbul atomilor, şi astfel vă prefaceţi necontenit. În univers, numai spiritul rămâne veşnic acelaşi şi neschimbat. (pauză) Ca un prizonier aruncat într-o fântână adâncă şi goală, nu ştiu nici unde sunt, nici ce mă aşteaptă. Un singur lucru ştiu: că îmi e sortit să înving în lupta înverşunată şi îndârjită cu diavolul, izvorul forţelor materiei, şi că după aceea, materia şi spiritul se vor contopi într-o armonie desăvârşită şi va începe împărăţia voinţei universale. Dar aceasta nu se va întâmpla decât după un lung, foarte lung, şir de milenii şi foarte încet, când Luna şi luminosul Sirius şi pământul se vor fi prefăcut în pulbere… Dar până atunci, numai spaimă, spaimă… (pauză; pe fondul lacului se arată două puncte roşii) Se apropie diavolul, puternicul meu duşman. Îi văd ochii fioroşi şi cu flăcări purpurii…

ARKADINA: Miroase a pucioasă. Era neapărată nevoie?

TREPLEV: Da.

ARKADINA (râde): Da, e un efect…

TREPLEV: Mamă!

NINA: Îi e urât fără om.

POLINA ANDREEVNA (către Dorn): Ţi-ai scos pălăria. Puneţi-o pe cap. Ai să răceşti.

ARKADINA: Doctorul şi-a scos pălăria în faţa diavolului, părintele materiei veşnice.

TREPLEV (ieşindu-şi din fire, cu glas tare): Piesa s-a terminat! Ajunge! Cortina!

ARKADINA: De ce te superi?

TREPLEV: Ajunge! Cortina! Lasă cortina! (bate din picior) Lăsaţi cortina! (cortina se lasă) Iertaţi-mă! Am scăpat din vedere că numai puţinii aleşi pot scrie piese şi le pot juca. Am călcat monopolul! Mie… eu… (vrea să mai spună ceva, gesticulează, apoi pleacă prin stânga)

ARKADINA: Dar ce-i cu el?

SORIN: Irina, draga mea, nu se cade să răneşti amorul propriu al unui tânăr!

ARKADINA: Da’ ce i-am spus?

SORIN: L-ai jignit!

ARKADINA: Chiar el ne-a prevenit că e numai o glumă. Şi i-am luat piesa ca pe-o glumă!

SORIN: Totuşi…

ARKADINA: Dar acum vrea să ne dovedească că a scris o operă mare! Să mă ierte Dumnezeu! Prin urmare, dacă a pus la cale spectacolul ăsta şi ne-a otrăvit cu pucioasă, n-a făcut-o în glumă ci pentru a ne demonstra ceva… A vrut să ne înveţe cum trebuie să se scrie şi ce trebuie să se joace. La urma urmelor, mă plictiseşte. Oricum, aceste veşnice porniri împotriva mea, aceste înţepături scot pe oricine din sărite! E un băiat cu toane şi plin de trufie.

SORIN: Voia să-ţi facă o plăcere.

ARKADINA: Da? Totuşi, n-a ales o piesă obişnuită, ci ne-a silit să ascultăm aiureala asta decadentă! De dragul glumei sunt gata să ascult şi aiureli, dar aici sunt pretenţii de a aduce forme noi, de a începe o nouă eră în artă. După mine însă, n-avem de a face cu forme noi, ci numai cu un caracter uricios.

TRIGORIN: Fiecare scrie cum vrea şi cum poate.

ARKADINA: Să scrie cum vrea şi cum poate, numai să mă lase în pace!

DORN: Jupiter, te superi… ^xv

ARKADINA: Eu nu sunt Jupiter, ci o biată femeie. (îşi aprinde o ţigară) Nu mă supăr, dar îmi pare rău că un tânăr îşi petrece vremea atât de anost. N-am vrut să-l jignesc.

MEDVEDENKO: Nimănui nu-i e îngăduit să despartă spiritul de materie, deoarece se prea poate ca spiritul să fie o înmănunchere de atomi materiali. (cu vioiciune către Trigorin) Ar trebui făcută şi apoi jucată o piesă în care să se vadă cum trăieşte şi fratele nostru, învăţătorul… că greu îi mai e să trăiască…

ARKADINA: E adevărat! Dar să nu mai vorbim nici de piese, nici de atomi. Ce seară frumoasă! Ascultaţi, domnilor, cântă cineva! (ascultă) Ce frumos e!

POLINA ANDREEVNA: E de pe malul celălalt.

(pauză)

ARKADINA (către Trigorin): Ia stai lângă mine… Acum zece-cincisprezece ani, aici, pe lac, se auzeau aproape în fiecare noapte muzică şi cântece. Pe mal erau vreo şase conace boiereşti. Mi-aduc aminte… Zarvă, râsete, împuşcături şi atâtea aventuri de dragoste… Junele prim şi idolul tuturor acestor şase conace era, pe atunci (îl arată pe doctor), doctorul Evgheni Sergheici, aici prezent. Şi-acum e fermecător, dar atunci era irezistibil. Totuşi, începe să mă mustre conştiinţa. De ce l-am jignit pe bietul meu băieţaş? Nu am linişte. (tare) Kostea! Fiule! Kostea!

MAŞA: Mă duc să-l caut.

ARKADINA: Te rog, drăguţă!

MAŞA (iese prin stânga): Uuuu! Konstantin Gavrilovici! (pleacă)

NINA (ieşind din culise): Probabil că nu vom mai continua! Pot să ies. Bună seara! (se sărută cu Arkadina şi Polina Andreevna)

SORIN: Bravo, bravo!

ARKADINA: Bravo, bravo! Te-am admirat cu toţii. Cu o înfăţişare ca a dumitale şi cu o voce atât de minunată e păcat să stai la ţară. Ai fără îndoială talent. Mă-nţelegi? Trebuie neapărat să joci teatru.

NINA: O, ăsta e şi visul meu! (oftând) Dar n-o să se împlinească niciodată!

ARKADINA: Cine ştie? Dă-mi voie să-ţi recomand pe Trigorin, Boris Alexeevici!

NINA: Ce bine-mi pare! (zăpăcindu-se) Am citit toate cărţile dumneavoastră…

ARKADINA (aşezând-o între ei): Nu te fâstâci, draga mea! E celebru, dar are un suflet simplu. Uite că s-a zăpăcit şi el…

DORN: Propun să se ridice cortina. E prea trist aşa.

ŞAMRAEV (tare): Iakove, frate, ridică cortina!

(cortina se ridică)

NINA (către Trigorin): Nu e aşa că piesa e ciudată?

TRIGORIN: N-am înţeles nimic. Încolo, am ascultat-o cu plăcere. Ai jucat cu atâta sinceritate şi decorul a fost atât de frumos! (pauză) Trebuie să fie mult peşte în lac.

NINA: Da.

TRIGORIN: Îmi place să pescuiesc, nu cunosc o plăcere mai mare decât să stau în amurg şi să privesc pluta undiţei.

NINA: Dar eu cred că pentru acela care a încercat plăcerile creaţiei nu mai există alte plăceri.

ARKADINA (râzând): Nu-i mai spune de astea. Ori de câte ori i se spun vorbe de laudă, se fâstâceşte.

ŞAMRAEV: Ţin minte că o dată, la Moscova, la operă, celebrul Silva a luat un do de jos. Şi s-a întâmplat că în acelaşi timp, parcă dinadins, să se afle la galerie un bas, un cântăreţ de-al nostru de cor bisericesc, care să strige: „Bravo, Silva”… cu o octavă mai jos! Vă puteţi închipui surprinderea noastră! Uite, cam aşa: (cu o voce joasă) „Bravo, Silva”… Toată sala a înlemnit…

(pauză)

DORN: A trecut un înger!

NINA: E timpul să plec. La revedere!

ARKADINA: Unde pleci? De ce aşa devreme? Nu-ţi dăm voie!

NINA: Mă aşteaptă tata.

ARKADINA: Ce om… (se sărută) Dar dacă nu se poate altfel… Ne pare rău, foarte rău, că pleci…

NINA: Dac-aţi şti ce greu mi-e să plec!

ARKADINA: Să te conducă cineva, draga mea…

NINA (speriată): O, nu, nu!

SORIN (rugător): Mai stai!

NINA: Mi-e cu neputinţă, Piotr Nikolaevici!

SORIN: O oră măcar… la urma urmei…

NINA (gândindu-se, apoi printre lacrimi): Mi-e cu neputinţă… (dă mâna cu toţi şi pleacă grăbită)

ARKADINA: Într-adevăr, ce fată nenorocită! Se spune că răposata ei mamă a lăsat moştenire soţului ei până la ultima copeică toată averea, care era foarte mare! Şi acum fetiţa asta a rămas fără nimic, pentru că tatăl ei a şi făcut testament, lăsând totul celei de a doua soţii! E revoltător!

DORN: Da, tatăl ei e un mare ticălos. Ce-i al lui e al lui.

SORIN (frecându-şi mâinile reci): Ce-ar fi dacă am pleca şi noi! Se lasă umezeala. Mă dor picioarele.

ARKADINA: Picioarele tale abia te duc. Parcă-s de lemn. Hai să mergem, bătrân nefericit! (îl ia de braţ)

ŞAMRAEV (oferind braţul soţiei sale): Madame?

SORIN: Iar urlă câinele. (către Şamraev) Fii bun, Ilia Afanasievici, şi spune să-i dea drumul!

ŞAMRAEV: Nu se poate, Piotr Nikolaevici. Mi-e teamă să nu vină hoţii la hambar. Am tot meiul acolo. (către Medvedenko) Da, cu o octavă mai jos: „Bravo, Silva!” Şi nu uita că nu era un artist, ci un biet cântăreţ de biserică!

MEDVEDENKO: Şi ce leafă au cântăreţii ăştia de biserică?

(pleacă toţi afară de Dorn)

DORN (singur): Nu ştiu. Sau eu mi-am pierdut minţile, sau nu înţeleg nimic, dar mie piesa mi-a plăcut. E ceva în ea. Când fetiţa aceea vorbea despre singurătate şi când s-au văzut şi ochii roşii ai diavolului, mi-au tremurat mâinile de emoţie. Are prospeţime şi naivitate. Uite-l… Mi se pare că vine… Am de gând să-i spun lucruri care să-i facă plăcere.

TREPLEV (intră): Nu mai e nimeni.

DORN: Ba eu sunt.

TREPLEV: Maşenka mă caută peste tot prin parc. Ce fiinţă nesuferită!

DORN: Ştii, Konstantin Gavrilovici, că piesa dumitale mi-a plăcut foarte mult! E oarecum ciudată şi nu i-am auzit sfârşitul, totuşi m-a impresionat puternic. Ai talent. Trebuie să mergi mai departe.

(Treplev îi strânge mâna şi-l îmbrăţişează nervos)

DORN: Da’ ce naiba, stăpâneşte-ţi nervii! Ţi-au dat lacrimile… Ce voiam să-ţi spun? Ţi-ai luat subiectul din lumea ideilor abstracte. Aşa şi trebuia, pentru că opera de artă trebuie neapărat să exprime o idee mare. Numai ceea ce e serios e frumos. Ce palid eşti!

TREPLEV: Atunci… mă sfătuieşti să continuu?

DORN: Da… dar să înfăţişezi numai ce-i important şi veşnic. Am avut bun gust în viaţă şi am trăit-o în fel şi chip. Sunt mulţumit. Dar dac-aş fi simţit şi eu avântul ce-l însufleţeşte pe artist când creează, sunt sigur că aş fi dispreţuit învelişul meu material şi tot ce e legat de el şi m-aş fi avântat de pe pământ cât mai sus, spre înălţimi.

TREPLEV: Iartă-mă, te rog. Unde-i Zarecinaia?

DORN: Şi mai e ceva. Orice operă de artă trebuie să aibă o idee clară, bine definită. Trebuie să ştii pentru ce scrii. Altfel, dacă vei porni pe acest drum pitoresc fără să ai vreo ţintă hotărâtă, te vei rătăci şi talentul dumitale te va pierde.

TREPLEV (nerăbdător): Unde-i Zarecinaia?

DORN: A plecat acasă.

TREPLEV (disperat): Ce să fac? Vreau s-o văd… Trebuie neapărat s-o văd. Mă duc.

(intră Maşa)

DORN (către Treplev): Linişteşte-te, prietene!

TREPLEV: Totuşi am să plec. Trebuie să plec.

MAŞA: Konstantin Gavrilovici, intră în casă. Te-aşteaptă mama dumitale. E neliniştită.

TREPLEV: Spune-i c-am plecat. Şi vă rog pe toţi: lăsaţi-mă în pace! Lăsaţi-mă! Nu vă mai ţineţi după mine!

DORN: Ei, ei, dragul meu, nu merge aşa! Nu şade frumos!

TREPLEV (printre lacrimi): La revedere, doctore, şi îţi mulţumesc!… (pleacă)

DORN (oftând): Tinereţe, tinereţe!

MAŞA: Când nu mai ai nimic de spus, oftezi: Tinereţe, tinereţe!… (prizează tabac)

DORN (îi ia tabachera şi o aruncă într-un tufiş): Isprăveşte, e dezgustător. (pauză) Mi se pare că în casă au început să joace cărţi. Hai şi noi acolo…

MAŞA: Mai aşteaptă puţin.

DORN: De ce?

MAŞA: Vreau să-ţi mai spun o dată. Vreau să-ţi vorbesc… (emoţionată) Nu-l iubesc pe tata. Dumitale însă îmi deschid inima. Nu ştiu de ce simt din tot sufletul că-mi eşti apropiat… Ajută-mă. Ajută-mă, că altfel am să fac o prostie. Am să-mi bat joc de viaţa mea, am să mi-o stric… Nu mai pot…

DORN: Şi cum să te ajut?

MAŞA: Sufăr. Nimeni, nimeni nu-mi ştie suferinţele! (îşi pune capul pe pieptul lui, încet) Îl iubesc pe Konstantin.

DORN: Ce nervoşi sunteţi cu toţii! Ce nervoşi! Şi câtă dragoste… O, lac fermecat! (cu blândeţe) Dar cu ce te pot ajuta eu, copilul meu? Cu ce?

Cortina