ACTUL AL DOILEA

Un teren de crichet. În fundul scenei, la dreapta, o casă cu terasă mare; în stânga se vede lacul, în care se oglindeşte soarele. O grădină de flori. Amiază. Căldură. Pe marginea terenului, la umbra unui tei bătrân, stau pe-o bancă Arkadina, Dorn şi Maşa. Pe genunchii lui Dorn – o carte deschisă.

ARKADINA (către Maşa): Ridică-te şi dumneata! (se ridică amândouă) Vino lângă mine. Dumneata ai douăzeci şi doi de ani, eu aproape de două ori pe atât. Evgheni Sergheevici, care pare mai tânără dintre noi?

DORN: Desigur că dumneata!

ARKADINA: Ai văzut? Şi ştii de ce? Pentru că eu lucrez, simt, mă zbucium toată ziua, pe câtă vreme dumneata stai mereu locului şi nu trăieşti… Eu una ştiu: că nu trebuie să mă gândesc la viitor. Nu mă gândesc niciodată nici la bătrâneţe, nici la moarte. Nu poţi ocoli ceea ce se va întâmpla.

MAŞA: Iar eu mă simt ca şi cum m-aş fi născut demult, demult, şi-mi târăsc viaţa după mine ca pe o trenă fără de sfârşit… Şi deseori mi se întâmplă să nu mai am nicio poftă de viaţă! (se aşază) Desigur că toate astea sunt fleacuri. Trebuie să te scuturi bine şi să te lepezi de ele!

DORN (cântă încet): „Povestiţi-i voi, florile mele…”

ARKADINA: Şi mai trebuie să ştii că sunt corectă ca un englez. Eu, draga mea, sunt totdeauna scoasă ca din cutie. Totdeauna sunt îmbrăcată şi coafată comme il faut ^xvi . Să-mi îngădui eu vreodată să ies din casă, fie numai până în grădină, în bluză sau nepieptănată? Niciodată! De-asta mă şi ţin bine, pentru că n-am fost niciodată lălâie şi nu m-am lăsat, ca altele… (cu mâinile în şolduri, se plimbă pe teren) Uitaţi-vă, arăt sau nu tânără? Sunt în stare să joc şi rolul unei fetiţe de cincisprezece ani!

DORN: Cu toate astea, eu tot am să citesc mai departe… (ia cartea) Ne-am oprit la negustorul de făină şi la şobolani…

ARKADINA: Da, la şobolani. Citeşte! (se aşază) Sau mai bine, dă-mi mie cartea. Am să citesc eu. E rândul meu. (ia cartea şi caută pasajul) La şobolani… Uite-aici. (citeşte) „Şi e tot atât de primejdios pentru oamenii de lume să răsfeţe şi să atragă pe scriitori la ei, cât e pentru un negustor de făină să crească şobolani în hambarele lui. Şi totuşi scriitorii sunt iubiţi. De aceea, când o femeie a pus ochii pe un scriitor şi doreşte să-l cucerească, îl asediază cu laude, cu drăgălăşenii şi răsfăţuri…” Ei, asta, poate, la francezi; la noi însă nu există nimic asemănător… nimic nu se face după program. Femeile noastre, de obicei, înainte de a cuceri inima unui scriitor, sunt îndrăgostite de el până peste cap. Să nu căutăm prea departe! Uitaţi-vă de pildă la mine şi la Trigorin…

(vin Sorin, sprijinindu-se în baston, şi Nina; Medvedenko împinge în urma lor un fotoliu pe roate)

SORIN (cu tonul cu care mângâi un copil): Ei? Ne bucurăm şi noi astăzi? Suntem şi noi veselă, cum s-ar zice? (către sora lui) Sigur că ne bucurăm! Tatăl şi mama vitregă au plecat la Tver, şi trei zile în cap suntem liberă!

NINA (se aşază lângă Arkadina şi o îmbrăţişează): Sunt atât de fericită! Acum sunt numai a voastră.

SORIN (aşezându-se în fotoliul său): Ce frumuşică e astăzi!

ARKADINA: Şi cochetă şi nostimă… Asta-mi place! (o sărută pe Nina) Dar să nu te mai lăudăm că te deochem. Unde e Boris Alexeevici?

NINA: La pescuit, lângă cabina de baie.

ARKADINA: Cum de nu s-a plictisit? (vrea să continue cititul)

NINA: Ce citiţi?

ARKADINA: Maupassant, „Sur l’eau”, drăguţo! (citeşte câteva rânduri pentru sine) Ei, mai departe nu-i nici interesant, nici adevărat. (închide cartea) Sufletul mi-e neliniştit. Spuneţi-mi, ce-i cu fiul meu? De ce-i atât de plictisit şi morocănos? Îşi petrece zilele pe lac; nu-l mai văd aproape deloc!

MAŞA: Îi e sufletul zbuciumat. (către Nina, sfioasă) Te rog, citeşte-ne din piesa lui!

NINA (dând din umeri): Ţii dumneata neapărat? E atât de puţin interesant!

MAŞA (stăpânindu-şi emoţia): Când citeşte, păleşte şi îi ard ochii. Are un glas frumos şi trist şi se poartă ca un poet.

(Sorin sforăie.)

DORN: Noapte bună!

ARKADINA: Petruşa!

SORIN: Da!

ARKADINA: Dormi?

SORIN: Defel!

(pauză)

ARKADINA: Faci rău, frate, că nu te îngrijeşti.

SORIN: Eu aş vrea să mă caut, dar nu vrea doctorul!

DORN: Ce să te mai cauţi la şaizeci de ani?!

SORIN: Dar şi la şaizeci de ani mai vrei să trăieşti!

DORN (cu ciudă): Ia şi dumneata, acolo, picături de valeriană!

ARKADINA: Cred c-ar fi bine să plece undeva la băi.

DORN: Să plece! Ar putea să plece, după cum ar putea să nu plece!

ARKADINA: Mai pricepe ceva dacă poţi.

DORN: N-ai ce să pricepi. Totul e limpede.

(pauză)

MEDVEDENKO: Piotr Nikolaevici ar trebui să se lase de fumat…

SORIN: Astea-s prostii!

DORN: Nu, nu sunt prostii. Vinul şi tutunul îţi iau personalitatea. După o ţigară sau un pahar de votcă, dumneata nu mai eşti Piotr Nikolaevici, ci Piotr Nikolaevici plus încă cineva. Eul dumitale se destramă şi te porţi cu dumneata cum te-ai purta cu o a treia persoană: cu el…

SORIN (râde): E uşor să judeci pe alţii. Dumneata ţi-ai trăit viaţa, dar eu? Am fost douăzeci şi opt de ani la Ministerul de Justiţie, dar nu am trăit încă, nu am încercat nimic în viaţă, cum s-ar zice, şi – lucru lesne de înţeles – mi-e încă sete de viaţă! Dumneata eşti sătul şi indiferent, şi de asta înclini spre filozofie. Eu vreau să trăiesc, şi de asta beau vin de Xeres la masă şi fumez ţigări de foi, şi-aşa şi pe dincolo… Ei, şi aşa…

DORN: Viaţa trebuie luată în serios! Dar ca să te îngrijeşti la şaizeci de ani şi să-ţi pară rău că în tinereţe ai avut prea puţine plăceri, asta, iartă-mă, denotă neseriozitate!

MAŞA (se ridică): Mi se pare că e vremea mesei. (merge leneş) Mi-a amorţit un picior… (pleacă)

DORN: Acum se duce şi dă peste cap două păhărele, înainte de masă.

SORIN: Dacă n-are altă bucurie în viaţă, sărăcuţa de ea!

DORN: Toate sunt deşertăciuni, Excelenţă!

SORIN: Dumneata raţionezi ca omul sătul.

ARKADINA: Ah, Doamne, ce poate fi mai plicticos decât dulcea plictiseală a vieţii de la ţară! E cald, linişte, nimeni nu face nimic, toţi filozofează… îmi place să stau cu voi, prieteni, îmi place să vă ascult, dar… e mult mai plăcut să mă aflu într-o cameră de hotel şi să-mi învăţ rolul.

NINA (exaltată): Ce frumos e! Cum vă înţeleg!

SORIN: Desigur, e mai bine la oraş. Stai la biroul tău, lacheul nu dă voie nimănui să intre neanunţat, ai telefon… pe stradă birjari, şi-aşa şi pe dincolo…

DORN (fredonează): „Povestiţi-i voi, florile mele…”

(intră Şamraev şi după el Polina Andreevna)

ŞAMRAEV: Uite-i pe ai noştri! Bună ziua. (sărută mâna Arkadinei şi apoi a Ninei) Sunt mulţumit că vă văd pe toţi sănătoşi. (către Arkadina) Soţia mea spune că aveţi de gând să plecaţi chiar azi, împreună cu ea, la oraş. E adevărat?

ARKADINA: Da, aşa aveam de gând.

ŞAMRAEV: Hm! Foarte bine! Dar cu ce o să vă duceţi, stimată doamnă? Azi se transportă secara şi toţi argaţii sunt ocupaţi. Şi cu ce cai, dacă-mi daţi voie să întreb?

ARKADINA: Cu ce cai? Ştiu eu cu ce cai?

SORIN: Avem caii de trăsură.

ŞAMRAEV (enervându-se): Caii de trăsură? Da’ hamuri de unde să iau? De unde? E de neînchipuit! Să nu-ţi vie să crezi! Stimată doamnă, mă închin în faţa talentului dumneavoastră, sunt gata să-mi jertfesc zece ani din viaţă pentru dumneavoastră, dar cai nu vă pot da!

ARKADINA: Dar dacă trebuie să mă duc la oraş! Curios lucru!

ŞAMRAEV: Mult stimată doamnă, nu ştiţi ce înseamnă o gospodărie!

ARKADINA (aprinzându-se): Mereu aceeaşi poveste! Dacă e aşa, plec chiar azi la Moscova. Porunceşte să-mi tocmească în sat nişte cai, dacă nu vrei să mă duc pe jos până la gară!

ŞAMRAEV (aprinzându-se): Atunci, eu îmi dau demisia! Căutaţi-vă un alt administrator. (pleacă)

ARKADINA: Nu e vară să nu se-ntâmple la fel! Aici nu e vară să nu fiu jignită. N-am să mai calc pe-aici!

(iese în stânga în direcţia cabinei de baie;

după un minut trece spre casă urmată de Trigorin, care duce nişte undiţe şi o găleată)

SORIN (aprinzându-se): Asta-i obrăznicie! Dracu mai ştie ce e! M-am săturat, la urma urmei! Să se-aducă toţi caii numaidecât.

NINA (către Polina Andreevna): S-o refuzi pe Irina Nikolaevna, o artistă atât de celebră! Oare fiecare dorinţă a ei, fie ea şi capriciu, nu e mai importantă decât gospodăria voastră? E de necrezut!

POLINA ANDREEVNA (disperată): Ce pot face? Puneţi-vă în locul meu. Ce pot face?

SORIN (către Nina): Să mergem la soră-mea… S-o rugăm cu toţii să nu plece. Nu? (privind în direcţia în care a ieşit Şamraev) E un om de nesuferit! Un adevărat tiran!

NINA (nu-l lasă să se scoale): Rămâi, nu te scula! Te ducem noi! (ea şi Medvedenko împing fotoliul cu roate) E îngrozitor!

SORIN: Da, e îngrozitor! Dar n-o să plece! Vorbesc eu cu el! (iese. Rămân Dorn şi Polina Andreevna)

DORN: Ce oameni anoşti! De fapt, soţul dumitale ar merita să fie dat pe uşă afară! Totul se va sfârşi însă altfel. Şi muierea asta bătrână de Piotr Nikolaevici şi sora lui îi vor cere iertare. Ai să vezi!

POLINA ANDREEVNA: A trimis şi caii de trăsură la câmp! În fiecare zi nu sunt decât neînţelegeri de-astea! Dacă ai şti cât sunt de chinuită! Mă îmbolnăvesc! Uite, tremur… Nu pot să-i rabd mojicia! (cu ton rugător) Evgheni, iubitule, scumpule, ia-mă la dumneata… Timpul trece, nu mai suntem tineri şi măcar acum, la sfârşitul vieţii, să nu ne mai ascundem, să nu mai minţim…

(pauză)

DORN: Am cincizeci şi cinci de ani. E prea târziu să-mi schimb viaţa.

POLINA ANDREEVNA: Ştiu, refuzi pentru că în afară de mine mai sunt şi alte femei în viaţa ta. E cu neputinţă să le iei pe toate la dumneata… înţeleg… Iartă-mă, ştiu că te-ai săturat de mine…

(Nina se arată lângă casă; culege flori)

DORN: Ba nu e chiar aşa.

POLINA ANDREEVNA: Mă roade gelozia. Desigur, ca doctor nu poţi să nu vezi femei. Înţeleg…

DORN (către Nina, care se apropie): Ce mai e nou?

NINA: Irina Nikolaevna plânge, iar Piotr Nikolaevici are o criză de astm.

DORN (se ridică): Mă duc să le dau vaieriană la amândoi.

NINA (îi oferă florile): Îmi dai voie?

DORN: Merci bien. ^xvii (se îndreaptă spre casă)

POLINA ANDREEVNA (mergând cu el): Ce flori frumoase! (lângă casă, cu glas surd) Dă-mi florile! Dă-mi florile! (ia florile, le rupe şi le aruncă; amândoi intră în casă)

NINA (singură): Ce curios e să vezi că o artistă celebră plânge şi încă pentru un fleac ca ăsta! Dar nu e şi mai curios că un scriitor celebru, la care se închină cititorii, despre care scriu toate gazetele, ale cărui fotografii le poate cumpăra oricine, care e tradus în limbi străine, îşi petrece vremea pescuind şi se bucură că a prins doi cosaci? Credeam că oamenii celebri sunt mândri şi inaccesibili, că dispreţuiesc mulţimea, ca şi cum s-ar răzbuna prin gloria şi strălucirea numelui lor de faptul că mulţimea pune mai presus de toate bogăţia şi boieria din naştere. Dar uite că şi ei plâng, prind peşti, joacă cărţi, râd şi se supără, la fel ca toţi ceilalţi!…

TREPLEV (intră fără pălărie, ţinând în mână o puşcă şi un pescăruş împuşcat): Eşti singură?

NINA: Singură.

(Treplev îi pune la picioare pescăruşul)

NINA: Ce înseamnă asta?

TREPLEV: Am fost atât de ticălos, încât am tras în acest pescăruş. Îl pun la picioarele dumitale!

NINA: Ce-i cu dumneata? (ridică pescăruşul şi se uită la el)

TREPLEV (după o pauză): În curând şi în acelaşi fel mă voi omorî şi eu.

NINA: Nu te mai recunosc!

TREPLEV: Da, după ce şi eu am încetat să te mai recunosc pe dumneata. Te-ai schimbat faţă de mine. Ai o privire rece şi prezenţa mea te stinghereşte.

NINA: În ultimul timp te-ai făcut supărăcios, te exprimi tot mai obscur, cu fel de fel de simboluri. Uite, sunt sigură că şi pescăruşul ăsta e un simbol, dar eu – nu te supăra – nu înţeleg! (pune pescăruşul pe bancă) Sunt prea simplă ca să înţeleg.

TREPLEV: Toate au început din seara în care piesa mea a căzut atât de stupid. Femeile nu iartă insuccesul. Am ars totul, până la ultima filă. Dacă ai şti cât de nenorocit sunt! Răceala dumitale e cumplită, nefirească. E ca şi cum m-aş trezi din somn şi aş vedea că lacul acesta a secat dintr-odată sau că l-a înghiţit pământul. Chiar acum mi-ai spus că eşti prea simplă ca să mă înţelegi. Dar ce-i de înţeles aici?! Piesa n-a plăcut, dumneata nu ai decât dispreţ pentru inspiraţia mea, mă crezi un om mediocru, un om de nimic, la fel ca mulţi alţii. (bate din picior) Îmi dau perfect de bine seama, îmi dau bine seama! Parcă aş avea un cui înfipt în creier, blestemat să fie şi el, şi mândria asta a mea, care îmi suge sângele, mi-l suge ca un vampir! (văzându-l pe Trigorin care se apropie citind o carte) Uite, vine adevăratul talent! Umblă ca Hamlet, ca şi el ţine o carte în mână. (o tachinează) Vorbe, vorbe, vorbe. Soarele ăsta nici nu s-a apropiat de dumneata, şi ai şi început să zâmbeşti şi privirea ţi s-a topit sub razele lui. Nu vreau să vă supăr…

(pleacă grăbit)

TRIGORIN (notând în carte): Trage tabac pe nas şi bea votcă… Totdeauna în negru… O iubeşte învăţătorul…

NINA: Bună ziua, Boris Alexeevici!

TRIGORIN: Bună ziua. Pe neaşteptate lucrurile s-au încurcat atât de mult, încât mi se pare că vom pleca chiar astăzi. S-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. Îmi pare rău. Mi se întâmplă atât de rar să întâlnesc fete tinere, tinere şi fermecătoare! Am şi uitat şi mi-e greu să-mi mai închipui cum se simte cineva la optsprezece-nouăsprezece ani. De aceea în povestirile şi nuvelele mele, fetele sunt de obicei false. Aş vrea să fiu măcar o singură oră în locul dumitale, să ştiu cum gândeşti şi să aflu ce fel de fiinţă eşti.

NINA: Iar eu aş vrea să fiu în locul dumitale.

TRIGORIN: De ce?

NINA: Ca să ştiu ce simte un scriitor talentat şi celebru. Cum se simte celebritatea? Ce simţi când ştii că eşti celebru?

TRIGORIN: Ce simt? Cred că… nimic. La asta nu m-am gândit niciodată. (gândindu-se)…Una din două: sau dumneata exagerezi celebritatea mea sau celebritatea nu se simte deloc.

NINA: Dar când citeşti despre dumneata în gazete?

TRIGORIN: Când te laudă, e plăcut, iar când te înjură – vreo două zile nu mai eşti în apele tale.

NINA: Ce lume minunată! Dac-ai şti cât te invidiez. Ursitele oamenilor sunt atât de deosebite. Unii abia târăsc după ei o existenţă plictisitoare şi neînsemnată, semănând cu toţii între ei, toţi nefericiţi. Altora – dumitale de pildă, şi eşti unul la un milion – le e dat să aibă o viaţă interesantă, luminoasă, plină de conţinut… Eşti fericit…

TRIGORIN: Eu? (dând din umeri) Cum să-ţi spun… dumneata vorbeşti de celebritate, de fericire, de o viaţă luminoasă şi interesantă, dar pentru mine, iartă-mă, toate cuvintele astea frumoase sunt ca o dulceaţă din care eu nu gust niciodată. Eşti foarte tânără şi foarte bună.

NINA: Viaţa dumitale e atât de frumoasă!

TRIGORIN: Ce vezi în ea atât de frumos? (se uită la ceas) Uite, acum trebuie să mă duc să scriu. Iartă-mă, nu am timp… (râde) Dumneata ai pus, cum se spune, degetul pe rană şi eu mă simt tulburat şi aproape puţin supărat. Dar fie! Hai să vorbim. Să vorbim despre minunata şi luminoasa mea viaţă… De unde să începem? (se gândeşte puţin) De multe ori eşti stăpânit de idei stăruitoare: ziua şi noaptea nu te gândeşti decât la Lună, de pildă. Am şi eu o lună a mea. Zi şi noapte duc povara unui gând ce nu mă părăseşte… Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie… N-am isprăvit bine o povestire, când, nu ştiu de ce, trebuie să scriu o a doua, apoi o a treia, după a treia o a patra… Aşa, scriu şi eu cum aş merge cu caii de poştă, fără întrerupere, şi nu pot altfel. Şi acum te-ntreb: ce e luminos şi minunat în toate astea? O, ce viaţă barbară! Uite, acum stau de vorbă cu dumneata, îmi pun tot sufletul, şi totuşi nu pot să uit nicio clipă că mă aşteaptă o poveste neisprăvită. Văd un nor care seamănă cu un pian. Mă gândesc: trebuie să pomenesc undeva, într-o povestire, că pe cer plutea un nor care semăna cu un pian. Miroase a heliotrop? Repede îmi fixez în minte: un miros foarte dulce, culoarea văduvelor. A se pomeni la descrierea unei seri de vară. Te iscodesc pe dumneata şi mă iscodesc şi pe mine, la fiecare frază, la fiecare cuvânt şi mă grăbesc să închid aceste fraze şi cuvinte în cămările mele literare: poate-mi vor trebui! După ce am isprăvit o lucrare, alerg la teatru sau la pescuit. Ar trebui măcar atunci să mă odihnesc şi să uit. Da’ de unde! În capul meu a şi început să se mişte, ca o ghiulea de tuci, subiectul cel nou. Şi iarăşi mă simt târât spre masa mea de lucru, şi iarăşi mă grăbesc să scriu, să scriu mereu. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată. Neliniştea vine din mine, simt că-mi irosesc viaţa, simt că pentru mierea pe care o împart orbeşte atâtor necunoscuţi risipesc polenul celor mai frumoase flori ale mele, le smulg şi le calc în picioare rădăcinile. Nu sunt oare un nebun? Oare cunoscuţii şi prietenii mei se poartă cu mine cum s-ar purta cu un om sănătos? „Ce mai scrii?” „Ce ne vei mai dărui?” Mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi cuvinte! Şi mi se pare că toată atenţia cunoscuţilor, laudele şi entuziasmul, toate sunt numai înşelăciune. Mă mint ca pe un om bolnav, şi uneori mi-e teamă că se vor apropia de mine pe furiş, pe la spate, că mă vor înşfăca şi mă vor duce ca pe Poprişcin ^xviii la balamuc! Chiar în anii tinereţii mele, în cei mai buni ani ai mei, ca începător, a fost un chin neîntrerupt. Scriitorul mărunt – mai ales când nu-i merge cu scrisul – se simte stângaci, inutil, neîndemânatic, nervii îi sunt încordaţi, iritaţi. Dă neîncetat ocol celor apropiaţi de viaţa literară şi artistică, nerecunoscut, neluat în seamă de nimeni, temându-se să privească oamenii în faţă, asemenea unui jucător pasionat care nu are bani. Necunoscându-mi cititorii, nu ştiu de ce mi-i închipuiam duşmănoşi şi neîncrezători. De public mi-era teamă, mă îngrozea. De câte ori mi se juca o piesă nouă mi se părea că în sală toţi oamenii bruni îmi sunt vrăjmaşi şi că celor blonzi nici nu le pasă de mine. O! Ce chinuri îngrozitoare!

NINA: Te-aş întreba numai dacă inspiraţia, procesul însuşi al creaţiei nu-ţi dau clipe de adâncă fericire?

TRIGORIN: Da, când scriu e plăcut. Plăcută e şi citirea corecturii, dar… abia a ieşit cartea de sub tipar şi n-o mai pot suferi. Văd că nu e ceea ce trebuia, că am greşit, că n-ar fi trebuit scrisă defel. Sunt abătut, mă doare-n suflet… (râzând) Şi publicul citeşte şi spune:, „Da, e drăguţ… are talent… Drăguţ, dar e departe de Tolstoi” sau: „Frumoasă carte, dar «Părinţi şi copii» a lui Turgheniev e mai bună”. Şi aşa mereu, până la groapă, totul va fi drăguţ şi scris cu talent; drăguţ şi scris cu talent şi nimic mai mult. Iar când voi muri, cunoscuţii mei, trecând pe lângă mormântul meu, vor spune: „Aici odihneşte Trigorin. A fost un scriitor bun, dar a scris mai prost decât Turgheniev.”

NINA: Iartă-mă, dar refuz să te înţeleg. Cred mai degrabă că te-a răsfăţat succesul.

TRIGORIN: Care succes? N-am fost niciodată încântat de mine. Nu mă plac ca scriitor. Şi ce e mai rău e că mă simt învăluit ca de-o pâclă şi că de multe ori nu înţeleg ce scriu… îmi plac – de pildă – apa asta, copacii, cerul, simt natura, ea trezeşte în mine o pasiune, o dorinţă de nestăpânit de a scrie. Dar eu nu sunt numai peisagist, ci şi cetăţean. Îmi iubesc ţara, poporul, şi simt că dacă sunt scriitor, am datoria să vorbesc despre popor, despre suferinţele lui, despre viitorul lui. Am datoria să vorbesc despre ştiinţă, despre drepturile omului et caetera, et caetera. Şi vorbesc despre toate, mă grăbesc, sunt îmboldit din toate părţile, unii se supără, în timp ce eu alerg dintr-o parte într-alta, ca o vulpe încolţită de câini. Privesc cum viaţa şi ştiinţa merg mereu înainte, iar eu rămân tot mai mult în urmă, ca un ţăran care a pierdut trenul. Şi simt în cele din urmă că nu mă pricep să descriu decât o privelişte, iar în toate celelalte sunt fals, fals până în măduva oaselor.

NINA: Lucrezi prea mult şi nu mai ai nici timp, nici poftă să ştii cât preţuieşti. Dumneata poţi să fii nemulţumit de dumneata, dar pentru alţii eşti un om mare şi minunat. Dacă eu aş fi un scriitor ca dumneata, mi-aş da toată viaţa mulţimii, ştiind că fericirea ei e s-o înalţ până la mine, şi mulţimea m-ar purta pe un car de triumf.

TRIGORIN: Ei, pe un car de triumf! Da’ ce, sunt Agamemnon?

(zâmbesc amândoi)

NINA: Pentru fericirea de a fi scriitoare sau artistă aş îndura ura rudelor, sărăcia şi dezamăgirea, aş locui într-un pod, sub acoperiş, aş mânca numai pâine neagră, aş răbda chinul de a fi nemulţumită de mine, de a-mi recunoaşte greşelile, dar pentru toate acestea aş cere în schimb gloria… gloria adevărată, răsunătoare… (îşi acoperă faţa cu mâinile) Am ameţit… Of!

GLASUL ARKADINEI (din casă): Boris Alexeevici!

TRIGORIN: Mă cheamă… Desigur ca să-mi fac geamantanele. Şi tare n-aş vrea să plec! (se uită spre lac) Ce frumos e aici!… Minunat!

NINA: Vezi casa şi grădina de pe celălalt mal?

TRIGORIN: Da.

NINA: Fac parte din moşia răposatei mele mame. Acolo m-am născut. Toată viaţa mi-am petrecut-o lângă lacul ăsta. Îi ştiu şi cel mai mic ostrov!

TRIGORIN: E frumos aici la voi. (văzând pescăruşul) Ce-i asta?

NINA: Un pescăruş. L-a împuşcat Konstantin Gavrilîci.

TRIGORIN: Frumoasă pasăre. Zău că nu-mi vine să plec. Încearcă şi o convinge pe Irina Nikolaevna să mai rămână. (notează ceva în caiet)

NINA: Ce scrii?

TRIGORIN: Nimic important. Îmi notez ceva… Mi-a trecut prin gând un subiect. (ascunzând caietul) Un subiect pentru o scurtă povestire: pe malul unui lac trăieşte din copilărie o fată tânără, aşa, ca dumneata. Iubeşte lacul ca un pescăruş şi e fericită şi liberă ca şi el. Dar vine din întâmplare un om, o vede şi, aşa, din lipsă de altceva, o nimiceşte ca pe acest pescăruş.

(pauză)

(la fereastră se arată Arkadina)

ARKADINA: Boris Alexeevici, unde eşti?

TRIGORIN: Viu numaidecât. (pleacă uitându-se mereu la Nina. Către Arkadina, care a rămas la fereastră) Ce e?

ARKADINA: Nu mai plecăm!

(Trigorin intră în casă)

NINA (se apropie de rampă; după câteva clipe de gândire): Visez!

Cortina