ACTUL AL PATRULEA
Grădina cu copaci bătrâni ai casei Prozorov. În fundul aleii lungi de brazi se zăreşte râul, mărginit pe o parte de pădure. În dreapta e terasa casei. Pe terasă e pusă masa, pahare, sticle, s-a băut şampanie. E ziuă, spre amiază. Dinspre stradă spre râu trece din când în când, traversând grădina, câte cineva, în grabă. Apoi mai trec şi cinci soldaţi. În tot timpul actului, Cebutîkin e foarte binedispus. Stă în grădină în fotoliu şi aşteaptă să fie chemat. E cu chipiu şi baston. Pe terasă stau Tuzenbah, Irina şi Kulîghin, care e cu mustaţa rasă şi poartă decoraţia atârnată de gât. Fedotik şi Rode coboară de pe terasă în grădină, petrecuţi de ceilalţi. Amândoi sunt în ţinută de campanie.
TUZENBAH (se sărută cu Fedotik): Dragul meu, am trăit ca doi prieteni buni! (se sărută cu Rode) Încă o dată… adio… dragul meu!
IRINA: La revedere!
FEDOTIK: Adio! Nu la revedere, căci n-o să ne mai vedem niciodată!
KULÎGHIN: Cine ştie? (îşi şterge ochii şi surâde) Ia te uită! M-au podidit lacrimile!
IRINA: Poate să ne mai întâlnim vreodată!
FEDOTIK: Da. Peste zece-cincisprezece ani! Atunci însă abia ne vom recunoaşte şi ne vom saluta cu răceală! (ia un instantaneu) Staţi!… E pentru ultima oară!
RODE (îl îmbrăţişează pe Tuzenbah): N-o să ne mai vedem. (sărută mâna Irinei) Vă mulţumesc din suflet pentru tot, pentru tot!
FEDOTIK (înciudat): Stai puţin!…
TUZENBAH: Cu voia lui Dumnezeu, ne vom mai întâlni… Să ne scrieţi… neapărat…
RODE (aruncând o privire prin grădină): Adio, copaci bătrâni! (strigă) Hop! Hop! (pauză) Adio, frumos ecou!
KULÎGHIN: Ei, cine ştie? Poate că vă veţi însura acolo, în Polonia… Nevestele voastre poloneze vă vor îmbrăţişa, spunându-vă: cohane! (râde)
FEDOTIK (se uită la ceas):. Nu mai avem nici o oră! Din toată bateria, numai Solionîi pleacă cu şlepul. Noi o pornim cu coloana. Azi vor pleca trei baterii cu câte un divizion, mâine alte trei. Peste oraşul ăsta se vor aşterne apoi liniştea şi tăcerea…
TUZENBAH: Şi o plictiseală fără margini…
RODE: Unde e Maria Sergheevna?
KULÎGHIN: Maşa e în grădină.
FEDOTIK: Trebuie să ne luăm rămas-bun şi de la dânsa.
RODE: Adio, trebuie să plec, altfel simt că mă apucă plânsul! (îi îmbrăţişează în grabă pe Tuzenbah şi pe Kulîghin şi sărută mâna Irinei) Ce bine am trăit aici!
FEDOTIK (către Kulîghin): Iată o amintire… un carneţel cu creionaş… Hai s-o luăm spre râu… (pleacă amândoi şi se întorc de câteva ori, ca să mai privească casa)
RODE (strigă): Hop! Hop!
KULÎGHIN (strigă): Adio!
(se vede cum se întâlnesc în fundul scenei cu Maşa, îşi iau rămas-bun şi pleacă împreună cu ea)
IRINA: Au plecat!… (se aşază pe ultima treaptă a terasei)
CEBUTÎKIN: Au uitat să-şi ia rămas-bun de la mine!
IRINA: Dar dumneata ce-ai păzit?
CEBUTÎKIN: Drept să-ţi spun, am uitat şi eu! Îi voi întâlni în curând, de altfel, pentru că mâine plec… Da! Mai am o zi de stat aici! Peste un an ies la pensie. Mă întorc aici ca să-mi petrec restul zilelor alături de voi. Nu mi-a mai rămas decât un anişor până la pensie!… (pune ziarul în buzunar şi scoate un altul) O să vin aici… pe lângă voi o să-mi schimb cu totul viaţa… O să devin atât de liniştit, atât de cuminte şi potolit că n-o să mă mai recunoaşteţi!
IRINA: Ai dreptate! Să ştii că ar trebui să-ţi schimbi felul de viaţă! Da, da, ar trebui să încerci.
CEBUTÎKIN: Da. Asta o simt şi eu. (fredonează încet) Tarara-bumbia… tarara-bumbia…
KULÎGHIN: Eşti incorigibil, Ivan Romanîci, incorigibil!
CEBUTÎKIN: Ce-ar fi să te mai ocupi de mine? Poate că m-aş îndrepta…
IRINA: Feodor şi-a ras mustăţile! Nu pot să-l văd!
KULÎGHIN: De ce?
CEBUTÎKIN: Ţi-aş spune eu cu ce semeni, dar nu pot!!
KULÎGHIN: Ce să-i faci? Ăsta-i un modus vivendi. Directorul n-are mustaţă… Când m-au făcut inspector… mi-am ras-o şi eu! Nu place nimănui, dar nu-mi pasă! Cu sau fără mustaţă, sunt tot atât de mulţumit!… (se aşază)
(în fundal scenei apare Andrei, împingând căruciorul copilului)
IRINA: Dragul meu Ivan Romanîci, sunt foarte îngrijorată! Dumneata ai fost aseară pe bulevard; spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat acolo?
CEBUTÎKIN: Ce să se întâmple? Nimic! Fleacuri! (citeşte ziarul) Parcă nu-i totuna?
KULÎGHIN: Se zice că s-a întâlnit Solionîi cu baronul pe bulevard, în faţa teatrului…
TUZENBAH: Încetează! Ce rost are… (dă apoi plictisit din mână şi intră în casă)
KULÎGHIN: S-au întâlnit în faţa teatrului… Solionîi s-a legat de baron. Baronului i-a sărit ţandăra şi l-a insultat…
CEBUTÎKIN: Habar n-am de nimic… Fleacuri!
KULÎGHIN: Se zice că Solionîi o iubeşte pe Irina… din pricina asta îl urăşte pe baron. E foarte uşor de înţeles… Irina e o fată frumoasă! După părerea mea, seamănă niţel cu Maşa… e tot atât de visătoare… Dar tu, Irino, ai o fire mai blândă… De altfel, şi Maşa are un caracter bun. O iubesc nespus de mult pe Maşa.
(din fundul scenei se aude: Oho… hop, hop!)
IRINA (tresare): Nu ştiu de ce mă sperie totul azi! (pauză) Totul e pregătit… după masă trimit lucrurile… Mâine mă cunun cu baronul şi plecăm îndată la fabrica de cărămizi… Poimâine începe şcoala… încep şi eu o viaţă nouă! De mi-ar ajuta Dumnezeu! La examenul de profesorat eram atât de emoţionată, atât de fericită! Îmi venea să plâng de bucurie… (pauză) Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul şi căruţa… după lucruri…
KULÎGHIN: Prea bine, prea bine! Numai că mi se pare totul cam neserios… Prea multă filozofie şi prea puţină seriozitate… Totuşi îţi doresc noroc… din tot sufletul!
CEBUTÎKIN (mişcat): Drăguţa mea, draga mea, buna mea… inimioara mea de aur… Aţi luat-o mult prea înainte… nu vă mai pot ajunge. Am rămas în urmă… precum pasărea zburătoare, care îmbătrânind, nu mai poate zbura. Avântaţi-vă, puişorii mei, tot mai sus, în văzduhuri… cu Dumnezeu! (pauză) Degeaba ţi-ai ras mustaţa, Feodor Ilici!
KULÎGHIN: Dă-o încolo de mustaţă! (oftează) Azi se duc militarii noştri! Viaţa o să reintre în vechile făgaşe… Orice s-ar spune, Maşa e o femeie bună şi cinstită! O iubesc mult şi-i sunt recunoscător pentru soarta mea. Vezi… oamenii au ursite atât de deosebite! Bunăoară… e aici un funcţionar… se numeşte Kosîrev… a fost coleg cu mine în clasa a cincea. L-au dat afară, pentru că nu putea pricepe ut consecutivum. Acum o duce foarte prost. E sărac, bolnav. Când îl întâlnesc îi spun: „Bună ziua, ut consecutivum!”… „Da, îmi răspunde, chiar aşa-i… consecutivum…” şi tuşeşte. Eu însă am avut întotdeauna noroc. Sunt fericit, am fost decorat cu Ordinul Stanislav gradul II şi am ajuns dascăl. Învăţ pe alţii acum acest ut consecutivum… Fireşte… Sunt un om deştept, mai deştept decât mulţi alţii… dar fericirea nu stă în asta…
(în casă cântă cineva la pian „La pri è re d’une vierge” )
IRINA: Mâine seară n-o să mai aud „La pri è re d’une vierge”! N-o să-l mai văd pe acest Protopopov!… (pauză) A venit şi azi! Stă acolo în salon…
KULÎGHIN: N-a venit încă directoarea?
IRINA: Nu. Au trimis s-o cheme. Nici nu vă puteţi închipui ce greu e pentru mine să stau aici fără Olia… Acum locuieşte la liceu… unde e directoare… Toată ziua are treabă şi eu sunt singură, mi-e urât, n-am ce face, nu pot să sufăr odaia în care stau… şi m-am gândit aşa: dacă nu mi-e dat să mă duc la Moscova, aşa să fie. Pesemne că asta mi-e soarta. N-ai ce face împotriva ei! Totul e în mâna lui Dumnezeu… Ăsta-i adevărul. Nikolai Lvovici m-a cerut în căsătorie. M-am gândit bine şi până la urmă m-am hotărât. E un om bun, chiar uimitor de bun… Şi, deodată, parcă mi-au crescut aripi, veselia mi-a înviorat sufletul, m-am simţit uşurată şi dorul de muncă m-a cuprins din nou… Iată însă că aseară s-a întâmplat ceva… mă pândeşte ceva tainic şi de neînţeles…
CEBUTÎKIN: Fleacuri!… Prostii!…
NATAŞA (strigă din fereastră): Directoarea!
KULÎGHIN: A venit directoarea! Să mergem! (intră împreună cu Irina în casă)
CEBUTÎKIN (citeşte ziarul şi fredonează încet): Tarara-bumbia… tarara-bumbia.
(se apropie Maşa; prin fund trece din nou Andrei cu căruciorul)
MAŞA: Stă aici şi puţin îi pasă!
CEBUTÎKIN: Dar ce s-a întâmplat?
MAŞA (se aşază): Nimic! (pauză) Ai iubit-o mult pe mama?
CEBUTÎKIN: Nespus de mult!
MAŞA: Dar ea… te-a iubit?
CEBUTÎKIN (după o pauză): Asta nu mai ţin minte!
MAŞA: „Al meu” e aici?… Aşa zicea pe vremuri bucătăreasa noastră, Marfa, când vorbea de sergentul ei!… „Al meu” e aici?
CEBUTÎKIN: Nu… încă nu!
MAŞA: E firesc să devii grosolan şi răutăcios când ţi se măsoară cu atâta zgârcenie clipele de fericire, când le câştigi cu atâta greutate… şi mai cu seamă când le pierzi aşa cum le pierd eu acum!… (arată spre piept) Aici… uite, aici clocoteşte totul. (se uită la Andrei care plimbă întruna căruciorul) Uite-l şi pe fratele nostru, pe Andrei… Cum s-au mai spulberat toate nădejdile! Atâţia oameni se străduiesc, de pildă să înalţe un clopot, îşi irosesc truda şi paralele, ca până la urmă clopotul să se prăbuşească, spărgându-se în bucăţi… fără nicio pricină! Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Andrei!…
ANDREI: Când o să se facă linişte şi în casa asta? Doamne, ce gălăgie!
CEBUTÎKIN: Foarte curând! (se uită la ceas) Am un ceas, ca pe timpuri! Vesteşte orele prin bătăi. (îl întoarce; ceasul bate) La unu, pleacă bateria întâia, a doua şi a cincea. (pauză) Eu o să plec mâine.
ANDREI: Pentru totdeauna?
CEBUTÎKIN: Nu ştiu. O să mă întorc, poate, peste un an… dar dracu ştie? Parcă nu-i totuna?
(din depărtare se aude muzică de harpă şi vioară)
ANDREI: Oraşul se goleşte… pustiul se va aşterne peste el… (pauză) Ieri s-a întâmplat ceva în faţa teatrului… toată lumea vorbeşte… numai eu n-am habar de nimic!…
CEBUTÎKIN: Nu-s decât prostii! Solionîi s-a legat de baron. Baronul şi-a ieşit din fire şi l-a repezit. Până la urmă, Solionîi a trebuit să-l provoace la duel. (se uită la ceas) Mi se pare că ar fi timpul… La ora douăsprezece şi jumătate ne întâlnim în dumbravă… uite, aceea care se zăreşte dincolo de râu… pif… paf… (râde) Solionîi îşi închipuie că-i Lermontov… Ştii că scrie şi versuri? Dar, să-ţi spun drept, asta nu mai e glumă! Are până acum trei dueluri pe conştiinţă!
MAŞA: Cine?
CEBUTÎKIN: Solionîi.
MAŞA: Dar baronul?
CEBUTÎKIN: Ce-i cu baronul?
MAŞA: Totul mi se încurcă în cap… Îţi spun că nu trebuie să-i laşi să se bată… Poate să-l rănească pe baron… Poate să-l ucidă.
CEBUTÎKIN: Baronul e băiat bun! Dar cu un baron mai mult sau mai puţin pe lume nu e totuna? N-au decât! Totuna e! (din grădină strigă cineva: Oho, hop, hop!) Să mai aştepte! Ăsta e Skvorţov, al doilea martor! E jos, în barcă!
(pauză)
ANDREI: Eu unul cred că e imoral să te baţi în duel sau să iei parte la un duel, fie şi în calitate de medic.
CEBUTÎKIN: Ţi se pare numai!… De fapt… nu suntem… nu există nimic pe lume!… Ni se pare numai că trăim… Dar la urma urmei, totuna e.
MAŞA: Toată ziua vorbesc şi iar vorbesc… (merge) Ca şi cum n-ar fi de ajuns clima asta, în care te poţi aştepta să ningă oricând; trebuie să mai auzi şi toate discuţiile astea! (se opreşte) Nu! Nu vreau să intru în casă… nu pot!… Când vine Verşinin, să mă chemaţi… (pleacă pe alee) Păsările călătoare au început să plece… (priveşte în sus) Lebede sau gâşte sălbatice… dragele mele, fericitele mele! (pleacă)
ANDREI: O să rămână casa pustie… Băieţii se duc, te duci şi dumneata… Irina se mărită… eu rămân singur în toată casa…
CEBUTÎKIN: Dar nevasta dumitale?
(intră Ferapont cu un teanc de hârtii în mână)
ANDREI: Nevasta ca nevasta! N-am ce zice… E cinstită… cumsecade, să spunem, chiar bună… Şi cu toate astea, are în ea ceva ce o reduce la nivelul animalului aceluia orb… mărunt… ţepos! În orice caz, nu e un om. Acum îţi vorbesc sincer, ca unui prieten adevărat! Eşti singurul om căruia îi pot mărturisi totul! Fireşte… o iubesc pe Nataşa… Câteodată, însă, mi se pare atât de vulgară… Şi atunci îmi pierd capul… Nu mai ştiu de ce o iubesc sau, în orice caz, de ce am iubit-o.
CEBUTÎKIN (se ridică): Ehei… dragul meu! Mâine plec… poate nu ne mai vedem niciodată. Iată însă sfatul meu: Pune mâna pe pălărie şi pe baston şi ia-o din loc!… Pleacă!… Du-te!… Du-te, fără să întorci capul. Şi cu cât te vei duce mai departe, cu atâta va fi mai bine!
(în fundul scenei trece Solionîi cu doi ofiţeri; îl zăreşte pe Cebutîkin şi vine spre dânsul, lăsându-i pe ceilalţi să-şi urmeze drumul)
SOLIONÎI: Doctore! E douăsprezece jumătate! E timpul să plecăm. (dă mâna cu Andrei)
CEBUTÎKIN: Vin numaidecât! M-aţi plictisit cu toţii! (către Andrei) Andriuşa, dacă întreabă cineva de mine, să spui că vin numaidecât!… (oftează) Of, of, of!
SOLIONÎI: „Nici să crâcnească n-a apucat că pe el ursul s-a aşezat!” (pleacă cu doctorul) De ce tot oftezi, moşulică?
CEBUTÎKIN: Hm!
SOLIONÎI: Cum o duci cu sănătatea?
CEBUTÎKIN (furios): Vezi-ţi de treabă!
SOLIONÎI: Degeaba te necăjeşti, moşulică! N-o să fac mai nimic! O să trag numai în el ca într-o potârniche! (scoate sticluţa de parfum şi îşi dă pe mâini) Am golit azi toată sticluţa şi miros întruna! Miros a cadavru mâinile astea! (pauză) Aşa… îţi mai aduci aminte versurile? „Dar ea numai furtună vrea; parc-ar fi linişte-n furtună!”
CEBUTÎKIN: Da! Fireşte! „Nici să crâcnească n-a apucat că pe el ursul s-a aşezat!” (pleacă cu Solionîi)
(de departe se aude strigând: Hop! Hop!
apoi intră Andrei şi Ferapont)
FERAPONT: Vă rog să iscăliţi hârtiile astea.
ANDREI (nervos): Lasă-mă în pace! Lasă-mă! Te rog! (pleacă cu căruciorul)
FERAPONT: Ăsta-i rolul hârtiilor, să fie iscălite. (pleacă spre fundul scenei)
(intră Irina cu Tuzenbah care poartă pălărie de pai; Kulîghin trece prin scenă strigând: Maşa! Maşa!)
TUZENBAH: Mi se pare că el e singurul om din tot oraşul care se bucură de plecarea militarilor!
IRINA: E uşor de înţeles! (pauză) Oraşul nostru va rămâne pustiu.
TUZENBAH: Draga mea! Mă întorc într-o clipă.
IRINA: Unde te duci?
TUZENBAH: Am puţină treabă în oraş… apoi… trebuie să-mi iau rămas-bun de la camarazi…
IRINA: Nu-i adevărat!… Nikolai… de ce eşti atât de distrat astăzi? (pauză) Ce s-a întâmplat ieri în faţa teatrului?
TUZENBAH (face un gest): Mă întorc… peste o oră voi fi iar cu tine… (îi sărută mâinile) Nepreţuita mea! (se uită lung la ea) De cinci ani te iubesc… şi tot nu mă pot obişnui! Îmi pari din ce în ce mai frumoasă! Ce păr minunat! Ce ochi! Mâine te iau de-aci. Vom munci, vom fi bogaţi, visurile mele se vor realiza… Vei fi fericită! Un singur lucru mai lipseşte, unul singur: dragostea ta!
IRINA: Asta nu stă în puterile mele! Voi fi soţia ta, îţi voi fi credincioasă şi supusă… dar de iubit… ce pot să fac? (izbucneşte în lacrimi) N-am iubit niciodată! O! Visam zi şi noapte o dragoste, o dragoste mare! Dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a cărui cheie s-a pierdut! (pauză) De ce ai o privire atât de rătăcită?
TUZENBAH: N-am dormit toată noaptea. Nimic nu mă înspăimântă în viaţa asta! Şi totuşi, cheia asta pierdută îmi sfâşie inima, nu mă lasă să dorm. Spune-mi ceva! (pauză) Spune-mi ceva…
IRINA: Ce? Ce să-ţi spun? Ce să-ţi spun?
TUZENBAH: Spune-mi ceva!
IRINA: Ajunge! Ajunge!
(pauză)
TUZENBAH: Ce fleacuri, ce nimicuri stupide pot să capete aşa din senin, o însemnătate fără de margini în viaţa unui om! Râzi de ele, ca de obicei, îţi dai seama ce sunt şi totuşi mergi înainte, simţind că n-ai puterea să te opreşti. Nu! Mai bine să nu vorbim despre asta! Sunt atât de vesel azi! Mi se pare că văd acum, pentru întâia oară, şi brazii, şi paltinii, şi mestecenii ăştia! Şi totul mă priveşte parcă ciudat, aşteptând ceva! Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în preajma lor! (se aude strigând: Hop! Hop!) Trebuie să mă duc! E timpul… Ia te uită la copacul ăsta uscat! Se leagănă în vânt împreună cu ceilalţi. Mi se pare că dacă voi muri, voi avea totuşi, ca şi el, partea mea de viaţă, într-un fel sau altul! Rămâi cu bine, scumpa mea!… (îi sărută manile) Actele pe care mi le-ai dat sunt pe masa mea de scris, sub calendar.
IRINA: Vin şi eu cu tine.
TUZENBAH (îngrijorat): Nu, nu! (pleacă repede, dar se opreşte pe alee) Irina!
IRINA: Ce e?
TUZENBAH (neştiind ce să spună): N-am luat azi cafeaua… te rog să spui să mi-o pregătească… (pleacă în grabă)
(Irina rămâne îngândurată, apoi se duce în fundul scenei şi se aşază în leagăn, legănându-se încet; Andrei intră cu căruciorul, urmat de Ferapont)
FERAPONT: Andrei Sergheevici! Doar nu sunt ale mele hârtiile, ci ale statului! Nu le-am născocit eu!
ANDREI: O! Unde sunt zilele de odinioară! Pe atunci eram tânăr, voios, cu mintea deschisă!… Visam şi gândeam atât de frumos! Când prezentul şi viitorul erau luminate de speranţe! De ce oare devenim atât de goi, de cenuşii, atât de trândavi, nepăsători, netrebnici şi nenorociţi când începem să trăim?!… Iată! Oraşul ăsta are două sute de ani şi o sută de mii de locuitori… şi nu e niciunul care să nu semene cu ceilalţi! Nici în trecut şi nici în vremurile noastre nu s-a ivit printre ei vreun mare înfăptuitor, un cărturar, un pictor sau vreun om cât de puţin însemnat care să stârnească invidia sau dorinţa fierbinte de a-i semăna! Nu fac decât să bea şi să mănânce, să doarmă şi până la urmă… să moară! Apoi se nasc alţii… care trăiesc la fel! Ca să nu se tâmpească de plictiseală, se distrează clevetind, îşi umplu viaţa cu jocurile de cărţi şi cu băutura, cu judecăţi fără rost. Nevestele îşi înşală bărbaţii, iar aceştia mint, prefăcându-se că nu ştiu, că nu aud nimic! O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor, înăbuşind în ei orice scânteie divină. Aşa cresc, devenind nişte cadavre ce seamănă între ele, tot atât de jalnici ca şi părinţii lor… (către Ferapont, cu ciudă) Ce vrei?
FERAPONT: Ce să vreau? Să iscăliţi hârtiile astea!
ANDREI: M-ai plictisit!
FERAPONT (înmânându-i hârtiile): Să vedeţi… Portarul de la administraţia zemstvei povestea mai deunăzi că la Petersburg ar fi fost iarna un ger de două sute de grade!
ANDREI: E înfiorător prezentul! Dar în schimb când mă gândesc la viitor, ce minune! Sufletul mi se uşurează, aripile îmi cresc… în depărtări zăresc lumină, libertate… eu şi copiii mei ne vom descătuşa de trândăvie, de cvas şi gâscă pe varză, de somnul de după-amiază, de toată lenea asta mârşavă!…
FERAPONT: Cică au îngheţat două mii de oameni! Lumea era îngrozită! Vezi, nu-mi aduc aminte dacă era la Petersburg sau la Moscova!
ANDREI (înduioşat): Dragele mele, surioarele mele dragi! (cu lacrimi în ochi) Maşa, sora mea dragă…
NATAŞA (apare la fereastră): Cine face atâta gălăgie? Tu erai, Andriuşa? O s-o trezeşti pe Sofocika! Il ne faut pas faire du bruit, la Sophie dort déjà! Vous ê tes un ours! (supărată) Dacă ai poftă de vorbă… dă altcuiva căruciorul… Ferapont, ia căruţul!
FERAPONT: Am înţeles, coniţă! (ia căruţul)
ANDREI (intimidat): Vorbesc încet…
NATAŞA (la fereastră îşi mângâie băieţaşul): Bobik! Râzgâiatule! Bobicelul meu cel rău!
ANDREI (răsfoind hârtiile): Bine… bine! O să le revăd! Iscălesc ceea ce trebuie şi apoi le duci la administraţia zemstvei… (pleacă în casă, citind hârtiile. Ferapont duce căruţul în fundul grădinii)
NATAŞA (din fereastră): Bobik! Ia să spui tu cum se numeşte mămica ta! Drăguţule! Dragul meu! Dar asta cine e? Asta-i mătuşa Olia? Spune bună ziua mătuşichii!
(intră doi cântăreţi ambulanţi care cântă la harpă şi la vioară: un bărbat şi o femeie; din casă ies Verşinin, Olga şi Anfisa şi ascultă o clipă pe cântăreţi; după ei, Irina)
OLGA: Acum trece toată lumea prin grădina noastră; trec oameni şi căruţe! Doiculiţă! Dă ceva cântăreţilor.
ANFISA (le dă nişte gologani): Duceţi-vă cu Dumnezeu, oameni buni! (cântăreţii salută şi pleacă) Sărmanii! Nimeni nu cântă pe drumuri de prea mult bine! (către Irina) Bună ziua, Irinuşka mea! (o îmbrăţişează) Ehei, fetiţa mea! Dacă ai şti ce bine o duc acum… da, da! Stau cu Oliuşka la liceu, avem o locuinţă mare şi frumoasă. S-a îndurat Domnul Dumnezeu de bătrâneţile mele. De când mă ştiu, păcătoasa de mine, n-am avut trai mai bun… Casa e tare frumoasă… şi eu am o odaie numai pentru mine, cu o minunăţie de pat. Adesea mă deştept în mijlocul nopţii şi mulţumesc preasfântului şi Maicii Preciste. Drept să-ţi spun, nu cred să fie om mai fericit pe lume ca mine!
VERŞININ (se uită la ceas): Plecăm îndată, Olga Sergheevna! E timpul! (pauză) Vă doresc, din toată inima, tot ce e mai bun pe lume… Unde e Maria Sergheevna?
IRINA: Undeva prin grădină. Mă duc s-o caut.
VERŞININ: Fii, te rog, atât de drăguţă! Mă grăbesc!
ANFISA: Mă duc şi eu s-o caut. (strigă) Maşenka! Maşa! (se duce cu Irina în fundul grădinii)
VERŞININ: Orice lucru are un sfârşit. Acum ne despărţim. (se uită la ceas) Oficialităţile oraşului ne-au dat un dejun. S-a băut şampanie. Primarul a ţinut o cuvântare; eu mâncam, ascultam, dar eram cu sufletul aici, la dumneavoastră… (priveşte grădina) M-am obişnuit cu dumneavoastră.
OLGA: O să ne mai vedem vreodată?
VERŞININ: Se prea poate să nu ne mai revedem! (pauză) Nevastă-mea mai rămâne aici vreo două luni, împreună cu fetiţele; v-aş ruga mult, în caz de nevoie…
OLGA: Da, fireşte! Te rog să nu ai nicio grijă! (pauză) Mâine n-o să mai fie nici urmă de militar în oraş… se va şterge totul, nu va rămâne decât o amintire… iar noi vom începe o viaţă nouă! (pauză) Totul se întâmplă independent de voinţa noastră. Nu voiam să fiu directoare… A trebuit s-o fac şi pe asta! Acum sunt încredinţată că nu voi mai pleca la Moscova!…
VERŞININ: Ei, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut! Vă rog să mă iertaţi dacă v-am supărat cu ceva… Ştiţi, vorbesc uneori prea mult… Vă rog să mă iertaţi şi să-mi păstraţi o bună amintire…
OLGA (îşi şterge lacrimile): De ce n-o fi venind şi Maşa?
VERŞININ: Ce să vă mai spun, acum, la plecare?… Despre ce să mai filozofăm? (râde) Viaţa e grea. Multora ni se arată vitregă şi lipsită de nădejde. Totuşi trebuie să recunoaştem că devine din ce în ce mai bună şi că nu e departe vremea când se va lumina cu desăvârşire. (se uită la ceas) E târziu, târziu. Odinioară, omenirea se îndeletnicea cu războaiele, îşi umplea viaţa cu expediţii, năvăliri şi izbânzi. Azi, toate acestea au rămas în trecut, lăsând un mare gol, pe care nu ştim cum să-l umplem. Omenirea întreagă caută cu patimă… Şi fără îndoială că va găsi. Ar trebui s-o facă mai repede! (pauză) Dacă ar fi cu putinţă să adaugi la dragostea de muncă şi puţină cultură, iar la cultură un dram de dragoste de muncă, atunci… (se uită la ceas) Dar e timpul să plec…
OLGA: Uite-o vine!
(intră Maşa)
VERŞININ: Am venit să-mi iau rămas-bun… (Olga se retrage mai departe, ca să nu-i stingherească)
MAŞA (se uită drept în ochii lui Verşinin): Adio! (se sărută prelung)
OLGA: Sfârşeşte!… Ajunge!…
(Maşa plânge în hohote)
VERŞININ: Să-mi scrii… să nu mă uiţi! Dă-mi drumul!… E timpul să plec! Luaţi-o… Olga Sergheevna, trebuie… să plec… am întârziat! (emoţionat, sărută mâinile Olgăi, o îmbrăţişează din nou pe Maşa, apoi pleacă în grabă)
OLGA: Haide, Maşa, ajunge! Încetează, draga mea.
(intră Kulîghin)
KULÎGHIN (intimidat): Nu face nimic… las-o să plângă. Las-o! Buna mea Maşa, draga mea Maşa!… Tu eşti soţia mea… sunt fericit, orice s-ar întâmpla. Nu mă voi plânge şi nu-ţi voi face nicio mustrare… Olia e martoră… O să ne trăim viaţa ca şi înainte… Niciodată nu-ţi voi spune ceva… niciun cuvânt de dojană!…
MAŞA (încearcă să-şi stăpânească plânsul): „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan…” Simt că înnebunesc! „Pe plaiu-ntins sub geana mării…”
OLGA: Linişteşte-te, Maşa, linişteşte-te!… Dă-i un pahar cu apă!
MAŞA: Uite că nu mai plâng…
KULÎGHIN: Uite că nu mai plânge… Maşa e bună…
(de departe se aude o împuşcătură surdă)
MAŞA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan…” Motanul de aur, tufanul de aur… Mă încurc. (bea apă) O viaţă irosită… Nu-mi mai trebuie nimic de azi încolo… Am să mă liniştesc îndată… Acum totul e în zadar… Ce înseamnă „plaiu-ntins”? De ce nu-mi ies din cap aceste cuvinte? Gândurile mi se încurcă…
(intră Irina)
OLGA: Linişteşte-te, Maşa… Aşa… Fii cuminte. Să intrăm în casă!
MAŞA (supărată): Nu intru acolo! (începe din nou să plângă, dar apoi se stăpâneşte) Eu nu mai calc acolo şi nici nu vreau…
IRINA: Să stăm câteva clipe împreună… Chiar fără să vorbim. Mâine plec de aici…
(pauză)
KULÎGHIN: Ştiţi că ieri, în clasa a treia, am găsit la un elev barba şi mustăţile astea. (şi le pune pe faţă) Nu-i aşa că semăn cu profesorul de germană?… (râde) Ce băieţi caraghioşi!
MAŞA: E adevărat! Semeni cu neamţul vostru!
OLGA (râde): Da!
(Maşa plânge)
IRINA: Ajunge, Maşa!
KULÎGHIN: Să ştii că semăn bine de tot!
(intră Nataşa)
NATAŞA (către jupâneasă): Ce este? Protopopov o să stea cu Sofocika şi pe Bobik o să-l plimbe Andrei Sergheici. Ce de mai griji şi cu copiii ăştia! (către Irina) Irino! Pleci mâine? Ce rău îmi pare! Trebuie să mai rămâi, cel puţin o săptămână. (îl zăreşte pe Kulîghin şi dă un ţipăt. Acesta râde şi îşi scoate barba şi mustăţile) Vai! Cum m-am speriat! (către Irina) M-am obişnuit cu tine… să nu crezi că-mi vine uşor când e vorba să ne despărţim. O să-l mut pe Andrei cu vioara lui în odaia ta. Acolo poate să scârţâie cât pofteşte. În camera lui o mut pe Sofocika… Ce copil minunat! Ce fetiţă drăgălaşă! Azi se uita la mine cu nişte ochişori de-ţi venea să-i mănânci şi zicea: Mama!
KULÎGHIN: E adevărat! Fetiţa e foarte drăguţă!
NATAŞA: Prea bine… Mâine o să fiu singură aici! (oftează) Mai întâi o să poruncesc să se taie toată aleea de brazi şi apoi fagul ăsta! E tare urât aici pe înserat! (către Irina) Draga mea, nu-ţi stă bine deloc cordonul ăsta! E lipsit de gust! Ar trebui ceva mai vesel, mai colorat!… Am să pun să sădească peste tot flori… Floricele multe, cu miresme plăcute… (supărată) Dar cine a îndrăznit să pună furculiţa asta pe bancă? (intră în grabă în casă şi o ceartă pe jupâneasă) Cine a îndrăznit să lase furculiţa pe bancă? (ţipă) Tu să taci!
KULÎGHIN: A început!
(se aude muzica militară care intonează un marş)
OLGA: Pleacă!
(intră Cebutîkin)
MAŞA: Pleacă băieţii noştri! Ce să faci? Drum bun! (către soţul ei) Hai acasă! Unde-mi sunt pălăria şi pelerina?
KULÎGHIN: În casă! Le aduc numaidecât…
OLGA: Da, acum putem să ne ducem pe la casele noastre. E timpul!
CEBUTÎKIN: Olga Sergheevna!
OLGA: Ce-i? (pauză) Ce s-a întâmplat?
CEBUTÎKIN: Nimic… Nu ştiu cum să vă spun… (îi şopteşte la ureche)
OLGA (înspăimântată): Nu se poate!
CEBUTÎKIN: Ba da… Asta-i toată povestea… sunt istovit, chinuit! Nu mai pot… nu mai vreau să vorbesc. (furios) Şi la urma urmei, mi-e totuna!
MAŞA: Ce s-a întâmplat?
OLGA (o îmbrăţişează pe Irina): Ziua de azi e înfiorătoare! Nu ştiu cum… cum să ţi-o spun?… Draga mea…
IRINA: Ce este? Spune-mi mai repede! Ce este? Pentru numele lui Dumnezeu!… (izbucneşte în lacrimi)
CEBUTÎKIN: Baronul a fost ucis în duel.
IRINA (plânge încet): Am ştiut… Am ştiut…
CEBUTÎKIN (se retrage în fundul scenei şi se aşază pe bancă): Sunt istovit… (scoate ziarul din buzunar) Lăsaţi-le să plângă… (fredonează încet) Tarara-bumbia, tarara-bumbia… Şi, la urma urmei, mi-e totuna…
(cele trei surori formează un grup. Stau strânse una lângă alta)
MAŞA: O! Cum mai cântă muzica! Pleacă! Se duc de la noi… unul dintre ei s-a dus pentru totdeauna… pentru totdeauna! Rămânem singure, ca să ne începem viaţa de la început… Trebuie să trăim… trebuie să trăim!
IRINA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): Va veni vreodată timpul când vom afla cu toţii tâlcul acestor suferinţe şi când ni se vor dezvălui aceste taine. Până atunci trebuie să trăim… să muncim… doar să muncim! Voi pleca singură mâine! Voi învăţa copiii, toată viaţa mi-o voi jertfi pentru cei care au, poate, nevoie de ea! E toamnă… În curând vine iarna, care-şi aşterne giulgiul de zăpadă peste toate… eu însă voi munci… voi munci!…
OLGA (îşi îmbrăţişează surorile): Ce voioasă! Ce plină de viaţă e această muzică! Parcă te îndeamnă să trăieşti!… O! Doamne, Dumnezeule! Ni s-o împlini şi nouă odată sorocul şi ne vom duce pentru totdeauna. Lumea ne va uita; ne va uita chipurile, glasul şi toate câte au fost! Dar suferinţele noastre se vor preface în bucurii pentru cei care vor trăi după noi. Pacea şi fericirea vor coborî pe pământ, iar noi cei de azi vom fi pomeniţi cu recunoştinţă şi binecuvântaţi! Surorile mele dragi, viaţa noastră nu s-a sfârşit încă! S-o trăim deci! Uite! Muzica asta e atât de veselă, e atâta bucurie în ea! Încă puţin şi poate o să ştim pentru ce trăim, pentru ce suferim! Dacă am şti! Dacă am şti!
(Muzica se pierde cu încetul în depărtare.
Kulîghin aduce vesel şi surâzător pălăria şi pelerina Maşei. Andrei plimbă întruna căruciorul cu copilul.)
CEBUTÎKIN (fredonează încet): Tarara-bumbia… Tarara-bumbia. (citeşte ziarul) E totuna, e totuna!
OLGA: Dacă am şti! Dacă am şti!
CORTINA
Piesa a fost scrisă în anul 1900. Cehov aminteşte prima dată despre ea în scrisoarea sa adresată lui Vl. I. Nemirovici-Dancenko la 24 noiembrie 1899: „În prezent nu scriu piese. Am însă un subiect pentru o piesă ce se va intitula Trei surori, dar până când nu voi termina ciclul de nuvele, care-mi apasă de multă vreme conştiinţa, n-am să mă apuc de ea. M-am hotărât – stagiunea viitoare va trece fără această piesă.” La 3 decembrie 1899, Cehov îi scrie din nou: „Îmi ceri ca piesa să fie neapărat gata până la începutul stagiunii viitoare. Dar dacă n-am să pot s-o scriu? Se-nţelege că am să încerc, dar mă îndoiesc s-o pot face şi nu-ţi pot promite nimic.” La noile întrebări şi rugăminţi ale lui Vl. I. Nemirovici-Dancenko, Cehov îi răspunde (10 martie 1900) printr-o scrisoare tot atât de evazivă: „Mă întrebi dacă scriu piesa. Deocamdată se cristalizează în cap, dar de scris nu m-am apucat. Nici nu prea am poftă, şi apoi trebuie să aştept până se va mai încălzi vremea.”
Ştirea despre noua piesă a lui Cehov pătrunde curând în cercurile literare şi teatrale. Oamenii încep să vorbească despre ea. Acest lucru îi comunică O. L. Knipper lui Cehov în scrisoarea sa din 22 martie, la care Cehov îi răspunde următoarele (26 martie): „Nu am nicio piesă nouă. Ziarele mint.” Abia la 5 august 1900, în scrisoarea adresată lui A. L. Vişnevski, Cehov recunoaşte că lucrează la noua sa piesă: „Lucrez la piesă, am scris destul de mult, dar atâta timp cât nu mă aflu la Moscova, nu pot să-mi dau seama ce-am făcut. Se prea poate ca în loc de piesă să-mi iasă o descriere anostă a vieţii din Crimeea. Se numeşte Trei surori (după cum ai aflat mai demult), ţi-am pregătit în ea rolul unui inspector de liceu, soţul uneia dintre surori. Ai să porţi un surtuc de uniformă şi o decoraţie la gât. Dacă în actuala stagiune piesa nu va fi la înălţime, o voi transforma pentru stagiunea viitoare.”
Tot în acele zile Cehov promite teatrului că îi va trimite piesa la începutul stagiunii. În scrisoarea sa către O. L. Knipper (9 august), Cehov îi comunică: „Ieri a trecut pe la mine Alexeev (K. S. Stanislavski). Am discutat despre piesă şi i-am dat cuvântul că nu mai târziu de septembrie am s-o termin.” Toată luna august Cehov a lucrat la piesă. La 14 august, într-o scrisoare către O. L. Knipper, el spune: „Am impresia că nu scriu o piesă, ci un talmeş-balmeş. Sunt prea multe personaje şi mi-e teamă că am să mă încurc în ele şi am să renunţ să mai scriu.” În scrisorile către O. L. Knipper din 17, 18 şi 20 august, Cehov se plânge că nu este lăsat în pace să-şi scrie piesa şi că a fost nevoit de câteva ori s-o ia de la început. „Cu toate acestea, scrie el, piesa s-a cristalizat, s-a limpezit, şi se cere să fie pusă pe hârtie…” La 25 august, într-o scrisoare de răspuns către V. F. Kommissarjevskaia, care-i ceruse piesa pentru a o juca cu ocazia jubileului său, Cehov insistă asupra vechiului termen fixat de el: „Totuşi continuu să scriu piesa şi am s-o termin probabil prin septembrie. Atunci am să ţi-o trimit.”
Se vede că procesul de elaborare a piesei a fost încet şi dificil (vezi scrisorile lui A. P. Cehov către O. L. Knipper din 30 august, 5, 6 şi 8 septembrie 1900; către A. B. Tarahovski din 6 septembrie şi către M. P. Cehova din 9 septembrie). De asemenea, îl împiedica să muncească şi boala de care suferea (vezi scrisorile către V, F. Kommissarjevskaia din 13 septembrie şi către O. L. Knipper din 14 septembrie şi 4 octombrie). Cehov îşi exprimă convingerea că piesa nu va putea fi jucată decât în stagiunea viitoare.
La 16 octombrie Cehov îl anunţă pe Gorki că şi-a isprăvit piesa: „Închipuie-ţi că am terminat piesa. Dar pentru că nu se va juca acum, ci abia în stagiunea viitoare, n-am copiat-o pe curat. Las’ să rămână aşa. A fost foarte greu de scris Trei surori. Gândeşte-te, e vorba de trei eroine, fiecare trebuie să fie în genul ei şi toate trei – fiice de general! Acţiunea se petrece într-un oraş de provincie, cum ar fi Perm. Mediul: militari, artilerişti.”
La 23 octombrie 1900, Cehov soseşte din Ialta la Moscova, aducând cu el piesa. Aici a fost transcrisă şi apoi citită de actorii Teatrului de Artă. Cehov a asistat la primele repetiţii. La 11 decembrie 1900, el părăseşte Moscova şi pleacă la Nisa. Transcrierea şi corectura piesei a continuat-o acolo. Pe măsură ce-şi corecta şi transcria textul, Cehov îl trimitea Teatrului de Artă, unde se pregătea cu febrilitate punerea ei în scenă. Către sfârşitul lunii decembrie, soseşte la Nisa Vl. I. Nemirovici-Dancenko; Cehov îi dă unele indicaţii noi şi face mici modificări ale textului. Alte modificări şi precizări asupra textului şi asupra interpretării rolurilor, Cehov le comunica actorilor şi regizorului prin scrisori şi telegrame (vezi scrisorile către A. L. Vişnevski, din 25 ianuarie 1901: către O. L. Knipper din 2, 20, 24 şi 28 ianuarie şi către KS. Stanislavski din 15 ianuarie etc).
De la Nisa, Cehov intenţiona să plece în Algeria şi-şi comunicase viitoarea adresă cunoştinţelor sale, dar din cauza bolii proiectatului său însoţitor, prof. M. M. Kovalevski, călătoria n-a mai avut loc. În schimb, Cehov pleacă în Italia (Pisa, Florenţa, Roma etc), iar de acolo se întoarce la Ialta. În toată această perioadă de timp (sfârşitul lui ianuarie şi prima jumătate a lui februarie 1901), legăturile cu Moscova au fost întrerupte, astfel încât primele spectacole ale piesei Trei surori pe scena Teatrului de Artă din Moscova au avut loc în lipsa autorului. Tot în acest timp piesa a fost publicată în revista Russkaia mîsl, februarie 1901.
Textul apărut în revistă, cu mici modificări, a fost inclus în culegerea de Opere din 1902, volumul VII. Publicăm textul din 1902.
În septembrie 1901, în perioada repetiţiilor piesei Trei surori pentru noua stagiune, Cehov participă activ la punerea ei în scenă. În scrisoarea sa către O. L. Knipper (1 septembrie 1901), Cehov scrie: „Transmite-i lui Vişnevski că plec din Ialta ca să pot asista la repetiţiile piesei Trei surori, mai precis, pe meleagurile voastre mă voi afla la 16 septembrie… Dacă nu voi asista la repetiţii, nici nu vreau să văd piesa.” Iată ce povesteşte V. V. Lujski despre participarea lui Cehov la repetiţii: „Primele spectacole au avut loc fără participarea lui Anton Pavlovici. În schimb, în stagiunea următoare a asistat la toate repetiţiile, dând indicaţii regizorale foarte amănunţite, reconstituind singur sunetele de alarmă în scena incendiului din actul trei. Jocul meu nu i-a plăcut, aşa încât m-a poftit la el şi împreună cu mine, cu multă răbdare şi migală, a repetat rolul lui Andrei. Am studiat rolul cu Anton Pavlovici de câteva ori şi de fiecare dată repetiţiile noastre au durat cel puţin câte o oră. Îmi cerea ca în ultimul său monolog Andrei să vorbească cu mai multă patimă: «Vezi, trebuie să se simtă ca o ameninţare la adresa publicului!», îmi spunea Anton Pavlovici.” (Solnţe Roşii, nr. 28, iunie 1914) Cehov s-a arătat mulţumit de regie şi de interpretare. La 24 septembrie 1901, Cehov scrie din Moscova lui L. V. Sredin: „Trei surori merge cu brio. Piesa e mai frumoasă decât am scris-o. Am dat unele indicaţii de regie şi mici precizări de text, astfel că spectacolul merge acum mai bine decât în stagiunea trecută.” La 10 noiembrie, din Ialta, Cehov îi scria lui Iordanov: „Reprezentaţiile cu Trei surori merg minunat”.
După cum relatează K. S. Stanislavski, premiera piesei Trei surori nu s-a bucurat de un succes deosebit: „Actul întâi a avut un mare succes. Am fost chemaţi de nenumărate ori la rampă. Dar după celelalte acte şi chiar la sfârşitul spectacolului, aplauzele au devenit atât de rare, încât abia dacă am avut prilejui să ieşim o singură dată la rampă… A trebuit să treacă mult timp pentru ca lucrarea lui Cehov şi creaţia lui să pătrundă până la public.” (Viaţa mea în artă, pag. 280) V. M. Lavrov îi scrie lui Cehov (1 februarie 1901) referitor la premieră: „Cum să-ţi spun, succesul n-a fost atât de răsunător ca cel înregistrat de Pescăruşul, dar – după părerea mea – e mult mai profund şi mai semnificativ pentru că noi, spectatorii, i-am simţit toată profunzimea. De aceea zic că-i un mare succes. Citind piesa constaţi, îţi dai seama că este o admirabilă operă literară, dar abia în timpul interpretării ei, apar în relief neîndurător, fără cruţare, acele profunzimi care ţi-au scăpat la început.” (Biblioteca de Stat V. I. Lenin, din materialele secţiei de manuscrise, fascic. 8, pag. 41)
M. Gorki, care văzuse piesa la Petersburg, în timpul turneului Teatrului de Artă, îi scrie lui Cehov spre sfârşitul lui martie 1901 următoarele: „Trei surori este minunat interpretată. Mai bine decât Unchiul Vanea. Nu e joc de scenă, ci o armonie divină.” V. Posse îi scrie lui Cehov din Petersburg (8 martie 1901): „Cu toate că preocupările teatrale au trecut acum pe al doilea plan, piesa dumitale Trei surori o priveşti cu răsuflarea tăiată”. (În perioada aceea, la Petersburg, spiritele erau foarte agitate în legătură cu demonstraţia studenţească de lângă catedrala Kazanski din 4 martie 1901) Referitor la punerea în scenă a piesei Trei surori de către Teatrul de Artă din Moscova, Vl. I. Nemirovici-Dancenko scrie următoarele: „Atât din punct de vedere al ansamblului, al căldurii cu care a fost interpretată şi a maturităţii formei, piesa Trei surori a fost considerată ca cel mai bun spectacol cehovian” (din prefaţa la cartea lui N. Efros, „Trei surori” pe scena Teatrului de Artă din Moscova, Petersburg, 1919, pag. 11).
Presa sublinia în unanimitate forţa dramatică cu care este redată în piesă viaţa „de toate zilele”, această viaţă „cenuşie cu obsedanta, veşnica nemulţumire a omului. Văicărelile acestor oameni cenuşii le înţelegem atât de bine, ne sunt atât de cunoscute, încât am da orice ca să nu le mai auzim în jurul nostru.” (Kurier, 1901, nr. 32) „Piesa are la baza ei două motive distincte: «un cântec plin de durere despre inutilitatea vieţii şi totodată despre inevitabilitatea acestei vieţi lipsite de ţel»„ (ibidem, nr. 34 şi 35). „Este marea tragedie a cotidianului cenuşiu, unde locul raţiunii îl ocupă trivialitatea atotputernică a filistinului provincial, iar eroii ei sunt oameni slabi, lipsiţi de voinţă, deşi au suflet minunat…” (Novosti, 1901, nr. 41) „întreaga piesă îţi sugerează următoarea replică: «Nu se mai poate trăi aşa!» În sensul acesta Cehov este unul dintre cei mai intransigenţi artişti.” (Novosti dnia, 1901, nr. 6361) „Piesa impresionează puternic, am zice chiar, îl copleşeşte pe spectator. Urâtul, plictiseala, monotonia vieţii de provincie – toate acestea îi apasă, îi chinuie pe eroii piesei, care suferă, dar nu găsesc nicio ieşire.” „Unii dintre eroii dramei ne sunt cunoscuţi din alte opere ale lui Cehov, dar de data aceasta apar într-o cu totul nouă interpretare şi în condiţiuni cu totul noi.” (Russkoie slovo, 1901, nr. 31; aceleaşi aprecieri se găseau şi în Russkie vedomosti, 1901, nr. 32, 33; Mir iskusstva, nr. 2, 3; Novosti dnia, nr. 6360, 6361; Moskovski listok, nr. 34) „Trei surori nu este o dramă obişnuită, ci o piesă cu caracter simbolic-filozofic. Soţia lui Andrei simbolizează trivialitatea, Moscova e simbolul «depărtatelor idealuri…».” (Russkie vedomosti, 1901, nr. 33) „Trei surori e o piesă «încâlcită»… Şi totuşi respiră un mare adevăr al vieţii. În viaţă «nu există intrigă», totul este întâmplător şi neaşteptat. Şi acest lucru te îngrozeşte tocmai pentru că e atât de absurd…” (Peterburgskaia gazeta, 1901, nr. 59) Russki invalid sublinia fidelitatea cu care este zugrăvit mediul militar (1901, nr. 56).
În schimb, presa reacţionară a fost unanim nefavorabilă (Novoe Vremea, 1901, nr. 8984; Moskovskie vedomosti, 1901, nr. 33, 38, 42).
