ACTUL AL TREILEA

Camera Olgăi şi a Irinei. La dreapta şi la stânga, paturile care au în faţă paravane. E ora trei noaptea.

Din depărtare se aud clopote de alarmă. E un incendiu mare în oraş. Lumea din casă nu s-a culcat. Pe dormeză stă întinsă Maşa îmbrăcată ca de obicei într-o rochie neagră. Intră Olga, urmată de Anfisa.

ANFISA: S-au adunat cu toţii jos, sub scară… le-am spus: „Poftiţi sus, vă rog, nu se poate să staţi aici”. Dar ei au început să se tânguie şi să jelească. Spuneau: „Nu ştim unde e tata. Vai, ferească sfântul să nu fi pierit în flăcări!” Auzi vorbă! Mai sunt şi alţii în curte… tot dezbrăcaţi…

OLGA (scoate nişte rochii din dulap): Ia, doiculiţă… uite, rochia asta cenuşie… şi asta… mai ia şi bluza… şi fusta… Ce nenorocire, Doamne, Dumnezeule! Se spune că ulicioara Kirsanova a ars de la un cap la altul! Mai ia şi asta, şi asta. (aruncă toate rochiile în braţele doicii) Şi lui Verşinin era să-i ardă casa! S-au speriat şi ei, sărmanii! Spune-le să doarmă la noi în noaptea asta… Nu trebuie să-i lăsăm să plece… Sărmanul Fedotik! I-a ars tot ce avea, nimic nu i-a rămas!

ANFISA: Olicika, eu n-am putere să le duc toate… să chemăm pe Ferapont.

OLGA (sună): Degeaba sun acum! (strigă spre uşă) Cine-i pe-acolo… să vină încoace! (prin uşa care a deschis-o se zăresc, pe fereastră, luminile pârjolului; se aude cum prin faţa casei trec pompierii) Ce grozăvie! De s-ar isprăvi odată!

(intră Ferapont)

OLGA: Ia toate astea şi du-le jos… Sub scară o să le găseşti pe domnişoarele Kolotilin… să le dai rochiile astea… uite, şi astea.

FERAPONT: S-a făcut. Şi Moscova a ars în 1812. Doamne, Dumnezeul nostru, până şi franţujii se minunau!

OLGA: Du-te! Du-te!

FERAPONT: S-a făcut. (pleacă)

OLGA: Doică dragă, să le dai tot. Nu ne trebuie nimic… Dă-le tot, doiculiţă… Abia mă mai ţin picioarele… sunt obosită! Pe Verşinini nu se poate să-i lăsăm să se ducă acasă… pe fete le culcăm în salon… iar Alexandr Ignatievici va dormi jos, la baron… Fedotik să se culce tot acolo… sau să-i facem loc în sala mare. Doctorul s-a-mbătat parcă-ntr-adins! E beat mort! Nu putem culca pe nimeni la el. Pe soţia lui Verşinin o s-o culcăm tot în salon.

ANFISA (obosită): Olicika, sufleţelul meu, nu mă goni… nu mă goni!

OLGA: Nu mai vorbi prostii, doiculiţă! Cine te goneşte?

ANFISA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): Draga mea, inimioara mea… eu fac treabă… muncesc… în curând însă n-o să mai pot… din pricina bătrâneţii! Şi atunci or spune: Pleacă! Dar unde să mă duc? Încotro? Am peste optzeci de ani… am împlinit optzeci şi unu…

OLGA: Lasă, doiculiţă… stai jos… Ai obosit, sărăcuţa de tine! (o aşază pe scaun) Să te odihneşti, buna mea doică! Ce palidă eşti la faţă!

(intră Nataşa)

NATAŞA: Toată lumea spune că trebuie organizat un comitet de ajutorare pentru sinistraţi! Ideea e minunată! Săracii trebuie ajutaţi cât mai grabnic… asta e doar îndatorirea celor bogaţi!… Bobik şi Sofocika dorm de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce multă lume e la noi în casă… Unde te duci, dai peste ei… În oraş bântuie gripa… mi-e teamă să nu se molipsească copiii.

OLGA (fără să-i dea ascultare): Din odaia asta nu se vede focul… Aici e linişte…

NATAŞA: Da… Mi se pare că mi s-a stricat coafura… (se uită în oglindă) Se spune că m-am îngrăşat… nu-i adevărat! Nici pic. Maşa a adormit! E tare ostenită, sărăcuţa! (către Anfisa, rece) Nu-ţi dau voie să stai jos în faţa mea! Scoală-te! Pleacă de aici! (Anfisa pleacă) Nu înţeleg de ce o mai ţii pe bătrâna asta!

OLGA (buimăcită): Iartă-mă, dar nu înţeleg nici eu…

NATAŞA: N-are ce căuta aici. E de la ţară şi să stea acolo… Ce sunt mofturile astea? Mie îmi place ordinea în casă! N-am nevoie de oameni de prisos! (o mângâie pe Olga pe obraz) Vai, ce obosită eşti! Directoarea noastră e obosită! Când se va face mare Sofocika şi va merge la şcoală, o să-mi fie frică de tine.

OLGA: N-am să fiu directoare!

NATAŞA: Ba o să fii aleasă! E lucru hotărât!

OLGA: N-o să primesc. De altfel, nici nu pot… e peste puterile mele! (bea un pahar cu apă) Te-ai purtat adineauri îngrozitor cu doica! Iartă-mă, dar nu pot trece peste lucrurile astea… mi s-a făcut rău când am auzit!…

NATAŞA (cu vioiciune): Iartă-mă, Olia, iartă-mă… n-am vrut să te supăr…

(Maşa se ridică, îşi ia perna şi pleacă supărată)

OLGA: Trebuie să înţelegi, draga mea… am primit o creştere care ţi se pare curioasă, dar nu pot suferi una ca asta. Ieşirile de acest fel mă doboară, mă îmbolnăvesc, îmi iau orice curaj…

NATAŞA: Iartă-mă, iartă-mă!… (o sărută)

OLGA: Orice grosolănie, chiar numai un cuvânt răstit mă fac să sufăr…

NATAŞA: E adevărat că mi se întâmplă adesea să vorbesc cum nu se cade. Dar de ce să nu înţelegi şi tu, draga mea, că poate foarte bine să stea şi la ţară!

OLGA: E de treizeci de ani în casa noastră!

NATAŞA: Foarte bine! Dar acum nu mai e în stare să muncească! Văd că nu ne prea înţelegem! Sau nu vrei să mă înţelegi. Nu mai poate munci! Toată ziua nu face decât să doarmă sau să stea!

OLGA: Las-o să stea!

NATAŞA (mirată): Dar cum se poate să stea? E doar servitoare! (cu o voce plângăreaţă) Nu te înţeleg deloc, Olia! Am doică la copil, guvernantă; avem jupâneasă, bucătăreasă! Ce ne mai trebuie şi bătrâna asta? De ce?

(de departe se aud clopotele de alarmă)

OLGA: Noaptea asta m-a îmbătrânit cu zece ani!

NATAŞA: Olia, să ne înţelegem o dată pentru totdeauna! Tu eşti la liceu, iar eu în casă. Tu cu învăţătura… Eu cu gospodăria. Când vorbesc de slugi, ştiu eu ce spun! Mâine să n-o mai prind aici pe hoaţa asta bătrână, pe pomanagioaica asta! (dă din picior) Pe zgripţoroaica asta bătrână! Să nu cumva să mă scoateţi din sărite! Să nu mă contraziceţi! (îşi dă singură seama că a mers prea departe) O să ne certăm întruna dacă n-o să te muţi de-aci, jos la parter! E îngrozitor!

(intră Kulîghin)

KULÎGHIN: Unde e Maşa? E timpul să plecăm şi noi acasă. Se spune că s-a potolit focul. (se întinde) A ars numai un cartier… La început bătea vântul şi se credea că va lua foc tot oraşul! (stă jos) Am obosit! Scumpa mea Olga… mă gândesc adesea că dacă nu era Maşa pe lume, m-aş fi căsătorit cu tine… Eşti atât de bună… Sunt istovit… (ascultă încordat)

OLGA: Ce e?

KULÎGHIN: Doctorul bea întruna. Parc-o face înadins! E beat turtă! (se ridică) Mi se pare că vine încoace. Ai auzit? Da… da, vine aici. (râde) Vezi ce face… Mă ascund. (se duce şi se ascunde în colţ după dulap) Ce bandit!

OLGA: De doi ani n-a mai băut. I s-a năzărit dintr-odată şi s-a îmbătat! (se retrage cu Nataşa în fundul odăii)

(Cebutîkin intră, trece prin odaie fără să se clatine, ca un om treaz, se opreşte, se uită jur împrejur, apoi se duce la lavabou şi începe să se spele pe mâini)

CEBUTÎKIN (mohorât): Dracu să-i ia pe toţi!… Da… toţi cred că sunt doctor… că ştiu să lecuiesc tot felul de boli… Eu însă nu ştiu nimic… am uitat tot… Nu-mi amintesc nimic… nimic… (Olga şi Nataşa ies fără să fie văzute de Cebutîkin) Să-i ia dracu pe toţi… Miercurea trecută m-au chemat într-o mahala, la o femeie bolnavă, s-o lecuiesc! Dar femeia a murit… Şi eu sunt vinovat! Da, da… Acum douăzeci şi cinci de ani mai ştiam ceva! Acum însă, am uitat tot! Poate că nici nu mai sunt om… poate mă prefac numai… Mă prefac că am braţe… cap… picioare! Poate că nici nu mai sunt şi mi se pare numai că umblu… mănânc, dorm. (plânge) O, ce bine ar fi să nu mai exist! (nu mai plânge; mohorât) Dracu să mai ştie… Acum trei zile vorbeau la club… ziceau: Shakespeare… Voltaire… N-am citit nimic… nimic! Dar m-am prefăcut că ştiu de toate… şi alţii făceau la fel. Josnicie! Dobitocie! Mi-am adus aminte de femeia aceea pe care am lăsat-o să moară miercurea trecută! Mi-am adus aminte de toate… Simţeam o greutate pe suflet! Mi-era silă de mine… M-am dus şi m-am îmbătat…

(intră Irina cu Verşinin şi Tuzenbah; Tuzenbah este îmbrăcat în haine civile, noi, elegante)

IRINA: Să rămânem aici… N-o să intre nimeni.

VERŞININ: Dacă nu erau soldaţii, ardea tot oraşul. Buni băieţi! (îşi freacă mâinile de plăcere) Buni băieţi! Suflete de aur!…

KULÎGHIN (se apropie de ei): Cât e ceasul, domnilor?

TUZENBAH: Trei trecute. Începe să se lumineze!

IRINA: S-au adunat cu toţii în sala cea mare şi nimeni nu pleacă. E şi Solionîi al vostru cu ei!… (către Cebutîkin) Doctore! Mai bine te-ai duce să te culci!

CEBUTÎKIN: Nu-i nimic… Vă mulţumesc… (îşi piaptănă barba)

KULÎGHIN (râde): S-a ciupit bine Ivan Romanici. (îl bate pe umăr) Bravo!… In vino veritas… spuneau anticii.

TUZENBAH: Toată lumea mă roagă să dau un concert în folosul sinistraţilor.

IRINA: Da! Dar cu cine?

TUZENBAH: S-ar putea aranja! Maria Sergheevna, după părerea mea, cântă minunat la pian!

KULÎGHIN: Da… cântă într-adevăr foarte bine!

IRINA: A mai uitat… n-a mai cântat de trei sau patru ani!

TUZENBAH: Aici, în oraş, absolut nimeni nu înţelege muzica. Nimeni. Eu însă mă pricep şi vă încredinţez că Maria Sergheevna cântă admirabil! Aş zice cu talent chiar!

KULÎGHIN: Să ştii că ai dreptate, baroane! O iubesc mult pe Maşa. E foarte drăguţă!

TUZENBAH: Ce greu trebuie să fie să ai un dar atât de minunat şi să nu te înţeleagă nimeni! Nimeni…

KULÎGHIN (oftează): Ehei… da… Credeţi însă că se cade ca Maşa să cânte la concert? (pauză) Eu nu prea mă pricep. Poate că da… ştiţi, domnilor, directorul nostru e un om bun, chiar foarte bun şi deştept, dar are concepţii cam ciudate… Bineînţeles că asta n-ar fi treaba lui, dar dacă vreţi, pot să-i vorbesc… (Cebutîkin ia ceasul de porţelan şi-l priveşte cu încordare)

VERŞININ: Uitaţi-vă în ce hal de murdărie sunt! Asta s-a întâmplat acolo, la stingerea focului. (pauză) Ieri am auzit în treacăt că e vorba să ne mutăm undeva departe, cu brigada… Unii spun în Polonia… alţii la Cita.

TUZENBAH: Aşa-i… şi eu am auzit! În cazul ăsta o să rămână oraşul pustiu…

IRINA: Şi noi o să plecăm…

CEBUTÎKIN (scapă din mână ceasul, care se sparge în bucăţi): Praf s-a făcut!…

(tăcere; toată lumea e necăjită şi jenată)

KULÎGHIN (adunând cioburile de pe jos): Ivan Romanici, Ivan Romanici! Să spargi un lucru atât de scump! O să-ţi punem notă rea la purtare!

IRINA: Era ceasul mamei!

CEBUTÎKIN: Se prea poate… al mamei… într-adevăr! Cine ştie? Poate că nici nu l-am spart. Vi se pare numai că e spart… poate ni se pare numai că trăim… dar de fapt nici nu existăm… nimeni nu ştie nimic! Nici eu, nici ceilalţi! (îndreptându-se spre uşă) Ce vă uitaţi aşa? Habar n-aveţi de nimic! Uite, Nataşa, de pildă… are o aventură cu Protopopov… dar voi nu ştiţi nimic… staţi aici… nu vedeţi şi nu auziţi nimic, dar Nataşa are o aventură cu Protopopov. (cântă) Ehei!… O s-o înghiţiţi voi şi p-asta! (pleacă)

VERŞININ: Mda! (râde) Ce curioase sunt toate astea… (pauză) Când a izbucnit focul, am dat repede fuga acasă… Când să mă apropii… ce văd? Casa neatinsă… nicio primejdie… dar fetiţele stăteau în prag, dezbrăcate… părăsite de mama lor… împrejur, lumea se agita, caii goneau, câinii lătrau. Micuţele de ele, înspăimântate, buimăcite… şi aveau priviri atât de rugătoare… Mi s-a strâns inima când le-am văzut chipurile. Doamne, Dumnezeule, m-am gândit, câtă suferinţă le-o mai fi hărăzită şi lor în viaţă! Le-am luat cu mine şi am dat fuga cu ele încoace… Dar mă gândeam mereu la suferinţele care le aşteaptă… (se aud clopotele de alarmă; pauză) Când sosesc aici, dau de nevastă-mea, supărată foc… care mai face şi scandal… (intră Maşa cu perna şi se aşază pe dormeză) Când mi-am văzut fetiţele în prag, dezbrăcate, în strada înroşită de văpaia focului, cu vuietul şi larma dimprejur… m-am gândit la vremurile de demult… Odinioară, se întâmpla la fel… atunci când năvăleau pe neaşteptate vrăjmaşii, prădând şi pârjolind… şi totuşi… ce mare deosebire între ce a fost şi ce este acum!… Sunt încredinţat că peste două-trei sute de ani lumea va privi înapoi spre vremurile noastre cu groază, cu batjocură. Viaţa noastră de azi li se va părea greoaie, apăsătoare şi stranie… Fireşte! Ce viaţă frumoasă va fi atunci! (râde) Iertaţi-mă, am început iar să filozofez! Îmi daţi voie să continui, dragii mei? Azi am o poftă grozavă să fac pe filozoful… Mă simt inspirat. (pauză) Aici, parcă a adormit toată lumea… Şi cum vă spuneam, ce viaţă frumoasă va fi atunci! Închipuiţi-vă numai… Acum sunteţi numai trei în tot oraşul. Dar în generaţiile viitoare, numărul celor de-o seamă cu voi va fi mai mare, din ce în ce mai mare… Şi va veni vremea când totul se va schimba şi se va trăi după cum gândiţi voi. Dar şi voi veţi îmbătrâni. Se va naşte o lume nouă… mai bună, din ce în ce mai bună… (râde) Nu ştiu ce am azi… am o poftă sălbatică de viaţă… (cântă) „Iubirea a fost creată pentru orice vârstă. Avântul ei e binefăcător…” (râde)

MAŞA: Tram… tam… tam…

VERŞININ: Tam… tam…

MAŞA: Tra… ra… ra…

VERŞININ: Tra… ta… ta… (râde)

FEDOTIK (intră, ţopăind): Mi-a ars totul. Totul! Nu mi-a rămas nimic!

(râd cu toţii)

IRINA: Lasă glumele astea. Ţi-a ars tot?

FEDOTIK (râzând): Nu mi-a rămas un fir. Nimic. A ars şi chitara şi aparatul fotografic. Au ars şi scrisorile… Voiam să-ţi dăruiesc un carnet… şi el a ars.

(intră Solionîi)

IRINA: Nu, nu se poate să intri aici. Te rog pleacă, Vasil Vasilici.

SOLIONÎI: Dar cum, baronul poate sta şi eu nu?

VERŞININ: Are dreptate, trebuie să plecăm şi noi. Ce-o mai fi cu incendiul?

SOLIONÎI: Se spune că s-a mai potolit. Ce ciudat! De ce baronul o fi având voie să stea şi eu nu? (scoate sticluţa cu parfum din buzunar şi se parfumează)

VERŞININ (cântă iar): Tram… tam… tam…

MAŞA: Tam… tam…

VERŞININ (râzând către Solionîi): Haideţi în sala mare!

SOLIONÎI: Prea bine. O vom însemna şi pe asta. „Toate acestea mai îndelung le-aş tălmăci, dacă de gâşte teamă nu mi-ar fi…” (privindu-l pe Tuzenbah) Pui… pui… pui… (iese cu Verşinin şi Fedotik)

IRINA: Solionîi ăsta a umplut odaia de fum! (nedumerită) Nu cumva a adormit baronul? Nikolai Lvovici! Trezeşte-te!

TUZENBAH (buimac): Vai, ce obosit eram… fabrica de cărămizi… Să nu credeţi că visez… tot ce spun e adevărat… Plec în curând la fabrica de cărămizi, încep să muncesc. A mai fost vorba despre asta. (Irinei, cu dragoste) Eşti atât de palidă! Eşti fermecătoare, minunată… Am impresia că risipeşti toată bezna dimprejur cu paloarea dumitale, ca o lumină… Eşti tristă… nu te împaci cu viaţa… De ce nu vii cu mine? Vino, vino să muncim împreună!

MAŞA: Te rog să pleci de aici, Nikolai Lvovici!

TUZENBAH (râzând): Erai aici? Nu te vedeam. (îi sărută Irinei mâna) La revedere, plec!… Acum, când te privesc, mi-aduc aminte cum erai de ziua dumitale… E mult de-atunci, erai veselă, plină de avânt şi vorbeai cu înflăcărare despre bucuria de a munci… Pe-atunci mai puteam întrezări o viaţă fericită. Dar astăzi? (îi sărută mâna) Ai lacrimi în ochi… culcă-te… se luminează… E aproape ziuă… Dacă mi-ar fi îngăduit să-mi dau viaţa pentru dumneata!

MAŞA: Pleacă, Nikolai Lvovici! Te rog…

TUZENBAH: Plec… (pleacă)

MAŞA (culcându-se): Feodor, dormi?

KULÎGHIN: Cum?

MAŞA: Ai face bine să te duci acasă.

KULÎGHIN: Draga mea Maşa! Scumpa mea Maşa!

IRINA: Las-o să se odihnească, Fedea. E obosită.

KULÎGHIN: Plec numaidecât… soţia mea scumpa şi dragă… te iubesc, tu eşti singura mea dragoste…

MAŞA (supărată): Amo, amas, amat, amamus, amatis, amant…

KULÎGHIN (râde): Eşti într-adevăr extraordinară! De şapte ani sunt căsătorit cu tine şi am impresia că ieri ne-am cununat! Pe cuvântul meu, eşti o femeie excepţională. Ce mulţumit sunt! Ce mulţumit sunt!

MAŞA: Ce plictisită sunt! Ce plictisită sunt! (se ridică pe jumătate şi vorbeşte, aşezată pe divan) Uite, mă rog, e ceva ce nu-mi iese din cap… e revoltător. Îmi stă ca un cui în minte şi nu pot să tac. Vorbesc de Andrei. A ipotecat casa la bancă şi nevastă-sa a luat toţi banii… Casa nu e numai a lui, e şi a noastră. Asta trebuie s-o ştie, dacă e un om cinstit…

KULÎGHIN: Dar cum îţi vine să vorbeşti aşa, Maşa? Ce-ai tu nevoie de toate socotelile astea? Bietul Andriuşa e îndatorat până-n gât!… Lasă-l în plata Domnului!

MAŞA: Oricum, să ştiţi că e revoltător! (se culcă iar)

KULÎGHIN: Slavă Domnului, nu suntem săraci. Eu muncesc la liceu şi mai dau şi meditaţii. Sunt om cinstit, fără pretenţii… Omnia mea mecum porto ^xxviii , cum s-ar spune.

MAŞA: N-am nevoie de nimic, dar mă revoltă nedreptatea! (pauză) Du-te, Feodor.

KULÎGHIN (o sărută): Odihneşte-te puţin, eşti obosită. Eu stau dincolo şi te aştept… dormi! (se îndreaptă spre uşă) Sunt foarte mulţumit, sunt atât de mulţumit! (pleacă)

IRINA: E adevărat! Andrei al nostru s-a făcut atât de meschin! Cum a decăzut şi a îmbătrânit alături de femeia asta! Altădată se pregătea să devină profesor universitar, şi ieri se lăuda că a intrat în sfârşit în consiliul zemstvei. El, un membru oarecare… şi Protopopov, preşedinte… Tot oraşul cârteşte, îşi bate joc… numai el nu vede, nu ştie nimic… Ia te uită cum au dat fuga cu toţii să ajute la stingerea focului… Numai el stă închis în camera lui, ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Atâta ştie şi el… să cânte la vioară. (nervoasă) E îngrozitor, îngrozitor! (izbucneşte în plâns) Nu mai pot! Nu mai pot! Nu mai pot îndura! Nu mai pot!

(intră Olga; orânduieşte lucrurile pe măsuţa ei)

IRINA (plânge cu hohote): Goniţi-mă de aici! Daţi-mă afară! Nu mai pot!

OLGA (speriată): Ce e cu tine, draga mea, ce s-a întâmplat?

IRINA (hohotind): Unde? Unde s-a dus totul? Cum de s-a spulberat? Doamne, Dumnezeule! Am uitat tot, tot! Totul s-a învălmăşit în mintea mea… nu mai ştiu cum se spune fereastră în italieneşte, sau tavan… În fiecare zi uit câte ceva… şi viaţa trece, vremea nu se mai întoarce. N-o să mai plecăm niciodată la Moscova, niciodată! Acum îmi dau seama că n-o să mai plecăm!…

OLGA: O, draga mea, draga mea.

IRINA (încearcă să se stăpânească): Ce nenorocită sunt! Nu pot să muncesc, n-o să mai muncesc. Ajunge, ajunge! Am fost telegrafistă… acum sunt la zemstvă… urăsc şi dispreţuiesc tot ce mi se dă să lucrez… Am douăzeci şi patru de ani. Muncesc de mult. Parcă mi s-a uscat mintea… am slăbit, m-am sluţit, am îmbătrânit… şi nicio mulţumire sufletească. Vremea trece. Am impresia că mă scufund, că mă depărtez de viaţa adevărată, frumoasă. Mi se pare că mă prăvălesc în beznă, în prăpastie. Deznădejdea mă sugrumă. Cum de mai trăiesc? Cum de nu m-am sinucis până acum? Nici eu nu ştiu…

OLGA: Nu mai plânge, fetiţa mea, nu mai plânge!… Mi se rupe inima!

IRINA: Nu, nu. N-o să mai plâng! Destul… Uite că nu mai plâng! Ajunge, ajunge!

OLGA: Scumpa mea, îţi vorbesc acum ca un bun prieten, ca o soră! Ascultă-mă, urmează-mi sfatul! Mărită-te cu baronul! (Irina plânge încet) Ştiu că îl preţuieşti… că-l stimezi… E adevărat că nu-i frumos, dar e atât de cumsecade, de curat la suflet!… Şi apoi nu se căsătoreşte omul numai din dragoste, ci şi ca să îndeplinească o anumită îndatorire. Aşa gândesc eu şi sunt încredinţată că aş putea să mă mărit fără să iubesc! Aş primi orice cerere în căsătorie, dacă omul ar fi cumsecade!… Chiar dacă ar fi bătrân…

IRINA: Am aşteptat întruna şi am nădăjduit că ne vom muta la Moscova, că voi găsi acolo un om adevărat, un om al visurilor mele, al dorinţelor mele… Dar iată că totul e în zadar… În zadar…

OLGA (îmbrăţişând-o): Surioara mea dragă, scumpa mea surioară. Te înţeleg! Când şi-a dat demisia baronul şi a apărut în haine civile, mi s-a părut atât de urâţel, bietul băiat, încât m-au podidit lacrimile… M-a întrebat: „De ce plângi?” Ce era să-i spun? Şi totuşi, dacă Dumnezeu îl va ajuta şi te va lua de soţie, voi fi fericită, căci asta e altceva, cu totul altceva!

(intră Nataşa cu o lumânare în mână; trece prin odaie, de la dreapta spre stânga, fără să spună un cuvânt)

MAŞA (se aşază pe dormeza pe care era culcată): Asta umblă de parcă ea ar fi dat foc oraşului!

OLGA: Eşti proastă, Maşa. Iartă-mă, te rog, dar tu eşti cea mai proastă din familia noastră.

MAŞA: Dragele mele, surorile mele, vreau să mă spovedesc vouă! Mi-e sufletul încătuşat! Vouă mă voi spovedi! Şi nimănui după aceea niciodată! Uite că încep… (încet) E taina mea cea mai adâncă… voi însă trebuie s-o aflaţi… nu mai pot să tac… (pauză) Iubesc… iubesc… îl iubesc… l-aţi văzut adineauri!… Ei bine, ce să mai spun… într-un cuvânt, îl iubesc pe Verşinin!…

OLGA (trece după paravanul care se află în faţa patului ei): Lasă asta, Maşa, eu tot nu te aud.

MAŞA: Ce vrei să fac? (îşi ia capul în mâini) La început mi s-a părut un om ciudat! Apoi mi s-a făcut milă de el… şi până la urmă am început să-l iubesc! Îl iubesc aşa cum este… cu vocea, cu cuvintele lui… cu nenorocirile, cu cele două fetiţe…

OLGA (vorbeşte de după paravan): Să ştii că nu aud nimic! Poţi spune orice prostie, că tot nu aud!

MAŞA: Tu eşti proastă, Olga! Iubesc… pesemne că aşa mi-a fost scris… că asta mi-e ursita… şi el mă iubeşte… Mă tem grozav… Da! Nu e bine? (o trage de mână pe Irina către ea) O, drăguţa mea! Cum o să ne trăim viaţa asta? Ce-o să ni se mai întâmple? Când le citeşti în cărţi, toate ţi se par învechite, de parcă le-ai fi ştiut de mult, dar când iubeşti tu însuţi, îţi dai seama că nimeni nu ştie nimic! Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru el. Dragele mele… scumpele mele surioare… Acum v-am spus tot… acum o să tac… Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: Tăcere, tăcere!…

(intră Andrei şi după el Ferapont)

ANDREI (supărat): Ce tot vrei? Nu mai înţeleg nimic!

FERAPONT (din uşă, nerăbdător): Eu, Andrei Sergheevici, v-am spus cel puţin de zece ori până acum…

ANDREI: În primul rând nu sunt Andrei Sergheevici pentru tine, ci Înălţimea Voastră.

FERAPONT: Vă roagă pompierii, Înălţimea Voastră, să le daţi voie să treacă prin grădină spre râu, că până acum au tot ocolit şi le vine foarte greu.

ANDREI: Bine! Spune-le să treacă. (Ferapont pleacă) M-au plictisit. Unde e Olga? (Olga iese de după paravan) Te-aş ruga să-mi dai cheia ta de la dulap. Pe a mea am pierdut-o… Aveai o cheiţă mică…

(Olga îi întinde cheia, fără un cuvânt; Irina se duce după paravanul din faţa patului ei. Pauză)

ANDREI: Ce foc mare! Bine că s-a mai potolit. Să-i ia dracu pe toţi! M-a scos din sărite acest Ferapont!… I-am spus o prostie… Înălţimea voastră… (pauză) De ce nu spui nimic, Olia? (pauză) Cred că ar fi timpul să laşi la o parte prostiile şi să nu te mai superi pentru toate fleacurile… Acum, că suntem cu toţii aici, şi Maşa, şi tu, şi Irina, ar fi bine să ne lămurim o dată pentru totdeauna. Ce aveţi împotriva mea? Ce aveţi?

OLGA: Lasă, Andriuşa! E şi mâine zi. (tulburată) Ce noapte zbuciumată!

ANDREI (intimidat): Nu te supăra. Eu întreb foarte liniştit: ce aveţi împotriva mea? Spuneţi-mi pe faţă!

(se aude din culise vocea lui Verşinin: Tram, tam, tam)

MAŞA (se ridică şi cântă tare): Tra, ta, ta. (Olgăi) La revedere, Olia, Dumnezeu să te păzească! (se duce după paravan şi o sărută pe Irina) Somn uşor… La revedere, Andrei! Te rog, du-te… Fetele sunt prea obosite… Mâine o să lămuriţi totul… (pleacă)

OLGA: Da, Andriuşa, ar fi bine să amânăm pe mâine… (se duce după paravanul ei) Trebuie să ne culcăm!

ANDREI: Am să spun ce am de spus şi după aceea plec. Uite! Mai întâi aveţi ceva împotriva Nataşei, nevastă-mea. Mi-am dat seama de asta din prima zi a căsniciei mele. Trebuie să vă spun însă că Nataşa este o fată minunată, cinstită, dreaptă şi mărinimoasă. Asta e părerea mea. O iubesc şi o stimez! Aţi înţeles? Şi cer ca şi ceilalţi să facă la fel. Încă o dată vă spun, e dreaptă, cinstită şi mărinimoasă. Toate nemulţumirile voastre, iertaţi-mă, nu sunt decât mofturi… (pauză) Apoi mi se pare că sunteţi supărate pe mine pentru că nu am devenit profesor, pentru că nu mă ocup cu ştiinţa. Vedeţi însă că am slujbă la zemstvă, am intrat în consiliul de conducere. Cred că ceea ce fac acum e tot atât de bun şi sfânt ca şi când aş fi slujit ştiinţa. Dacă vreţi să ştiţi, sunt chiar mândru de mine… (pauză) În sfârşit, mai am ceva de spus!… Am ipotecat casa fără să vă cer consimţământul… Recunosc ca sunt vinovat şi vă cer iertare. Am fost forţat de datorii … Treizeci şi cinci de mii… Nu mai joc cărţi, m-am lăsat de mult… Tot ce pot să spun e că voi aveţi pensia tatei, în timp ce eu n-am avut nimic… niciun venit, cu alte cuvinte…

(pauză)

KULÎGHIN (din uşă): Maşa e aici? (îngrijorat) Dar unde e? Ciudat… (pleacă)

ANDREI: Nimeni nu vrea să mă asculte! Nataşa e o fată minunată, cinstită. (se plimbă neliniştit pe scenă, apoi se opreşte) Când m-am însurat mă gândeam că o să fim fericiţi… cu toţii! Doamne, Dumnezeule! (izbucneşte în plâns) Surorile mele dragi, scumpele mele, să nu mă credeţi, să nu credeţi un cuvânt din tot ce v-am spus… Să nu mă credeţi!.. (pleacă)

KULÎGHIN (apare în uşă neliniştit): Unde e Maşa? Nu-i aici? Ce ciudat! (pleacă)

(se aud clopotele pompierilor; scena e pustie)

IRINA (de după paravan): Olia! Cine bate în podea?

OLGA: Ivan Romanîci. E beat.

IRINA: Ce noapte zbuciumată! (pauză) Olia! (scoate capul de după paravan) Ai auzit? E vorba să plece brigada de aici… o mută undeva, departe…

OLGA: Zvonuri…

IRINA: Vom rămâne singure, singure de tot… Olia!

OLGA: Ei şi?

IRINA: Scumpa, draga mea! Tu ştii cât îl preţuiesc, cât îl stimez pe Tuzenbah. E un om cumsecade. Mă voi mărita cu el, sunt hotărâtă să fac orice, numai să plecăm la Moscova! Te rog din suflet, să plecăm! Nu e nimic pe lume mai frumos ca Moscova! Să plecăm, Olia, să plecăm!

Cortina