ACTUL ÎNTÂI
Casa Prozorov. Salonul cu colonadă prin care se zăreşte în fund sala cea mare. E la amiază, afară o zi însorită, veselă. În sala din fund se pune masa mare pentru dejun. Olga, într-o uniformă bleumarin, de profesoară de liceu, cercetează întruna, când stând locului în picioare, când mergând, caietele elevelor. Maşa, în rochie neagră, cu pălăria pe genunchi, stă într-un fotoliu şi citeşte o carte. Irina, în rochie albă, stă îngândurată.
OLGA: Acum un an, chiar în ziua de cinci mai, de ziua ta, Irina, a murit tata. Era foarte frig şi ningea. Mi se părea că n-o să mai pot trăi. Îţi pierduseşi cunoştinţa şi zăceai ca moartă. Dar a trecut anul şi n-a mai rămas decât amintirea. Acum porţi iar rochia albă. Obrazul îţi străluceşte din nou! (ceasul bate ora 12) Şi atunci bătea ceasul! (pauză) Îmi amintesc cum l-au luat pe tata… Cânta muzica… La cimitir s-au tras salve… Fusese general… comandant de brigadă… şi totuşi ce lume puţină era. Ploua prea tare, o ploaie amestecată cu ninsoare.
IRINA: Ce rost are să ne amintim de toate astea?
(în sala mare, de după colonade, apar lângă masă Tuzenbah, Cebutîkin şi Solionîi)
OLGA: Azi e cald… Putem lăsa ferestrele larg deschise… dar mestecenii n-au înfrunzit încă. Acum unsprezece ani, tata a primit comanda brigăzii şi a plecat cu noi din Moscova… Îrni aduc bine aminte că pe timpul ăsta, la începutul lunii mai, la Moscova e cald, totul e înflorit, scăldat în soare. Au trecut unsprezece ani, şi îmi amintesc de parcă am fi plecat abia ieri de acolo. Doamne, Dumnezeule! Când m-am trezit azi-dimineaţă, am zărit soarele, lumina, primăvara şi o nespusă bucurie mi-a cuprins sufletul. Şi mi s-a făcut atâta dor să mă întorc în locurile acelea dragi!…
CEBUTÎKIN (din fund, stând de vorbă cu Tuzenbah şi Solionîi): Ei, pe dracu ghem!
TUZENBAH: Sigur că-i o nebunie!
(Maşa, visătoare, cu cartea în mână, fluieră o melodie)
OLGA: Nu mai fluiera, Maşa! Cum poţi face aşa ceva?… (pauză) Toată dimineaţa sunt la liceu, la lecţii; după-amiaza, până seara târziu, dau meditaţii, din pricina asta mă doare mereu capul şi mă frământă nişte gânduri de parcă am şi îmbătrânit! De patru ani de când sunt la liceu simt cum fiecare zi îmi secătuieşte, picătură cu picătură, puterile şi tinereţea. Numai o singură dorinţă stăruie şi creşte mereu în mine…
IRINA: Să plecăm la Moscova! Vindem casa, lichidăm tot ce avem aici… şi… la Moscova!
OLGA: Da! Cât mai curând la Moscova!
(Cebutîkin şi Tuzenbah râd în fund)
IRINA: Fratele nostru o să ajungă, desigur, profesor universitar şi n-o să mai poată rămâne aici. Dar ce-o să se facă biata Maşa?
OLGA: Maşa o să vină în fiecare vară la noi, la Moscova.
(Maşa fluieră încet o melodie)
IRINA: Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor aranja toate. (priveşte pe fereastră) Ce vreme minunată! Nu ştiu de ce mi-e sufletul plin de bucurie! Azi-dimineaţă, când m-am deşteptat, mi-am adus aminte că e ziua mea şi m-am simţit fericită! Mi-am amintit copilăria şi timpul când trăia încă mama. Ce gânduri minunate mi-au trecut prin minte! Ce gânduri…
OLGA: Ce strălucitoare eşti astăzi! Pari neobişnuit de frumoasă. Şi Maşa e frumoasă! Nici Andrei n-ar fi urât, dar s-a îngrăşat prea mult şi nu-i stă bine. Eu însă am îmbătrânit, am slăbit mult, poate că mă supăr prea mult cu fetele la liceu. Uite, azi sunt liberă, stau acasă, şi nu mă doare capul, mă simt mai tânără decât ieri. Am numai douăzeci şi opt de ani… Totul e aşa cum trebuie să fie, totul e de la Dumnezeu; dar poate că dacă mă măritam şi stăteam acasă toată ziua era mai bine… (pauză) Mi-aş fi iubit bărbatul.
TUZENBAH (către Solionîi, în fund): Vorbeşti prostii şi m-am săturat să te tot ascult! (intră în salon) Am uitat să vă spun! Azi vine în vizită Verşinin, noul comandant al bateriei noastre. (se aşază la pian)
OLGA: Să poftească. Suntem bucuroase!
IRINA: E bătrân?
TUZENBAH: Nu, nu tocmai. Cel mult patruzeci - patruzeci şi cinci de ani. (cântă încet la pian) Pare băiat bun şi cred că nu e prost. Numai că vorbeşte cam mult.
IRINA: E un om interesant?
TUZENBAH: Da, destul… Dar are o soţie, o soacră şi două fetiţe. De altfel, e căsătorit a doua oară. Face vizite şi spune tuturor că are nevastă şi două fete. O s-o spună şi aici. Soţia lui e cam smintită, umblă cu cozile pe spate ca o fetişcană, vorbeşte numai despre lucruri înalte, filozofează, şi, din când în când, încearcă să se sinucidă. Cred că o face ca să-şi necăjească soţul. Dacă eram în locul lui, o lăsam de mult; dar el rabdă şi se plânge altora.
SOLIONÎI (venind din sala mare împreună cu Cebutîkin): Cu o singură mână sunt în stare să ridic numai douăzeci şi patru de kilograme, dar cu amândouă optzeci, chiar nouăzeci! Ceea ce înseamnă că doi oameni nu sunt numai de două ori mai puternici decât unul singur, ci de trei sau chiar de mai multe ori…
CEBUTÎKIN (mergând, citeşte ziarul): Împotriva căderii părului: douăzeci grame naftalină la jumătate litru de spirt… se dizolvă şi se întrebuinţează zilnic… (îşi notează în carneţel) Să notăm asta. (către Solionîi) Şi, cum îţi spuneam, se astupă sticluţa cu un dop, şi prin el se trece un tub de sticlă… apoi se ia sare de lămâie un vârf de linguriţă…
IRINA: Ivan Romanici, dragul meu Ivan Romanici…
CEBUTÎKIN: Ce-i, fetiţa mea, bucuria vieţii mele?
IRINA: Spune-mi, te rog, de ce mă simt atât de fericită azi? Parcă sunt dusă de-o barcă cu pânze, deasupra mea e cerul albastru nesfârşit, pe care plutesc păsări mari şi albe… Spune-mi de ce… de ce?
CEBUTÎKIN (sărutându-i afectuos amândouă mâinile): Pasărea mea albă!
IRINA: Azi, când m-am deşteptat din somn, m-am sculat şi m-am spălat, mi s-a părut deodată că totul s-a desluşit pentru mine în lume, că ştiu cum trebuie să trăiesc. Ivan Romanici, dragul meu, ştiu tot! Omul e dator să muncească, să trudească în sudoarea frunţii, oricine ar fi el. În asta e tâlcul şi ţelul vieţii lui, în asta constă fericirea, încântarea lui! Ce bine e să fii muncitor, să fii un om care se scoală în zori şi sparge piatră în drum, sau păstor, sau dascăl care învaţă copii, sau mecanic la calea ferată… Dumnezeule, nu om, ci chiar bou sau cal de povară să fii, numai să munceşti, decât să fii o femeie tânără care se scoală la amiază, ia cafeaua în pat şi se îmbracă două ceasuri… E îngrozitor! Ard de dorul să muncesc şi eu, cum arde cineva de sete în arşiţa verii. Ivan Romanici, să nu mă mai cinsteşti cu prietenia dumitale dacă nu mă voi scula în zori, dacă nu voi munci!
CEBUTÎKIN (afectuos): Bine, bine, draga mea!
OLGA: Tata ne-a obişnuit să ne sculăm devreme, la şapte. Şi Irina se trezeşte la şapte, dar stă în pat cel puţin până la nouă şi se gândeşte… cu o mutră nespus de serioasă. (râde)
IRINA: Te-ai obişnuit să mă consideri fetiţă şi te miră că pot avea o mutră serioasă. Dar am douăzeci de ani!
TUZENBAH: Doamne! Ce bine înţeleg eu dorul de muncă! N-am muncit în viaţa mea. M-am născut la Petersburg, oraş rece şi trândav, dintr-o familie care n-a ştiut ce-i munca sau grija. Când mă întorceam de la şcoala militară, îmi scotea valetul cizmele, în timp ce eu făceam nazuri şi mama mă privea cu adoraţie – ba se mira foarte mult când alţii mă priveau altfel. M-au ferit de orice trudă. Numai că nu ştiu dacă au izbutit, cred că nu. A venit timpul şi puhoiul se apropie de noi, se pregăteşte vijelia cea mare şi binefăcătoare. Vine, e aproape – în curând va da năvală peste noi, măturând toată lenea, nepăsarea, toate prejudecăţile faţă de muncă, toată plictiseala şi putreziciunea. Voi munci! Dar peste douăzeci şi cinci-treizeci de ani va munci fiecare om. Fiecare!
CEBUTÎKIN: Eu n-am să muncesc.
TUZENBAH: Dumneata nici nu intri în socoteală.
SOLIONÎI: Peste douăzeci şi cinci de ani n-ai să mai fii pe lume, slavă Domnului! Peste doi-trei ani, o să te lovească damblaua, sau ai să mă scoţi din fire într-o bună zi şi o să-ţi trag un glonţ în cap, îngeraşule! (scoate din buzunar o sticluţă cu parfum şi-şi dă pe mâini şi pe piept)
CEBUTÎKIN (râde): Când stai să te gândeşti bine, e drept că n-am făcut nimic toată viaţa. Cum am ieşit din universitate, am tăiat frunze la câini. N-am pus mâna pe o carte… nu citesc decât ziare… (scoate din buzunar alt ziar) Vezi, din ziare am aflat că a existat un Dobroliubov, de pildă… dar habar n-am ce a scris… Dumnezeu ştie! (de la parter bate cineva în podea) Aţi auzit, mă cheamă jos… a venit cineva la mine. Mă întorc îndată… aşteptaţi-mă… (iese grăbit, pieptănându-şi barba)
IRINA: Să ştiţi că pregăteşte ceva.
TUZENBAH: Fără îndoială… A plecat cu o mutră foarte solemnă. Să ştii că-ţi aduce un dar!
IRINA: Ar fi tare neplăcut!
OLGA: Da. E îngrozitor. Face întotdeauna prostii.
MAŞA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan…” (se ridică, fredonând încet)
OLGA: Nu prea eşti veselă azi, Maşa.
(Maşa îşi pune pălăria, fredonând)
OLGA: Unde pleci?
MAŞA: Acasă.
IRINA: Ciudat…
TUZENBAH: Cum pleci tocmai acum, când e o zi onomastică?
MAŞA: Nu face nimic… Vin diseară. La revedere, draga mea!… (o sărută pe Irina) Încă o dată, îţi urez sănătate şi fericire. Altădată, pe când trăia bietul tata, era la noi de fiecare zi onomastică mare tămbălău. Veneau câte treizeci-patruzeci de ofiţeri. Azi însă, nu sunt decât câţiva, şi e linişte ca în deşert… Mă duc… sunt tristă azi… nu-mi găsesc locul… nu mă lua în seamă. (râde printre lacrimi) Lasă că stăm noi de vorbă mai târziu, drăguţa mea. Acum, mă duc. La revedere!
IRINA (nemulţumită): Vezi cum eşti?…
OLGA (cu lacrimi în ochi): Te înţeleg atât de bine, dragă Maşa!
SOLIONÎI: Când filozofează un bărbat, iese filozofie sau sofisticărie; dar când filozofează o femeie sau două iese… o nucă în perete!
MAŞA: Ce vrei să spui cu asta, fiinţă îngrozitoare?
SOLIONÎI: Nimic… „Nici să crâcnească n-a apucat, că pe el ursul s-a aşezat!”
(pauză)
MAŞA (către Olga, supărată): Nu mai boci!
(intră Anfisa şi Ferapont, care aduce o tortă)
ANFISA: Intră aici, tătucule, că eşti curat pe picioare. (către Irina) E de la zemstvă, de la domnul Protopopov, de la Mihail Ivanîci. A adus o tortă.
IRINA: Mulţumesc frumos! Spune-i că-i mulţumesc. (ia torta)
FERAPONT: Cum aţi spus?
IRINA (mai tare): Spune-i că-i mulţumesc.
OLGA: Dă-i nişte cozonac, doiculiţă. Ferapont, du-te să-ţi dea cozonac!
FERAPONT: Cum aţi spus?
ANFISA: Haide, Ferapont Spiridonîci, tătucule, să mergem!… (iese cu Ferapont)
MAŞA: Nu pot să-l sufăr pe acest Mihail Potapîci sau Ivanîci, pe Protopopov! Să nu-l pofteşti aici!
IRINA: Nici nu l-am poftit!
MAŞA: Cu atât mai bine!
(intră Cebutîkin, urmat de soldat, care aduce un samovar de argint; un murmur de mirare şi nemulţumire)
OLGA (ascunzându-şi obrazul în mâini): Un samovar!… Vai, e îngrozitor! (trece în sala mare, unde e pusă masa)
IRINA: Dragul meu Ivan Romanici, ce înseamnă asta?
TUZENBAH: Nu v-am spus eu? (râde)
MAŞA: Ivan Romanici, ar trebui să-ţi fie ruşine!
CEBUTÎKIN: Dragele mele, iubitele mele, voi sunteţi tot ce mi-a rămas mai scump pe lume! Numai pe voi vă am! În curând împlinesc şaizeci de ani. Sunt bătrân… singur… Un bătrân fără niciun rost! Dragostea ce v-o port e tot ce-i mai bun în mine. Dacă nu eraţi voi, de mult mă duceam din lumea asta… (către Irina) Drăguţo!… Fetiţa mea, te cunosc de când te-ai născut… te-am ţinut în braţe… o iubeam mult pe răposata maică-ta…
IRINA: Bine, da’ de ce un dar atât de scump?
CEBUTÎKIN (printre lacrimi, supărat): Un dar atât de scump!… Ia să mă lăsaţi în pace! (către ordonanţă) Du-l acolo… (o imită) Un dar atât de scump…
(ordonanţa duce samovarul în sala mare)
ANFISA (trecând prin salon): Dragele mele, a venit un colonel necunoscut. Şi-a scos paltonul, drăguţelor, şi vine încoa. Irinuşka, să te porţi bine, să te porţi frumos! (plecând) E de mult timpul să vă aşezaţi la masă… of, Doamne!…
TUZENBAH: Să ştiţi că e Verşinin.
(intră Verşinin)
TUZENBAH (prezintă): Locotenent-colonelul Verşinin.
VERŞININ (către Maşa şi Irina): Am onoarea să mă prezint – Verşinin! Sunt nespus de fericit că am ajuns în sfârşit la dumneavoastră. Dar ce mult v-aţi schimbat! Vai, vai!
IRINA: Luaţi loc, vă rog. Suntem foarte bucuroase!
VERŞININ: Nici nu vă închipuiţi ce bine îmi pare!… (vesel) Îmi amintesc de cele trei fetiţe… Eraţi trei surori! La faţă nu-mi aduc bine aminte cum eraţi. Ştiu că pe atunci colonelul Prozorov avea trei fetiţe pe care le-am cunoscut. Cum trece vremea! Vai, cum trece vremea!…
TUZENBAH: Alexandr Ignatievici e din Moscova.
IRINA: Din Moscova? Sunteţi din Moscova?
VERŞININ: Da, sunt din Moscova. Tatăl dumneavoastră a fost acolo comandant de baterie, iar eu am servit ca ofiţer sub ordinele lui. (către Maşa) Mi se pare că încep să vă recunosc.
MAŞA: Eu, însă, nu-mi aduc aminte de dumneata!
IRINA: Olia, Olia! (strigă spre sala cea mare) Vino încoace, Olia!
(Olga intră în salon)
IRINA (prezentând): Locotenent-colonelul Verşinin, din Moscova.
VERŞININ: Prin urmare, dumneavoastră sunteţi Olga Sergheevna, sora cea mare… dumneavoastră, Maria… iar Irina e cea mică.
OLGA: Sunteţi din Moscova?
VERŞININ: Da, mi-am făcut acolo studiile şi am intrat apoi în armată, slujind mulţi ani ca ofiţer. Acum am primit comanda bateriei de aici şi am venit, după cum vedeţi. Prea bine însă nu-mi aduc aminte de dumneavoastră… Ştiu că eraţi trei surori. Întipărit în minte mi-a rămas însă chipul tatălui dumneavoastră, închid ochii şi-l văd… îl vizitam deseori la Moscova.
OLGA: Şi eu, care eram încredinţată că-i ţin minte pe toţi…
VERŞININ: Mă numesc Alexandr Ignatievici.
IRINA: Alexandr Ignatievici… Sunteţi din Moscova… Ce surpriză!
OLGA: O să ne întoarcem şi noi curând la Moscova!
IRINA: Nădăjduim s-o facem până la toamnă. E oraşul nostru natal, ne-am născut acolo. Am stat pe strada Staraia Basmannaia.
(amândouă izbucnesc în râs, fericite)
MAŞA: Nu ne aşteptam să vedem un concetăţean. (vioaie) Acum mi-aduc aminte! Ţii minte, Olia, i se spunea „maiorul îndrăgostit”! Erai locotenent pe atunci şi erai îndrăgostit de cineva; nu ştiu însă de ce toată lumea te sâcâia, spunându-ţi maior?
VERŞININ: Da… da! Exact! „Maiorul îndrăgostit”!… Exact…
MAŞA: Pe vremea aceea nu aveai decât mustaţă… Cum ai îmbătrânit! (cu lacrimi în ochi) Vai, cum ai îmbătrânit…
VERŞININ: Da. Pe vremea când mi se spunea „maiorul îndrăgostit” eram încă tânăr, iubeam… Acum toate s-au schimbat!
OLGA: Dar n-ai încă niciun fir alb! Dumneata ai îmbătrânit, dar nu eşti încă bătrân.
VERŞININ: Totuşi am patruzeci şi doi de ani! Aţi plecat de mult din Moscova?
IRINA: De unsprezece ani. Maşa, de ce plângi ca o caraghioasă? (printre lacrimi) Încetează, că acum mă apucă şi pe mine plânsul!
MAŞA: Nu plâng! Spune, te rog, pe ce stradă locuiai?
VERŞININ: Pe Staraia Basmannaia.
OLGA: Şi noi am locuit acolo…
VERŞININ: Un timp am stat pe strada Nemţească; de acolo mă duceam la Cazarma Roşie; trebuia să trec peste un pod urât, pe sub care vuia apa; drumeţul singuratic simţea un gol în suflet. (pauză) Aici însă aveţi un râu mare şi frumos, cu ape bogate… minunat râu!
OLGA: Da, dar e prea frig. E frig şi sunt foarte mulţi ţânţari…
VERŞININ: Da’ de unde! Aveţi o climă cât se poate de bună, sănătoasă, o climă slavă! Pădure… râu… sunt şi mesteceni! Din toţi copacii, cel mai mult îmi plac mestecenii, gingaşi, sfioşi. Ce bine se trăieşte aici! Ciudat mi s-a părut însă că au aşezat gara atât de departe… la douăzeci de kilometri de oraş… De ce oare? Nimeni nu ştie…
SOLIONÎI: Eu însă, ştiu de ce. (toată lumea se uită la el) Dacă era gara aproape, însemna că nu era departe; şi dacă e departe, înseamnă că nu-i aproape!
(tăcere stânjenită)
TUZENBAH: Glumeţ Vasil Vasilici!
OLGA: Acum mi-aduc şi eu aminte de dumneata, îmi amintesc.
VERŞININ: Am cunoscut-o pe mama dumneavoastră.
CEBUTÎKIN: Bună femeie era, Dumnezeu s-o ierte!
IRINA: Mama e îngropată la Moscova.
OLGA: La Mănăstirea Nouă de maici…
MAŞA: Închipuiţi-vă că am început să-i uit figura. Aşa o să ne uite şi pe noi lumea…
VERŞININ: Da, ne va uita! Asta ne e ursita tuturor, şi n-avem încotro! Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de important, cu timpul va fi dat uitării sau ne va părea un lucru de nimic. Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va trece mai târziu drept măreţ şi plin de însemnătate, sau, dimpotrivă, ridicol şi de neluat în seamă. Oare descoperirile unui Copernic, bunăoară, sau ale lui Columb n-au părut la început inutile şi ridicole, în timp ce scrierile neghioabe ale unui smintit erau socotite drept adevăruri de netăgăduit? Şi se prea poate ca viaţa noastră, cu care ne împăcăm atât de bine azi, mâine să treacă drept ciudată, fără rost, prost organizată şi chiar plină de păcate…
TUZENBAH: Cine ştie? S-ar putea însă ca lumea să vorbească de viaţa noastră cu evlavie, ca despre ceva măreţ. Timpul în care trăim nu cunoaşte schingiuirile, osânda cu moartea, năvălirile străine de odinioară şi cu toate astea, câtă suferinţă!
SOLIONÎI (cu vocea piţigăiată): Pui… pui… pui… Baronul nu se simte bine dacă nu filozofează…
TUZENBAH: Vasil Vasilici! Te rog să-mi dai pace! (schimbă locul) Devine plicticos până la urmă!
SOLIONÎI (cu vocea piţigăiată): Pui… pui… pui!…
TUZENBAH (către Verşinin): Şi totuşi, suferinţele timpului nostru… nespus de multe… sunt chezăşia nivelului moral superior la care a ajuns societatea.
VERŞININ: Da, da! Fără îndoială!
CEBUTÎKIN: Spuneai adineauri, baroane, că viaţa noastră va fi considerată măreaţă mai târziu; vezi însă că oamenii rămân mici. (se ridică) Ia te uită cât sunt de mic! Spre mângâierea mea sufletească, trebuie să se spună însă că viaţa mi-e măreaţă, înţeleasă de toţi!
(din culise se aude un cântec de vioară)
MAŞA: Cântă Andrei, fratele nostru.
IRINA: El e savantul nostru. În curând va fi profesor universitar. Tata a fost militar, dar fiul său şi-a ales meseria de cărturar.
MAŞA: A fost dorinţa tatei.
OLGA: Azi ne-am bătut joc de el! Mi se pare că este îndrăgostit.
Irina: Da, da, de o domnişoară de aici; desigur că o să vină azi pe la noi.
MAŞA: Vai! Cum se îmbracă şi fata asta! Nu numai că tot ce pune pe ea e urât şi demodat, dar îţi face milă. O fustă galbenă cu nişte franjuri vulgare, cu o bluză roşie. Pe faţă pare că e dată cu săpun. Nu! Andrei nu-i îndrăgostit de ea. Nu pot crede că e atât de lipsit de gust! Face pe nebunul ca să ne necăjească! Ieri am auzit că se mărită cu Protopopov, preşedintele zemstvei. Foarte bine… (strigă spre uşa laterală) Andrei, vino aici o clipă!
(intră Andrei)
OLGA: Fratele nostru, Andrei Sergheici.
VERŞININ: Verşinin.
ANDREI: Prozorov. (se şterge cu batista pe obraz) Sunteţi noul comandant al bateriei?
OLGA: Închipuie-ţi că Alexandr Ignatievici e din Moscova.
ANDREI: Da? Vă felicit. Acum surorile mele n-au să vă mai dea pace!
VERŞININ: Deocamdată, eu sunt acela care le-am plictisit.
IRINA: Priviţi, vă rog, ce dar frumos am primit de la Andrei. (arată cadrul pentru fotografii) Cadrul ăsta e lucrat de mâna lui!
VERŞININ (se uită la cadru şi nu ştie ce să spună): Da… e destul de frumos…
IRINA: Şi cel de pe pian tot de el e făcut.
(Andrei dă din mână şi se desprinde de grup)
OLGA: El e cărturarul nostru… Cântă şi la vioară, face orice şi e meşter în toate. Are numai prostul obicei de a fugi de lume. Andrei, vino încoa’, nu pleca!
(Maşa şi Irina îl iau de braţ şi-l aduc, râzând, înapoi)
MAŞA: Haide, haide!
ANDREI: Lăsaţi-mă, vă rog!
MAŞA: Eşti un caraghios! Alexandr Ignatievici nu se supăra niciodată când i se spunea „maiorul îndrăgostit”.
VERŞININ: Niciodată!
MAŞA: Pe tine te vom porecli „scripcarul îndrăgostit”.
IRINA: Sau… „dascălul îndrăgostit”.
OLGA: Fără îndoială că e îndrăgostit. Andriuşa e îndrăgostit!
IRINA (aplaudă): Bravo, bravo, bis! Andriuşa e îndrăgostit.
CEBUTÎKIN (se apropie pe la spate de Andrei şi-l ia, cu amândouă mâinile, de mijloc): „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!” (râde cu poftă. Ţine tot timpul ziarul în mână)
ANDREI: Ajunge!… Ajunge!… (îşi şterge obrazul cu batista) N-am dormit toată noaptea şi acum nu mă prea simt în apele mele, cum s-ar spune. Am citit până la patru. Apoi m-am culcat, dar mi-a fost cu neputinţă să dorm. M-am gândit ba la una, ba la alta, până s-a crăpat de ziuă… acum se luminează devreme. În sfârşit a răsărit soarele, care mi-a trimis razele de-a dreptul în pat. Vreau să traduc o carte din englezeşte, în timpul verii, cât mai sunt aici.
VERŞININ: Ştiţi englezeşte?
ANDREI: Da. Tata, Dumnezeu să-l ierte, tare ne-a persecutat cu învăţătura. E caraghios şi straniu, dar trebuie să mărturisesc că, după ce a murit, am început să mă îngraş şi m-am simţit ca scăpat de sub jug. Mulţumită lui ştim azi, eu şi surorile mele, franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte; ba Irina ştie şi italieneşte. Dar nimeni nu-şi poate închipui cât ne-au costat toate astea!
MAŞA: E un lux prea mare pentru oraşul ăsta să cunoşti trei limbi! Nici măcar lux nu e… E ca şi când ai avea şase degete la o mână! Ştim prea multe lucruri de prisos!
VERŞININ: Ia te uită! (râde) Ştiţi prea multe lucruri de prisos! Mie mi se pare însă că nu există şi nici nu poate exista pe lume un oraş atât de searbăd şi plicticos, încât să nu aibă nevoie de un om inteligent şi învăţat! Să presupunem că între cei o sută de mii de locuitori ai acestui oraş – ce e drept, grosolani şi înapoiaţi – numai trei vă seamănă. Fără îndoială că n-o să puteţi învinge bezna mulţimii din jur. De-a lungul vieţii veţi fi nevoiţi să cedaţi şi să vă pierdeţi cu vremea în mulţimea acestor o sută de mii; viaţa vă va înăbuşi, dar nu veţi dispărea cu toţii, înrâurirea voastră va dăinui! Peste o vreme vor apărea şase, apoi doisprezece inşi de seama voastră. Până la urmă cei de seama voastră vor ajunge cei mulţi! Peste două-trei sute de ani, viaţa pe acest pământ va fi nespus de frumoasă, uimitoare. Omul are nevoie de o astfel de viaţă şi chiar dacă nu s-a ajuns încă acolo, trebuie s-o presimtă, s-o aştepte, s-o viseze, să se pregătească pentru ea! Pentru asta, el e dator să vadă şi să ştie mai mult şi mai bine decât părinţii şi bunicii lui. (râde) Şi dumneavoastră vă mai plângeţi că ştiţi prea multe lucruri de prisos!
MAŞA (scoţându-şi pălăria): Rămân la dejun.
IRINA (oftând): Într-adevăr, toate astea ar trebui însemnate…
(Andrei a ieşit fără să fie observat)
TUZENBAH: Aţi spus că peste veacuri viaţa pe acest pământ va fi nespus de frumoasă, uimitoare! Aveţi dreptate. Şi ca să ne împărtăşim de pe acum din ea, măcar de departe, ar trebui să ne pregătim, trebuie să muncim…
VERŞININ: Da! Ce multe flori aveţi aici! (se scoală şi se uită împrejur) Toată casa e minunată! Vă invidiez! O viaţă întreagă am trăit în case mici, cu sobe care scoteau mereu fum, cu mobilă sărăcăcioasă… două scaune şi un divan… Mi-au lipsit în viaţă flori ca astea… (îşi freacă mâinile) Ei, ce să mai vorbim!
TUZENBAH: Da, trebuie să muncim! Sunt încredinţat că spuneţi în sinea dumneavoastră: „Uite un neamţ sentimental!” Vă asigur însă că sunt rus şi că nici nu ştiu nemţeşte… şi tata era ortodox…
(pauză)
VERŞININ (plimbându-se pe scenă): Mă gândesc adeseori ce-ar fi dacă aş putea începe viaţa de la capăt… dar de data asta în mod conştient… dacă aceea pe care am trăit-o ar rămâne în urmă ca o ciornă… iar cealaltă, cea nouă, ar fi adevărată! Dacă ar fi cu putinţă una ca asta, cred că ne-am strădui cu toţii, înainte de toate, să nu ne mai repetăm. Atunci cred că fiecare si-ar înfiripa cel puţin un alt cadru de viaţă, cu o casă plină de flori şi lumină, ca asta de pildă… Am o nevastă şi două fetiţe. Nevasta mea e o persoană suferindă… şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Dacă ar fi să încep o viaţă nouă, sunt sigur că nu m-aş mai însura. Nu… nu!
(intră Kulîghin în frac-uniformă)
KULÎGHIN (se apropie de Irina): Surioară dragă, dă-mi voie să te felicit de ziua ta onomastică, să-ţi urez sănătate şi tot ce se poate dori unei fete de vârsta ta. Uite, ţi-am adus în dar o carte. (îi dă cartea) E istoria liceului nostru din ultimii cincizeci de ani, scrisă de mine. Nu-i o lucrare de mare însemnătate. Am scris-o aşa, neavând ce face. Totuşi, te sfătuiesc s-o citeşti. Bună ziua, domnilor. (către Verşinin) Kulîghin, profesor la liceul din localitate, consilier. (către Irina) O să găseşti în carte şi o listă a tuturor absolvenţilor în răstimpul acestor cincizeci de ani. Feci quod potui, faciant meliora potentes. (o sărută pe Maşa)
IRINA: Cartea asta mi-ai adus-o şi de Paşti.
KULÎGHIN (râde): Nu se poate! În cazul ăsta, dă-mi-o înapoi. Sau mai bine s-o dăm colonelului. Luaţi-o, domnule colonel, poate că o veţi citi într-o zi, ca să vă alungaţi plictiseala.
VERŞININ: Vă mulţumesc! (se scoală să plece) Sunt încântat de cunoştinţă.
OLGA: Cum? Plecaţi? Nu se poate!
IRINA: Vă rog să rămâneţi la noi, la dejun.
OLGA: Vă rog!
VERŞININ (salută): Mi se pare că am nimerit aici de o zi onomastică. Îmi cer scuze că nu am ştiut şi nu v-am felicitat… (trece cu Olga în sala mare)
KULÎGHIN: Domnilor, azi e duminică! Zi de odihnă! Să ne odihnim deci şi fiecare să se veselească conform vârstei şi situaţiei sale. Va trebui să strângeţi covoarele în timpul verii, să le puneţi bine pentru la iarnă… la naftalină sau praf persan… Romanii erau sănătoşi pentru că ştiau să muncească şi să se odihnească. Nu degeaba aveau: Mens sana in corpore sano! Viaţa lor era orânduită după anumite forme. Directorul nostru spune: „Esenţialul pentru orice fel de viaţă e forma. Tot ce-şi pierde forma încetează de a mai exista…” După cum se întâmplă şi în viaţa de toate zilele. (o prinde pe Maşa de mijloc, râzând) Maşa mă iubeşte. Soţia mea mă iubeşte! Ar trebui să puneţi şi perdelele la naftalină odată cu covoarele… Azi sunt vesel, sunt binedispus! Maşa, domnul director ne-a poftit la ora patru… Se face o excursie cu profesorii şi familiile lor.
MAŞA: Nu mă duc!
KULÎGHIN (amărât): Dar de ce, dragă Maşa?
MAŞA: Lasă, că vorbim mai târziu… (supărată) Bine!… O să merg! Acum, însă, te rog să mă laşi în pace! (se depărtează de el)
KULÎGHIN: Apoi seara, după excursie, suntem invitaţi la director acasă. Cu toată sănătatea lui şubredă, omul ăsta se străduieşte înainte de toate să fie sociabil. E o personalitate superioară! Un om minunat. Ieri, după consiliu, îmi spune: „Tare sunt obosit, Feodor Ilici!” (se uită la ceasul din perete şi pe urmă la al său) Ceasul vostru merge cu şapte minute înainte. Da! Aşa îmi spunea: „Sunt tare obosit”.
(din culise se aude o vioară)
OLGA: Poftiţi la masă, domnilor! Plăcinta e pe masă!
KULÎGHIN: Olga, drăguţa mea! Ieri am muncit de dimineaţă până la unsprezece noaptea, eram obosit. Dar azi mă simt fericit. (se îndreaptă spre sala cea mare unde este pusă masa) Drăguţa mea…
CEBUTÎKIN (pune ziarul în buzunar şi îşi aranjează barba): Aha, plăcintă, foarte bine!
MAŞA (către Cebutîkin, cu severitate): Ascultă; să nu bei nimic astăzi! Ai auzit? Ştii că băutura îţi face rău.
CEBUTÎKIN: Aş! Acum m-am lecuit! Sunt doi ani de când nu mai beau! (nerăbdător) Şi la urma urmei, parcă nu-i totuna!
MAŞA: Oricum ar fi, tot nu-ţi dau voie să bei. (supărată, vorbind ca să n-o audă bărbatul ei) Ei, drăcie! Iar o să mor de plictiseală toată seara, la director.
TUZENBAH: În locul dumitale nu m-aş duce… Foarte simplu!
CEBUTÎKIN: Nu te duce, inimioară scumpă!
MAŞA: Da, nu te duce!… Blestemată, nesuferită viaţă!… (trece în sala mare)
CEBUTÎKIN (urmând-o): Haide, haide!
SOLIONÎI (trecând şi el în sala mare): Pui… pui… pui…
TUZENBAH: încetează, Vasil Vasilici! Ajunge!
SOLIONÎI: Pui… pui… pui…
KULÎGHIN (vesel): În sănătatea dumitale, domnule colonel! Eu sunt profesor, sunt de-al casei, soţul Maşei!… Maşa e o fată bună, foarte bună…
VERŞININ: O să beau din votca asta mai închisă. (bea) În sănătatea dumitale! (către Olga) Ce bine mă simt în casa dumneavoastră!
(Irina şi Tuzenbah au rămas în salon)
IRINA: Maşa e prost dispusă azi. S-a măritat la optsprezece ani. Atunci i se părea că soţul ei este cel mai deştept om din lume! Acum e de altă părere. E cel mai bun, dar nu şi cel mai deştept!
OLGA (nerăbdătoare): Andrei, ce faci, n-ai de gând să vii?
ANDREI (vorbind din culise): Numaidecât. (apare şi se îndreaptă spre masă)
TUZENBAH: La ce te gândeşti?
IRINA: La nimic! Nu-mi place Solionîi ăsta al dumitale, mi-e chiar teamă de el! Vorbeşte numai prostii…
TUZENBAH: Un om ciudat! Mi-e şi milă, mi-e şi necaz pe el câteodată, dar mai mult mi-e milă. De fapt, cred că e un timid… De câte ori suntem singuri, pare foarte deştept şi drăguţ… în societate însă e grosolan şi certăreţ. Nu te duce încă acolo, lasă-i să se aşeze la masă. Dă-mi voie să mai stau câteva clipe cu dumneata. La ce te gândeşti? (pauză) Ai numai douăzeci de ani, şi eu nu am împlinit încă treizeci. Avem atâţia ani în faţa noastră, un şir lung de zile, pline de dragostea ce ţi-o port…
IRINA: Nikolai Lvovici, nu-mi vorbi de dragoste!
TUZENBAH (fără s-o asculte): Simt o sete cumplită de viaţă, de luptă, de muncă! Şi setea asta s-a contopit în sufletul meu cu dragostea pentru dumneata, Irina! Parcă înadins eşti atât de fermecătoare, ca viaţa să mi se pară şi mai plină de farmec. Spune, la ce te gândeşti?
IRINA: Spui că viaţa e frumoasă! Dar dacă pare numai frumoasă? Pentru noi, cele trei surori, viaţa n-a fost încă frumoasă, ne-a înăbuşit ca o buruiană… Vezi, încep să plâng… Nu, nu trebuie… (îşi şterge iute lacrimile; surâde) Trebuie să muncim… să muncim! N-avem bucurii… viaţa ni se pare tristă şi fără rost tocmai pentru că nu ştim ce înseamnă munca! Ne-am născut printre cei care o dispreţuiesc.
(intră Natalia Ivanovna; poartă o rochie roz şi un cordon verde)
NATAŞA: Lumea se şi aşază la masă… Am întârziat. (trecând, se uită în oglindă şi îşi aranjează pieptănătura) Mi se pare că sunt destul de bine pieptănată… (o zăreşte pe Irina) Draga mea Irina Sergheevna, te felicit! (o sărută lung şi cu foc) Aveţi lume multă! Zău, mă simt foarte stingherită! Bună ziua, domnule baron.
OLGA (intrând în salon): Uite-o şi pe Natalia Ivanovna! Bună ziua, draga mea. (se sărută)
NATAŞA: Vă felicit! E ziua onomastică a Irinei. Ce mulţi musafiri! Sunt tare intimidată!…
OLGA: N-ai de ce… sunt numai de-ai casei. (şopteşte cu vocea speriată) Vai de mine, ce cordon verde! Draga mea, dar nu se poate!
NATAŞA: Cum? Crezi că poartă ghinion?
OLGA: Nu… dar nu merge… e chiar nepotrivit…
NATAŞA (cu o voce plângăreaţă): Da? Crezi? Dar nu e un verde ţipător, e mai degrabă şters… (o urmează pe Olga în sala mare)
(în sală lumea se aşază la masă, în salon nu e nimeni)
KULÎGHIN: Irina, să-ţi dea Dumnezeu un bărbat bun! E timpul să te măriţi!
CEBUTÎKIN: Natalia Ivanovna, şi dumitale la fel!
KULÎGHIN: Lasă că Natalia Ivanovna a şi pus ochii pe unul!
MAŞA (bate cu furculiţa în marginea farfuriei): Vreau şi eu un păhărel de vin! Ei, fie ce-o fi!
KULÎGHIN: Maşa, trei cu minus la purtare!
VERŞININ: Votca e foarte bună! Cu ce e făcută?
SOLIONÎI: Cu gândaci.
IRINA (cu voce plângăreaţă): Vai! Ce oroare!
OLGA: Diseară avem un curcan şi o plăcintă cu mere. Slavă Domnului, azi sunt acasă toată ziua. Şi seara la fel… Domnilor, să poftiţi şi diseară…
VERŞININ: Îmi permiteţi să vin?
IRINA: Vă rog, cu toată plăcerea!
NATAŞA: Aici se vine fără multe mofturi.
CEBUTÎKIN: „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!” (râde)
ANDREI: Încetaţi, domnilor! Nu v-aţi plictisit încă?
(intră Fedotik şi Rode, cu un coş mare cu flori)
FEDOTIK: Mi se pare că s-au aşezat la masă.
RODE (vorbind tare şi graseind): S-au aşezat la masă? Da, ai dreptate…
FEDOTIK: Aşteaptă o clipă. (fotografiază) Una! Te rog, mai aşteaptă niţel. (face încă o fotografie) Două! Acum am terminat. (amândoi apucă coşul şi se îndreaptă spre sala cea mare, unde sunt primiţi cu mare gălăgie)
RODE (vorbind tare): Vă felicit şi vă doresc toate cele bune! Afară este o vreme minunată! Toată dimineaţa ne-am plimbat cu elevii. Ştiţi că dau lecţii de gimnastică la liceu…
FEDOTIK: Irina Sergheevna, vă puteţi mişca… (face o fotografie) Sunteţi atât de frumoasă astăzi! (scoate din buzunar o sfârlează) Iată şi o sfârlează… Are un sunet neobişnuit…
IRINA: Ce minune!
MAŞA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan…” (plângător) Ei, pentru ce spun asta? Versurile astea mă obsedează… de azi-dimineaţă îmi vin mereu în minte…
KULÎGHIN: Suntem treisprezece la masă.
RODE (tare): Vai de mine, domnilor! Nu cumva sunteţi superstiţioşi?!
(râsete)
KULÎGHIN: Dacă suntem treisprezece la masă, să ştiţi că avem printre noi îndrăgostiţi. Nu cumva eşti dumneata acela, Ivan Romanovici?
(râsete)
CEBUTÎKIN: Sunt un bătrân păcătos, o mărturisesc! Dar nu înţeleg de ce s-a roşit Natalia Ivanovna!
(toată lumea izbucneşte în râs zgomotos;
Nataşa se scoală şi fuge în salon, urmată de Andrei)
ANDREI: Te rog nu-i lua în seamă! Aşteaptă, te rog, nu pleca…
NATAŞA: Mi-e ruşine! Nu ştiu ce-i cu mine… De ce îşi bat joc de mine? Ştiu că o să par prost crescută pentru că m-am sculat de la masă, dar n-am încotro… nu pot… (îşi ascunde obrazul în mâini)
ANDREI: Nu fi supărată, draga mea, te rog din suflet! Ei nu fac decât să glumească, dar fără răutate! Sunt buni! Au inimi de aur. Te încredinţez că amândoi le suntem dragi! Vino aici, lângă fereastră… De aici nu ne văd… (se uită împrejur)
NATAŞA: Eu nu prea sunt obişnuită cu lumea!…
ANDREI: O, tinereţe! Minunată, frumoasă tinereţe! Draga mea, buna mea, nu te necăji! Tot ce te rog e să ai încredere în mine… Ce bine mă simt, sufletul mi-e plin de dragoste, de bucurie! Nu ne vede nimeni, nimeni! De ce, de ce m-am îndrăgostit de dumneata şi când? Nu înţeleg nici eu nimic! Draga mea bună şi nevinovată, te rog să-mi fii soţie! Te iubesc… te iubesc… aşa cum n-am iubit pe nimeni înainte… (se sărută)
(în aceeaşi clipă intră doi ofiţeri, care, văzând scena, se opresc foarte nedumeriţi)
Cortina
