ACTUL AL DOILEA
Acelaşi decor ca şi în actul întâi. E ora opt seara. Dincolo de scenă, pe stradă, cântă cineva abia auzit din armonică. Pe scenă e întuneric. Intră Natalia Ivanovna în capot şi cu o lumânare în mână. Se opreşte în faţa uşii care dă în odaia lui Andrei.
NATAŞA: Ce faci acolo, Andriuşa? Citeşti? Nu face nimic… întrebam aşa, într-o doară. (se duce şi deschide altă uşă, se uită înăuntru şi închide uşa la loc) N-au lăsat lumina…
ANDREI (iese din cameră cu o carte în mână): Ce-i, Nataşa?
NATAŞA: Mă uitam dacă nu-i lumină. Acum, de carnaval, slugile şi-au pierdut capul. Te poţi aştepta la orice!… Ieri, la miezul nopţii, am trecut prin sufragerie şi ardea o lumânare… N-am putut afla cine a lăsat-o aprinsă. (pune jos lumânarea) Cât e ceasul?
ANDREI (se uită la ceas): E opt şi un sfert.
NATAŞA: Nu s-au întors nici Olga, nici Irina. Prea muncesc mult sărmanele fete! Olga are consiliu pedagogic, şi Irina e la telegraf. (oftează) I-am spus azi-dimineaţă surorii tale: „Mai cruţă-te, Irino dragă!” Dar nu vrea să asculte. Ai spus că-i ora opt şi un sfert? Tare mi-e teamă că-i bolnav Bobik al nostru! De ce o fi atât de rece? Ieri avea febră, şi azi e rece de tot… Tare mi-e teamă…
ANDREI: Lasă, Nataşa, că n-are nimic băiatul. E sănătos tun!
NATAŞA: Totuşi, am să-l ţin la regim. Mi-e teamă. Când te gândeşti că azi e vorba să vină mascaţii la noi, pe la zece! Andriuşa, ar fi mai bine să nu vină…
ANDREI: Nu ştiu ce să-ţi spun… Au fost poftiţi.
NATAŞA: Ştii că azi-dimineaţă când s-a deşteptat puişorul, s-a uitat la mine şi deodată mi-a surâs. Vezi că m-a recunoscut. I-am spus: „Bună dimineaţa, Bobik, bună dimineaţa, drăguţule!” şi el râdea. Să ştii că înţelege totul. Aşadar, ne-am înţeles, Andriuşa! Mă duc să spun că nu primim mascaţii.
ANDREI (nehotărât): Mda… Vezi însă, că asta este dorinţa surorilor mele… şi… ele sunt stăpâne aici.
NATAŞA: Lasă că le spun eu! Sunt bune şi au să înţeleagă. (plecând) Pentru cină am dat ordin să ţi se dea iaurt. Doctorul a spus că numai cu iaurt o să izbuteşti să slăbeşti. (se opreşte) Bobik e atât de rece! Mi-e teamă că-i prea frig la el în odaie. Ar trebui să-i dăm alta… cel puţin până la primăvară… Camera Irinei, de pildă, s-ar potrivi de minune pentru copil… e uscată şi are toată ziua soare. O să-i propun asta. Irina poate sta împreună cu Olga, deocamdată… Tot vin ele numai la culcare! Sunt plecate ziua întreagă… (pauză) Dragul meu Andrei, de ce nu spui nimic?
ANDREI: Ce să mai zic?… Mă gândesc şi eu…
NATAŞA: Da… voiam parcă să-ţi spun ceva… A, da! A venit Ferapont de la zemstvă. Vrea să-ţi vorbească.
ANDREI (căscând): Cheamă-l aici.
(Nataşa iese; Andrei citeşte o carte, aplecat spre lumânarea lăsată de ea pe masă; intră Ferapont, îmbrăcat într-un palton vechi şi rupt, cu gulerul ridicat; e legat la urechi)
ANDREI: Bună seara, ce vrei să-mi spui?
FERAPONT: Preşedintele vă trimite o carte şi o hârtie. Poftim! (îi dă cartea şi un pachet)
ANDREI: Mulţumesc. Bine. Dar de ce ai venit atât de târziu? E trecut de ora opt!
FERAPONT: Cum aţi spus?
ANDREI (vorbind tare): Îţi spun că ai venit târziu. E ora opt trecut!
FERAPONT: Da. Aşa-i. Am venit de când era lumină, dar nu m-au lăsat. Boierul – ziceau – are treabă. Ce să-i faci? Treaba-i treabă! Eu nu mă grăbesc… (crezând că Andrei îl întreabă ceva) Cum aţi spus?
ANDREI: N-am spus nimic. (se uită la carte) Mâine e vineri şi n-avem slujbă. Eu însă tot mă duc… acasă mă plictisesc. (pauză) Ei, moşule, moşule, ce ciudat se schimbă toate şi cum te mai amăgeşte viaţa! Neavând ce face azi, am pus mâna pe cartea asta, un vechi curs universitar… Mi-a venit să râd! Doamne, Doamne! Iată-mă secretar la zemstvă, unde Protopopov e preşedinte, pe câtă vreme eu nu sunt decât secretar… tot ce pot spera, în cel mai bun caz, e să ajung membru în consiliu! Eu să fiu membru în consiliul zemstvei de-aici, eu, care visez în fiecare seară că sunt profesor la Universitatea din Moscova. Un cărturar de vază… Mândria ţării ruseşti!…
FERAPONT: Ce pot să spun eu?… A început să-mi slăbească auzul.
ANDREI: Dacă auzeai bine poate că n-aş fi vorbit cu tine! Simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar nevastă-mea nu mă înţelege şi – nu ştiu de ce – de surori mă tem. Mă tem… să nu râdă de mine… nu beau, nu-mi place cârciuma, dar tare m-aş fi dus acum pe la Testov sau la Restaurantul Mare din Moscova. Da… dragul meu!
FERAPONT: Ştiţi că mai deunăzi a venit pe la zemstvă un antreprenor care povestea despre nişte negustori din Moscova. Cică au mâncat patruzeci de blinele şi că unul dintre ei ar fi murit… nu ţin bine minte, au mâncat patruzeci sau cincizeci.
ANDREI: La Moscova sunt restaurante cu săli mari, unde nimeni nu te cunoaşte şi totuşi nu te simţi străin. Aici te cunoaşte toată lumea şi eşti străin. Singur şi străin!…
FERAPONT: Cum aţi spus? (pauză) Tot el povestea, dar ce poţi să ştii, s-ar putea să mintă… Cică de-a lungul Moscovei este întinsă o funie…
ANDREI: Cu ce scop?
FERAPONT: Habar n-am. Aşa zicea antreprenorul.
ANDREI: Fleacuri! (citeşte din carte) Ai fost vreodată la Moscova?
FERAPONT (după o pauză): N-am fost, n-a vrut Dumnezeu! (pauză) Pot să plec?
ANDREI: Da. Du-te sănătos! (Ferapont pleacă) Fii sănătos! (citeşte) Să vii mâine dimineaţă să iei hârtiile astea… Poţi să pleci… (pauză) A plecat. (se aude soneria) Da, aşa e… (cască, se întinde şi se îndreaptă, fără grabă, spre camera sa)
(din culise se aude doica, care adoarme copilul; intră Maşa şi Verşinin; în timp ce stau de vorbă, intră jupâneasa şi aprinde lampa şi lumânările)
MAŞA: Ştiu şi eu? (pauză) Nu ştiu. Desigur, obişnuinţa e mare lucru. Bunăoară, după moartea tatei, ne venea foarte greu să ne obişnuim fără ordonanţe. Cred însă că în afara obişnuinţei mai vorbeşte în mine şi simţul de dreptate. Nu ştiu cum o fi în alte oraşe, dar aici singurii oameni de treabă, de neam şi cu creştere mai aleasă sunt militarii.
VERŞININ: Mi-e tare sete, aş bea un ceai…
MAŞA (uitându-se la ceas): Ne serveşte îndată. Ştii… m-au măritat la optsprezece ani… Mi-era teamă de soţul meu… pentru că era profesor la liceu… iar eu abia ieşisem atunci din şcoală. Mi se părea grozav de învăţat, de inteligent şi de important. Acum însă, din păcate, nu mai sunt de aceeaşi părere.
VERŞININ: Aşa-i… Da, da!
MAŞA: Nu spun nimic despre soţul meu, m-am obişnuit cu el. Dar printre civili sunt atâţia oameni lipsiţi de creştere, grosolani şi care nu ştiu să se poarte. Grosolănia mă tulbură şi mă jigneşte. Sufăr când văd că un om nu e îndeajuns de sensibil, de blând şi de politicos. Când mi se întâmplă să fiu între profesori – colegii soţului meu – sufăr!
VERŞININ: Da… Aşa-i. Mi se pare însă că nu prea este mare deosebire între militari şi ceilalţi, mai cu seamă în acest oraş. Toţi sunt la fel. Când stai de vorbă cu un intelectual de aici, fie civil, fie militar, afli că e chinuit… ba de nevastă, ba de moşie, de casă, de cai şi aşa mai departe… Vezi, noi, ruşii, suntem în stare să ajungem la cele mai înalte culmi ale gândirii, dar spune-mi… de ce oare ne lăsăm robiţi de toate mărunţişurile vieţii? De ce?
MAŞA: De ce?
VERŞININ: De ce sunt ei chinuiţi… chinuiţi de copii, de neveste? Şi de ce, la rândul lor, copiii şi nevestele sunt chinuiţi de ei?
MAŞA: Văd că azi eşti cam prost dispus.
VERŞININ: Se prea poate. Azi n-am mâncat nimic. De dimineaţă n-am pus nimic în gură. Mi-e fata cam bolnavă… Când se îmbolnăveşte una dintre fetiţe, simt cum mă sugrumă neliniştea! Mă mustră conştiinţa: cum de am fost în stare să le dau o astfel de mamă! O, dacă ai fi văzut-o astăzi! Ce nulitate! Am început să ne certăm de la şapte dimineaţa, iar la nouă am plecat trântind uşa. (pauză) Nu-mi place să vorbesc altora despre asta, şi, ciudat lucru, mă plâng tocmai dumitale! (îi sărută mâna) Te rog să nu te superi pe mine! Nu am pe nimeni pe lume în afară de dumneata. Pe nimeni…
(pauză)
MAŞA: Cum mai vuieşte soba! Aşa era cu puţin înainte de a muri bietul tata. Aşa vuia şi atunci coşul… Chiar aşa…
VERŞININ: Nu cumva eşti superstiţioasă?!
MAŞA: Ba da.
VERŞININ: Ce ciudat! (îi sărută mâna) Eşti o femeie minunată, fermecătoare! Minunată, fermecătoare! Cu toate că-i întuneric aici, îţi văd strălucirea ochilor.
MAŞA (se aşază pe alt scaun): Aici e mai multă lumină…
VERŞININ: Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Cât îmi sunt de dragi ochii, mişcările dumitale! Adesea te visez… Minunată, fermecătoare femeie!
MAŞA (râde încet): Nu ştiu de ce îmi vine să râd când îmi vorbeşti astfel. Adevărul însă e că mi-e teamă… Nu mai spune nimic. Te rog! (aproape în şoaptă) Ba nu! Vorbeşte! Mi-e totuna… (îşi ascunde faţa în mâini) Mi-e totuna. Vine cineva. Să schimbăm vorba.
(intră Irina şi Tuzenbah prin sala mare)
TUZENBAH: Ştii, numele meu e alcătuit din trei nume. Mă numesc baron Tuzenbah-Kjone-Altschauer, dar sunt rus, ortodox ca şi dumneata. Mi-a rămas puţin din firea nemţească… Poate răbdarea şi îndărătnicia cu care te plictisesc în fiecare seară, când vin şi te conduc acasă!
IRINA: Cât de obosită sunt!
TUZENBAH: Am să vin astfel în fiecare seară şi am să te conduc acasă, zece-douăzeci de ani, cât timp nu mă vei goni… (îi zăreşte pe Maşa şi pe Verşinin; se îndreaptă spre ei, vesel) Voi eraţi? Bună seara.
IRINA: Iată-mă în sfârşit acasă! (către Maşa) Azi a venit la poştă o cucoană care voia să telegrafieze la Saratov. Voia să-şi vestească fratele că-i murise fiul şi nu-şi putea aminti adresa. Până la urmă, am trimis telegrama fără adresă, la Saratov. Se tânguia întruna şi eu am fost rea cu ea, fără niciun motiv. I-am spus: „N-am timp”. M-am purtat prosteşte cu ea… Azi vin mascaţii la noi?
MAŞA: Da.
IRINA (se aşază în fotoliu): O să mă odihnesc o clipă… Sunt obosită!
TUZENBAH (surâzând): Eşti ca o fetiţă oropsită când te întorci de la slujbă…
(pauză)
IRINA: Am obosit. Nu-mi place slujba la poştă. Nu-mi place.
MAŞA: Ai slăbit… (fluieră încet) Ai întinerit. Acum semeni a băiat la faţă.
TUZENBAH: O schimbă pieptănătura.
IRINA: Trebuie să-mi caut altă slujbă. Asta nu-i pentru mine. Nu găsesc acolo ceea ce am dorit, ceea ce am visat… E o muncă fără poezie… lipsită de idei… (bate cineva în podea) E doctorul. (către Tuzenbah) Dragul meu, răspunde-i. Eu nu sunt în stare, sunt istovită… (Tuzenbah răspunde, bătând în podea)
IRINA: O să apară îndată. Ar trebui să luăm măsuri. Doctorul a fost ieri cu Andrei la club şi iar au pierdut. Se spune că Andrei a pierdut la joc două sute de ruble.
MAŞA (indiferentă): Ce să-i faci?!
IRINA: A mai pierdut acum două săptămâni… ca şi în decembrie… Ce bine ar fi să piardă mai repede tot! Poate că atunci am pleca din oraşul ăsta. Doamne, Dumnezeule! Visez Moscova în fiecare noapte! Parcă aş fi nebună!… (râde) Abia în iunie o să plecăm… Dar până atunci au mai rămas… februarie, martie, aprilie şi mai… aproape jumătate de an.
MAŞA: Nataşa n-ar trebui să afle că a pierdut.
IRINA: Cred că puţin îi pasă!
(prin sala mare intră Cebutîkin, încă somnoros după siesta de după-amiază; după ce îşi piaptănă barba, se aşază şi scoate din buzunar ziarul)
MAŞA: Ia te uită… a sosit! Şi-a plătit chiria?
IRINA (râde): Da’ de unde! N-a plătit-o de opt luni. A uitat, pesemne.
MAŞA (râde): Ia priviţi ce grav stă!
(râd cu toţii; pauză)
IRINA: De ce nu spui ceva, Alexandr Ignatievici?
VERŞININ: Ştiu şi eu? Tare aş bea un ceai! Mi-aş da jumătate din viaţă pentru un pahar cu ceai! De azi-dimineaţă n-am băgat nimic în gură…
CEBUTÎKIN: Irina Sergheevna!
IRINA: Ce pofteşti?
CEBUTÎKIN: Vino aici, te rog… venez ici… (Irina se duce şi se aşază lângă el, la masă) Nu pot fără dumneata. (Irina ia cărţile de joc şi începe o pasienţă)
VERŞININ: Ce să-i faci! Văd că nu ne mai aduce ceaiul… Să facem şi noi atunci puţină filozofie.
TUZENBAH: Prea bine! Despre ce să vorbim?
VERŞININ: Despre ce? Hai să visăm… bunăoară… la viaţa de peste două-trei sute de ani!…
TUZENBAH: Ce crezi? O să zboare lumea cu aerostatele! Hainele îşi vor schimba croiala… Se va descoperi poate un al şaselea simţ, care se va fi dezvoltat… Viaţa, însă, va rămâne aceeaşi! Grea, plină de taine şi fericire… Chiar peste o mie de ani, omul tot la fel o să se tânguiască, zicând: „Vai, ce grea e viaţa!” Şi tot aşa, ca şi acum, o să se teamă de moarte şi n-o să vrea să moară.
VERŞININ (stă pe gânduri): Cum să-ţi spun? Mie mi se pare că totul va trebui să se schimbe încetul cu încetul şi că a şi început să se schimbe chiar sub ochii noştri. Peste două-trei sute sau o mie de ani… căci anii nu înseamnă mai nimic… o să înceapă o viaţă fericită, o viaţă nouă! Noi nu vom avea parte de ea, fireşte; însă pentru ea trăim astăzi, ne trudim şi suferim. Noi o înfăptuim… şi ăsta e sensul existenţei noastre şi chiar am putea spune, fericirea noastră.
(Maşa râde încet)
TUZENBAH: Ce-i cu dumneata?
MAŞA: Nici eu nu ştiu! De azi-dimineaţă îmi vine întruna să râd.
VERŞININ: Mi-am terminat studiile în acelaşi loc cu dumneata. Dar n-am urmat cursuri la Academia militară. Citesc mult, însă nu ştiu să-mi aleg cărţile. Poate nu citesc ceea ce ar trebui. Cu toate astea, cu cât trăiesc mai mult, cu atât simt în mine mai aprigă setea de a cunoaşte. Încărunţesc, sunt aproape bătrân, şi ştiu atât de puţin, atât de puţin! Totuşi mi se pare că ştiu bine ceea ce este esenţial şi adevărat. Cât aş vrea să vă dovedesc că fericirea nu-i pentru noi, că nu trebuie să fie şi nici nu va fi… Noi trebuie să muncim, să muncim mereu. Fericirea? Fericirea e hărăzită urmaşilor noştri îndepărtaţi. (pauză) Dacă nu mie, cel puţin urmaşilor urmaşilor mei.
(în sala mare apar Fedotik şi Rode, care se aşază şi cântă încet, acompaniindu-se la chitară)
TUZENBAH: După dumneata, nici să visăm la fericire n-avem voie. Dar dacă eu mă simt fericit!
VERŞININ: Nu-i aşa…
TUZENBAH (dă din mâini, râzând): Se vede ca nu ne putem înţelege! Nu ştiu însă cum aş face să te conving.
(Maşa râde încet)
TUZENBAH (ameninţând-o cu degetul): Râzi, râzi. (către Verşinin) Nici peste două-trei sute de ani, ba nici peste un milion de ani, viaţa nu se va schimba cu o iotă! Ea rămâne aceeaşi, urmându-şi legile ei proprii, pe care noi nu le putem pătrunde şi pe care nu le vom cunoaşte niciodată. Păsările călătoare, cocorii de pildă, îşi urmează neobosite zborul! Oricare ar fi gândurile ce le frământă mintea – meschine sau măreţe – îşi vor continua mereu zborul, fără să ştie încotro şi de ce. Ei zboară şi vor continua să zboare în ciuda filozofilor ce s-ar putea ivi printre ei. Aceştia vor putea să filozofeze în linişte, numai să nu tulbure zborul celorlalţi.
MAŞA: Bine, dar pentru ce?
TUZENBAH: Pentru ce? Uite, afară ninge. Pentru ce?
(pauză)
MAŞA: Mie, însă, mi se pare că tot omul trebuie să aibă o credinţă sau cel puţin să o caute. Altfel existenţa lui e goală, goală… Să trăieşti şi să nu ştii de ce zboară cocorii? De ce se nasc copiii?… De ce sunt stele pe cer?… Ori ştii de ce trăieşti, ori toate pe lume sunt fleacuri… nimicuri…
(pauză)
VERŞININ: Şi totuşi, ce păcat că s-a dus tinereţea!
MAŞA: Gogol spunea: „Plicticos lucru să trăieşti pe lume, domnilor!”
TUZENBAH: Şi eu am să spun: „Greu lucru să se înţeleagă cineva cu dumneavoastră, domnilor!” Mai lăsaţi-o.
CEBUTÎKIN (citeşte din ziar): Balzac s-a cununat la Berdicev… (Irina cântă încet) Asta trebuie să mi-o însemn în carnet. (scrie) Balzac s-a cununat la Berdicev. (citeşte mai departe ziarul)
IRINA (făcând pasienţa îngândurată): Balzac s-a cununat la Berdicev…
TUZENBAH: Zarurile au fost aruncate! Ştii, Maria Sergheevna, mi-am dat demisia!
MAŞA: Am auzit. Nu văd nimic bun în asta. Nu-mi plac civilii.
TUZENBAH: E totuna! (se ridică) Nu prea sunt eu chipeş! Vezi dar, că nu fac de militar! Dar parcă nu-i totuna?… Am de gând să muncesc. Vreau cel puţin o dată în viaţa mea să muncesc atât, încât să vin seara istovit acasă, să mă trântesc pe pat şi să adorm numaidecât. (trece în sala mare) Cred că numai muncitorii dorm bine noaptea!
FEDOTIK (către Irina): Venind aici pe strada Moscovei, am intrat în prăvălia lui Pîjikov şi ţi-am cumpărat nişte creioane colorate şi briceagul ăsta.
IRINA: Fireşte! Voi toţi mă consideraţi încă o fetiţă… dar eu am crescut! (ia creioanele şi briceagul, cu vădită bucurie) Ce drăguţe sunt!
FEDOTIK: Pentru mine am cumpărat un briceag mai mare. Ia uitaţi-vă! O lamă, încă una, şi-a treia. Asta e pentru scobit în urechi; uite şi o forfecuţă şi o pilă de unghii.
RODE (tare): Doctore, câţi ani ai?
CEBUTÎKIN: Eu? Treizeci şi doi.
(râs general)
FEDOTIK: Hai să vă arăt o pasienţă nouă. (aşază cărţile)
(jupâneasa intră cu samovarul, Anfisa rămâne pe lângă el; după un timp intră Nataşa şi se învârteşte şi ea în jurul mesei, apoi intră Solionîi, care salută lumea şi ia loc la masă)
VERŞININ: Ce vreme urâtă e afară! Ce vânt!
MAŞA: Da, m-am săturat de atâta iarnă. Am şi uitat cum e vara.
IRINA: Mi se pare că iese pasienţa. Să ştii că plecăm la Moscova.
FEDOTIK: Ba nu iese deloc. Ia te uită cum a închis optul acela pe doi de pică. (râde) Asta înseamnă că nu plecaţi la Moscova!
CEBUTÎKIN (citeşte din ziar): Tsi-tsi-car… Acolo-i molimă. Bântuie vărsatul negru!
ANFISA (vine spre Maşa): Maşa, măicuţă, pofteşte lumea la ceai! (către Verşinin) Poftiţi la ceai, domnule colonel… Iertaţi-mă, tătucule, v-am uitat numele.
MAŞA: Adu-l aici, doiculiţă, nu mă mai duc acolo!
IRINA: Doiculiţă!
ANFISA: Iacă, vin îndată!
NATAŞA (către Solionîi): Ştii, pruncii ăştia înţeleg foarte bine tot! Mai deunăzi îi spun: „Bună ziua, Bobik, bună ziua, drăguţule!” Să fi văzut numai cum m-a privit! Să nu crezi că vorbesc aşa pentru că-i sunt mamă, te rog să mă crezi! Bobik însă este un copil excepţional!
SOLIONÎI: Dacă copilul ăsta era al meu, îl puneam în tigaie şi-l mâncam fript. (îşi ia paharul de ceai şi trece în salon, aşezându-se într-un colţ)
NATAŞA (ascunzându-şi faţa în mâini): Vai, ce om brutal şi prost crescut!
MAŞA: Fericit cel ce nu vede dacă acum e iarnă sau vară… Cred că dacă aş fi fost la Moscova, nu m-aş fi sinchisit de timp!
VERŞININ: Mai deunăzi citeam nişte memorii scrise de un ministru francez la închisoare. A fost osândit pentru afacerea Panama. Nu vă puteţi închipui cu ce încântare şi însufleţire vorbea de păsările pe care le vedea prin gratiile ferestrei, despre păsările pe care nu le observase niciodată atâta vreme cât fusese ministru. Fireşte că acum, după ce şi-a recăpătat libertatea, nu le mai bagă în seamă – ca înainte. La fel se va întâmpla şi cu dumneata. Când vei locui la Moscova, n-o să ţi se mai pară minunată, ca acum. Fericirea nu există pentru noi şi n-o atingem niciodată, o dorim numai.
TUZENBAH (ia de pe masă o cutie de bomboane): Dar unde sunt bomboanele?
IRINA: Le-a mâncat Solionîi.
TUZENBAH: Cum? Pe toate?
ANFISA (servind ceaiul): Domnule colonel, aveţi o scrisoare!
VERŞININ: Eu? (ia scrisoarea) E de la fiica mea. (citeşte) Da… fireşte! Maria Sergheevna, nu te supăra… o să plec pe neobservate… nici ceaiul nu-l pot bea… (se ridică emoţionat) Veşnica poveste…
MAŞA: Ce s-a întâmplat? Nu se poate spune?
VERŞININ (vorbeşte încet): Iar s-a otrăvit soţia mea! Sunt nevoit să plec. Voi trece fără să fiu observat. Ce neplăcute sunt toate astea! (sărută mâna Maşei) Draga mea, buna mea… frumoasa mea… o s-o iau încetişor pe-aici. (pleacă)
ANFISA: Dar unde se duce? Tocmai acum când am servit ceaiul! Ce om ciudat!…
MAŞA (supărată): Vezi-ţi de treabă! Nu dai omului pace niciodată! (cu ceaşca de ceai în mână se îndreaptă spre masă) M-ai plictisit, bătrâno…
ANFISA: Nu te mai supăra, măicuţă!
ANDREI (din culise): Anfiso!
ANFISA (îngână): „Anfiso…” Stă colea şi… (se duce)
MAŞA (în sala mare, lângă masă; supărată): Faceţi-mi loc şi mie la masă! (răvăşeşte cărţile aşezate pentru pasienţă) De ce v-aţi aşezat aici, cu cărţile astea? Beţi ceaiul acum!
IRINA: Ce răutăcioasă eşti, Maşa!
MAŞA: Foarte bine! Dacă sunt rea, să nu mai vorbiţi cu mine. Să mă lăsaţi în pace!
CEBUTÎKIN (râzând): Auzi dumneata! S-o lăsăm în pace!
MAŞA: Ai şaizeci de ani, dar bolboroseşti întotdeauna dracu ştie ce năzbâtii. Parcă ai fi copil!
NATAŞA (oftând): Maşa, draga mea, nu-i frumos să foloseşti în conversaţie astfel de expresii! Drept să-ţi spun, frumoasă cum eşti şi făcând parte dintr-o lume aleasă, ai putea fi fermecătoare dacă n-ai folosi aceste cuvinte nepotrivite. Je vous prie, pardonnez moi, Marie, mais vous avez des manières un peu grossières.
TUZENBAH (stăpânindu-se cu greu să nu izbucnească în râs): V-aş ruga… să-mi daţi… să-mi daţi… mi se pare că acolo este coniac…
NATAŞA: Il paraît que mon Bobik ne dort plus , s-a deşteptat. Azi e bolnav mititelul… Mă iertaţi… mă duc să văd ce face. (pleacă)
IRINA: Unde s-a dus Alexandr Ignatievici?
MAŞA: Acasă. Iar are un bucluc cu nevastă-sa.
TUZENBAH (se îndreaptă spre Solionîi cu sticla de coniac în mână): Stai mereu îngândurat şi singurel şi nu pot pricepe la ce te gândeşti! Hai să ne împăcăm! Să bem un păhărel cu coniac! (beau) Fără îndoială că va trebui să cânt toată noaptea la pian… tot felul de fleacuri… Ce să-i faci?
SOLIONÎI: Nu înţeleg de ce vrei să ne împăcăm? Eu nu m-am certat cu dumneata.
TUZENBAH: Nu ştiu de ce dar stârneşti în mine un simţământ ciudat, ca şi cum ar fi întotdeauna o neînţelegere între noi. Trebuie să recunosc că ai un caracter destul de straniu…
SOLIONÎI (declamă): „Sunt ciudat, dar cine nu-i astfel? Deci nu te supăra, Aleko.”
TUZENBAH: Dar ce caută aici Aleko?
(pauză)
SOLIONÎI: Vezi… de câte ori sunt singur cu cineva, merge, sunt ca toţi oamenii. În lume însă sunt plicticos, sfios… Spun numai prostii… Şi totuşi, sunt mai de treabă şi mai cinstit decât mulţi, mulţi alţii. Şi o pot dovedi.
TUZENBAH: De multe ori mă supăr pe dumneata. Veşnic te legi de mine când suntem împreună în lume! Şi totuşi, mi-eşti simpatic, nu ştiu de ce. Azi mă îmbăt… fie ce-o fi! Să bem!
SOLIONÎI: Să bem! (beau) N-am nimic împotriva dumitale, baroane, şi nici n-am avut vreodată. Dar am caracterul lui Lermontov. (încet) Şi se spune că semăn puţin cu el… (scoate sticluţa cu parfum din buzunar şi îşi dă pe mâini)
TUZENBAH: Să ştii că demisionez. Ajunge! De cinci ani de când mă tot gândesc şi răsgândesc. În sfârşit, m-am hotărât! Am de gând să muncesc…
SOLIONÎI (declamă): „O, nu te supăra, Aleko! Ci uită ale tale visuri!”
(în timp ce stau de vorbă, apare Andrei; are o carte în mână, trece încet şi se aşază lângă lumânare)
TUZENBAH: Da! Am să muncesc!
CEBUTÎKIN (vine în salon cu Irina): Fireşte că şi mâncarea a fost caucaziană. Ciorbă cu ceapă şi al doilea fel cehartma; asta în loc de friptură.
SOLIONÎI: Ceremşa nu-i friptură. E o legumă… Seamănă cu ceapa.
CEBUTÎKIN: Ba s-avem iertare, îngeraşule. Cehartma nu e ceapă, ci friptură de berbec.
SOLIONÎI: Şi eu îţi spun că ceremşa e ceapă.
CEBUTÎKIN: La urma urmei, de ce m-aş certa cu dumneata, care n-ai fost niciodată în Caucaz şi n-ai mâncat cehartma?
SOLIONÎI: N-am mâncat, pentru că nu pot suferi mâncarea asta. Miroase a usturoi.
ANDREI (rugător): Vă rog, domnilor, încetaţi!
TUZENBAH: Când vin mascaţii?
IRINA: Au făgăduit să vină pe la ora nouă. Vor sosi în curând.
TUZENBAH (îl îmbrăţişează pe Andrei şi cântă):
Măi pridvoare, pridvoraş,
Pridvoraşul meu cel nou.
ANDREI (joacă şi cântă mai departe):
Măi pridvoare, pridvoraş,
Pridvoraşul meu cel nou.
CEBUTÎKIN (tot aşa joacă şi cântă):
Măi pridvoare, pridvoraş,
Meşterit din păltinaş.
(toată lumea râde)
TUZENBAH (sărutându-l pe Andrei): Mai dă-o naibii de treabă! Hai să bem, Andriuşa… hai să bem şi să ne tutuim! Să ştii, Andriuşa, că plec cu tine la Moscova, la universitate!
SOLIONÎI: La care? Moscova are două universităţi.
ANDREI: Moscova n-are decât o singură universitate.
SOLIONÎI: Şi eu vă spun că are două.
ANDREI: Poate să aibă şi trei! Cu-atât mai bine.
SOLIONÎI: Moscova are două universităţi! (toată lumea protestează zgomotos, strigând: Şt… Şt…) Vă spun că Moscova are două universităţi: cea veche şi cea nouă. Dacă nu vreţi să mă ascultaţi şi vă supără vorbele mele, pot să şi tac, ba mă pot duce şi în altă cameră… (iese pe una dintre uşi)
TUZENBAH: Bravo! Bravo! (râde) Domnilor, vă rog să începem. Eu o să cânt la pian. Caraghios mai e şi Solionîi ăsta. (se aşază la pian şi începe un vals)
MAŞA (dansând singură): Baronul a băut! Baronul s-a îmbătat! S-a îmbătat!
(intră Nataşa)
NATAŞA (lui Cebutîkin): Ivan Romanici! (îi spune ceva lui Cebutîkin, apoi pleacă călcând cu grijă; Cebutîkin se duce la Tuzenbah, îi pune mâna pe umăr şi îi şopteşte ceva la ureche)
IRINA: Ce s-a întâmplat?
CEBUTÎKIN: E timpul să plecăm. Rămâneţi sănătoase!
TUZENBAH: Noapte bună. Trebuie să plecăm!
IRINA: Dar ce mai e şi asta? Nu ştiţi că vin mascaţii?
ANDREI (foarte încurcat): Să vedeţi… mascaţii nu mai vin. Ştii, Irino dragă… Nataşa a spus că Bobik nu se simte bine şi de aceea… dar la urma urmei… habar n-am ce se petrece şi nici nu-mi pasă!
IRINA (dând din umeri): Auzi, mă rog! Bobik nu se simte bine!
MAŞA: Asta să ne fie toată paguba! Ce să-i faci? Când te dă afară, trebuie să pleci! (Irinei) Nu Bobik e bolnav… ea este… uite-aici… (arată cu degetul la cap) Mahalagioaică! Asta-i!
(Andrei intră în camera lui prin uşa din dreapta, Cebutîkin îl urmează; în sala mare toată lumea îşi ia rămas-bun)
FEDOTIK: Ce rău îmi pare! Eram atât de sigur că voi petrece bine astă-seară! Dar ce să-i faci?… Dacă-i copilaşul bolnav… N-avem încotro. Mâine o să-i aduc jucării…
RODE (tare): Când te gândeşti că m-am culcat dinadins după masă ca să pot dansa mai bine toată noaptea! E abia ora nouă!
MAŞA: Hai să ieşim în stradă… continuăm acolo conversaţia!… Găsim noi ce să facem!
(se aude din vestibul cum îşi iau rămas-bun, apoi râsul vesel al lui Tuzenbah; au plecat cu toţii; Anfisa şi jupâneasa strâng masa, sting luminile; din culise se aude cântul doicii care adoarme copilul; Andrei iese încet din camera lui, îmbrăcat în palton, cu pălărie, urmat de Cebutîkin)
CEBUTÎKIN: N-am mai apucat să mă însor… viaţa a trecut ca un fulger. Şi apoi, o iubeam nebuneşte pe maică-ta… şi ea era măritată…
ANDREI: Nu-i bine să te căsătoreşti! E plicticos!
CEBUTÎKIN: Să ştii că ai dreptate! Dar singurătatea? Oricât ai filozofa, singurătatea e ceva înspăimântător, dragul meu! Şi totuşi la urma urmei poate că-i totuna!
ANDREI: Să plecăm mai repede!
CEBUTÎKIN: De ce să ne grăbim? Avem tot timpul!
ANDREI: Mă tem să nu mă oprească nevastă-mea.
CEBUTÎKIN: Aha!
ANDREI: În seara asta n-am să joc… o să privesc numai… Nu prea mă simt bine… Ia spune, Ivan Romanici, ce să fac? Răsuflu atât de greu…
CEBUTÎKIN: De ce mă întrebi? Am uitat tot, dragul meu… nu mai ştiu…
ANDREI: Să ieşim prin bucătărie! (ies împreună)
(se aude soneria, apoi voci şi râsete)
IRINA (intră): Ce este?
ANFISA (în şoaptă): Au venit mascaţii.
(sună din nou)
IRINA: Spune-le, doică, că nu-i nimeni acasă. Să ne ierte.
(Anfisa pleacă, Irina se plimbă îngândurată prin cameră; este emoţionată; intră Solionîi)
SOLIONÎI (nedumerit): Nu-i nimeni? Dar unde s-au dus cu toţii?
IRINA: Au plecat acasă.
SOLIONÎI: Ciudat! Şi dumneata eşti singură aici?
IRINA: Singură. (pauză) La revedere!
SOLIONÎI: M-am purtat adineauri fără tact. Dar dumneata nu eşti ca toţi ceilalţi. Ai un suflet mare şi curat. Dumneata ştii să înţelegi adevărul… Numai dumneata mă poţi înţelege. Te iubesc nespus de mult, te iubesc din toată inima!
IRINA: Te rog să pleci! Bună seara!
SOLIONÎI: Nu pot trăi fără dumneata! (mergând după ea) Bucuria mea! (cu lacrimi în ochi) Fericirea mea! Ce ochi luminoşi, adânci şi plini de vrajă! Până acum n-am întâlnit la nicio femeie ochi ca ai dumitale!
IRINA (rece): Te rog să încetezi, Vasil Vasilici!
SOLIONÎI: E prima oară că-ţi vorbesc de dragostea mea. Mi se pare că nu mai sunt pe pământ, ci pe altă planetă! (se freacă pe frunte) Dar n-are niciun rost… dragoste cu sila nu se poate… fireşte! Nu voi îngădui însă niciodată ca altul să fie fericit în locul meu. Jur pe tot ce am mai sfânt că voi ucide pe oricare rival… O, minunea mea!
(Nataşa trece ţinând o lumânare în mână)
NATAŞA (deschide uşile, privind în odăi; numai pe aceea care dă în camera lui Andrei n-o deschide): Aici e Andrei. Să-l lăsăm să citească. Iartă-mă, Vasil Vasilici. Nu ştiam că eşti aici. Nu sunt îmbrăcată.
SOLIONÎI: Mi-e totuna. La revedere! (pleacă)
NATAŞA: Fetiţo dragă, pari foarte obosită! (o sărută) Ar fi bine să te culci mai devreme azi.
IRINA: Bobik doarme?
NATAŞA: Da, dar cam agitat. Apropo, drăguţă, voiam să-ţi spun ceva. Vezi aşa se întâmplă mai întotdeauna, ba eu cu treaba, ba tu nu eşti acasă… Ştii, odaia lui Bobik mi se pare cam umedă şi rece. A ta ar fi tocmai bună pentru copil. Scumpa mea, ce-ar fi dacă te-ai muta deocamdată la Olia?
IRINA (nu înţelege): Unde?
(se aude o troică cu clopoţei care se opreşte în faţa casei)
NATAŞA: O să stai deocamdată cu Olia într-o odaie, şi pe Bobik îl mut la tine. E atât de drăgălaş, mititelul! Azi îi spuneam: „Bobik, tu eşti al meu, al meu!” Şi să fi văzut cum mă privea cu ochişorii lui. (se aude soneria) Trebuie să fie Olga. Ce târziu vine!
(intră jupâneasa care şopteşte ceva la urechea Nataşei)
NATAŞA: Protopopov? Ce om caraghios! A venit să mă poftească la o plimbare cu troica… (râde) Ce curioşi mai sunt şi bărbaţii ăştia! (soneria) Cine-o fi venit? Mă duc să mă plimb pentru un sfert de oră… (către jupâneasă) Spune-i că vin numaidecât. (soneria) Iar sună… probabil că-i Olga. (pleacă)
(jupâneasa iese în fugă, Irina stă jos, îngândurată; intră Kulîghin, apoi Olga şi după ei, Verşinin)
KULÎGHIN: Dar ce-i asta? Era vorba să fie o serată!…
VERŞININ: Ce ciudat! Am plecat de-aci acum o jumătate de oră şi aşteptau să vină mascaţii…
IRINA: Au plecat cu toţii.
KULÎGHIN: Şi Maşa a plecat? Dar unde s-a dus? De ce aşteaptă Protopopov afară în troică? Pe cine aşteaptă?
IRINA: Vă rog să nu mă mai întrebaţi atâta. Sunt foarte obosită.
KULÎGHIN: Iar faci nazuri!
OLGA: Consiliul s-a terminat abia acum. Ce ostenită sunt! Directoarea e bolnavă şi eu o înlocuiesc. Vai cum mă doare capul!… (se aşază) Andrei a pierdut ieri două sute de ruble… tot oraşul vorbeşte…
KULÎGHIN: Şi pe mine m-a obosit consiliul de azi! (stă jos)
VERŞININ: Soţia mea a vrut iar să mă sperie şi a încercat să se otrăvească. Totul s-a sfârşit însă cu bine! Acum sunt mulţumit! Pot să mă odihnesc. Ce păcat că trebuie să plecăm! Vă urez toate cele bune. Feodor Ilici, să plecăm undeva împreună. Nu mă pot întoarce acasă. Mi-e cu neputinţă… Să mergem…
KULÎGHIN: Sunt obosit. Nu merg! (se ridică) Sunt obosit. Nevastă-mea a plecat acasă?
IRINA: Cred că da.
KULÎGHIN (sărută mâna Irinei): La revedere. Mâine şi poimâine mă odihnesc. Toate cele bune! (plecând) Cu ce plăcere aş bea un ceai! Mă pregăteam să petrec seara într-o societate plăcută şi… O, fallacem hominum spem! … Acuzativ cu exclamaţie!…
VERŞININ: Atunci sunt nevoit să mă duc singur… (pleacă, fluierând, după Kulîghin)
OLGA: Mă doare capul… capul… Andrei a pierdut la cărţi… tot oraşul vorbeşte… Mă duc să mă culc. (plecând) Mâine sunt liberă… ce fericire, Doamne! Mâine liberă şi poimâine la fel… Mă doare capul, capul… (pleacă)
IRINA (singură): Au plecat cu toţii! Nu mai e nimeni!
(din stradă se aude o armonică, iar dintr-o odaie, cântecul doicii)
NATAŞA (îmbrăcată în şubă, cu pălărie îmblănită, trece prin sala mare. După ea vine jupâneasa): Mă întorc peste o jumătate de oră! Mă duc să mă plimb puţin. (pleacă)
IRINA (rămasă singură, cu tristeţe): La Moscova! La Moscova! La Moscova!
Cortina
