ACTUL AL PATRULEA

Odaia lui Ivan Petrovici. În aceeaşi cameră e şi dormitorul lui şi biroul proprietăţii. La fereastră, o masă mare, cu registre de venituri şi cheltuieli şi hârtii de tot felul; dulapuri, un pupitru, un cântar, o masă mai mică pentru Astrov; pe această masă, cele necesare pentru desen: culori, o mapă.

O colivie cu un graur. Pe perete o hartă a Africii, vădit inutilă în acest loc. Un divan mare îmbrăcat cu muşama. În stânga, o uşă duce spre odăile de locuit: în dreapta, uşa vestibulului, un preş în faţa acesteia ca ţăranii să nu murdărească podeaua. O seară de toamnă. Tăcere. Teleghin şi Marina, unul în faţa celuilalt, deapănă un scul de lână pentru ciorapi.

TELEGHIN: Mai repede, Marina Timofeevna, acuşi ne cheamă să ne luăm rămas-bun. Au şi poruncit să tragă caii la scară!

MARINA (se grăbeşte cu depănatul): N-a mai rămas mult.

TELEGHIN: Pleacă la Harkov. Au să locuiască acolo.

MARINA: Cu atât mai bine!

TELEGHIN: S-au speriat. „Nici măcar o oră, a spus Elena Andreevna, nu mai vreau să rămân aici… Să plecăm, să plecăm. O să ne oprim, zicea, la Harkov. Acolo om vedea ce-o mai fi şi pe urmă om trimite după lucruri…” Pleacă fără mult bagaj. Asta înseamnă că soarta nu le-a hărăzit să trăiască aici, Marina Timofeevna! O predestinaţie fatală.

MARINA: E mai bine aşa. Ce mai zarvă au făcut adineauri, au tras şi cu pistolul… Mare ruşine!

TELEGHIN: Da, un subiect demn de penelul lui Aivazovski.

MARINA: Mai bine nu-mi vedeau ochii toate astea!… (pauză) De-acum încolo vom trăi iar ca înainte. Dimineaţa la opt ceaiul, la unu masa de prânz, seara ne-om aşeza ş-om cina. Toate s-or face după rânduiala lor, ca la oameni de omenie, ca la creştini. (cu un oftat) De mult n-am mai mâncat tăiţei, păcătoasa de mine!

TELEGHIN: Da, cam mult de când nu s-au mai gătit la noi tăiţei. (pauză) E cam mult! Azi-dimineaţă, Marina Timofeevna, am trecut prin sat şi băcanul a strigat după mine: „Ei, mă, linge-blide”, şi nu ştii cât m-am amărât!

MARINA: Da’ nu-l lua în seamă, tătucule! Toţi lingem blidele lui Dumnezeu. Nici tu, nici Sonia, nici Ivan Petrovici, nimeni nu stă fără treabă, toţi muncim. Toţi… Unde-i Sonia?

TELEGHIN: În grădină. Îl tot caută pe Ivan Petrovici cu doctorul. Se tem ca nu cumva să-şi pună capăt zilelor.

MARINA: Dar unde-i pistolul lui?

Teleghin (în şoaptă): L-am ascuns în pivniţă!

MARINA (surâzând): Păcatele mele!

(intră, venind din curte, Voiniţki şi Astrov)

VOINIŢKI: Lasă-mă-n pace! (către Marina şi Teleghin) Hai, ştergeţi-o şi voi de-aici, lăsaţi-mă singur măcar un ceas. N-am nevoie de tutelă!

TELEGHIN: M-am şi dus, Vanea! (iese în vârful picioarelor)

MARINA: Curat gânsac: ga-ga-ga! (strânge lâna şi iese)

VOINIŢKI: Lasă-mă-n pace!

ASTROV: Bucuros! De mult trebuia să fiu plecat de aici, dar repet, nu plec până nu-mi dai înapoi ce mi-ai luat.

VOINIŢKI: Nu ţi-am luat nimic!

ASTROV: Îţi vorbesc serios, nu mă mai întârzia. De mult trebuia să fiu plecat.

VOINIŢKI: Nu ţi-am luat nimic! (amândoi se aşază)

ASTROV: Da? Ce să-i faci! Am să mai aştept puţin. Dar pe urmă, iartă-mă, o să fiu nevoit să fac uz de forţă. O să te legăm şi o să te căutăm. Ţi-o spun foarte serios.

VOINIŢKI: Cum vrei! (pauză) Dar să se prostească cineva într-atât: să tragi de două ori şi să nu nimereşti! N-o să-mi iert asta niciodată.

ASTROV: Dacă ai avut chef de tras, de ce nu ţi-ai tras ţie un glonţ în cap!

VOINIŢKI (ridicând din umeri): Ciudat! O tentativă de omor şi nici nu mă arestează, nici nu mă dau în judecată! Înseamnă că mă socotesc nebun. (râde cu răutate) Bine! Sunt nebun! Dar cei care sub haina de profesori, de magi, de erudiţi, îşi ascund incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, ăştia nu sunt nebuni! Nu sunt nebune nici acelea care se căsătoresc cu nişte babalâci şi apoi îi înşală în văzul tuturor! Te-am văzut când o strângeai în braţe!

ASTROV: Da, boierule, am strâns-o în braţe, şi ţie, na! (îi dă cu tifla)

VOINIŢKI (uitându-se spre uşă): Nebun e pământul care vă rabdă pe voi.

ASTROV: Ai spus o prostie!

VOINIŢKI: Ei şi? Nu sunt nebun, iresponsabil? Am tot dreptul să spun prostii.

ASTROV: Glumă răsuflată. Nu eşti nebun, eşti doar caraghios. O paiaţă! Şi eu credeam pe vremuri că toţi caraghioşii sunt nebuni, anormali! Acum însă cred că starea normală a omului e să fie caraghios! Tu eşti normal.

VOINIŢKI (ascunzându-şi faţa în mâini): Ce ruşine! Dacă ai şti ce ruşine mi-e de mine! Sentimentul acesta ascuţit al ruşinii nu se poate asemăna cu nicio durere. (se tânguie) Nu mai pot! (se apleacă pe masă) Ce să fac? Ce să fac?

ASTROV: Nimic!

VOINIŢKI: Dă-mi ceva! O, Doamne, Dumnezeule! Am patruzeci şi şapte de ani. Dacă – să zicem – voi trăi până la şaizeci de ani, îmi mai rămân încă treisprezece. Prea mult! Cum voi trăi aceşti treisprezece ani? Ce-o să mă fac? Cu ce-am să-i umplu? O, înţelegi… (îi strânge mâna convulsiv) Înţelegi, dacă aş putea trăi ce-mi mai rămâne din viaţă în alt fel… Să te trezeşti într-o dimineaţă limpede şi liniştită şi să simţi că ai început să trăieşti din nou, că ai uitat tot trecutul, că s-a risipit ca un fum. (plânge) Să începi o viaţă nouă… Spune-mi, cu ce să încep?… De unde?

ASTROV (înciudat): Ei, asta-mi place! Ce e aceea viaţă nouă! În halul în care suntem, eu şi cu tine, nu mai rămâne nicio nădejde…

VOINIŢKI: Crezi?

ASTROV: Sunt sigur.

VOINIŢKI: Dă-mi ceva… (duce mâna la inimă) Mă arde aici!

ASTROV (supărat, strigă): Isprăveşte odată! (mai blând) Cei care vor trăi o sută, două sute de ani după noi şi care ne vor dispreţui pentru că ne-am trăit viaţa atât de searbăd şi atât de prosteşte – vor izbuti poate să găsească mijlocul să fie fericiţi. Noi însă… Ţie şi mie o singură nădejde ne-a mai rămas. Nădejdea că odată şi odată, atunci când ne vom odihni în coşciugele noastre, vom visa… Poate chiar visuri frumoase. (oftând) Da, frate! În tot judeţul acesta erau numai doi intelectuali cumsecade: tu şi cu mine. Dar în zece ani, viaţa asta meschină, viaţa asta vrednică de dispreţ ne-a năclăit. Ne-a otrăvit sângele cu miasmele ei putrede şi am ajuns şi noi nişte făpturi josnice, ca toţi ceilalţi. (cu vioiciune) Dar nu mă duce cu vorba. Dă-mi înapoi ce mi-ai luat!

VOINIŢKI: Nu ţi-am luat nimic.

ASTROV: Mi-ai luat din trusă un flacon cu morfină. (pauză) Ascultă, dacă vrei cu orice preţ s-o sfârşeşti cu viaţa, du-te în pădure şi împuşcă-te acolo. Dar morfina dă-mi-o, că altfel vor ieşi vorbe şi bănuieli că ţi-am dat-o chiar eu… Mi-e de ajuns că voi fi obligat să-ţi fac autopsia… Crezi că e chiar atât de interesant? (intră Sonia)

VOINIŢKI: Lasă-mă-n pace!

ASTROV (Soniei): Sofia Alexandrovna, unchiul dumitale mi-a şterpelit din trusă un flacon cu morfină şi nu vrea să mi-l dea înapoi. Spune-i că la urma urmelor ceea ce face nu-i lucru cu cap. Şi nici nu mai am timp de pierdut. Trebuie să plec.

SONIA: Ai luat morfina, unchiule Vanea?

(pauză)

ASTROV: El a luat-o, sunt sigur!

SONIA: Dă-i-o înapoi! De ce să ne sperii? (cu blândeţe) Dă-o, unchiule! Poate că nu sunt mai puţin nenorocită decât tine şi totuşi nu deznădăjduiesc. Îndur şi voi îndura până când viaţa mi se va curma de la sine… Rabdă şi tu. (pauză) Dă-i flaconul! (îi sărută mâna) Dragul meu, bunul meu, scumpul meu unchi, dă-i-l înapoi. (plânge) Tu eşti bun! O să-ţi fie milă de noi şi ai să i-l dai înapoi. Rabdă, unchiule, rabdă şi tu!

VOINIŢKI (scoate din sertar flaconul şi-l dă lui Astrov): Ia-ţi-l! (Soniei) Dar trebuie stă ne apucăm de lucru cât mai curând, să facem cât mai repede ceva, că altfel nu mai pot!

SONIA: Da, o să lucrăm. Cum îi vom petrece pe ai noştri ne şi apucăm de lucru. (frunzăreşte nervos hârtiile de pe masă) Am rămas cu toate în urmă.

ASTROV (pune flaconul în trusă şi strânge curelele): Acum pot să-mi iau drumul.

ELENA ANDREEVNA (intră): Ivan Petrovici, eşti aici? Suntem gata de plecare… Du-te la Alexandr, vrea să-ţi spună ceva.

SONIA: Du-te, unchiule! (îl ia pe Voiniţki de braţ) Haidem! Tata şi cu tine trebuie să vă împăcaţi. Nici nu mai încape vorbă! (iese cu el)

ELENA ANDREEVNA: Plec! (îi întinde mâna lui Astrov) Rămâi cu bine!

ASTROV: Aşa de iute?

ELENA ANDREEVNA: Au înhămat caii.

ASTROV: Atunci… cu bine!…

ELENA ANDREEVNA: Mi-ai făgăduit să pleci chiar azi de aici.

ASTROV: Ţin minte. Plec numaidecât. (pauză) Te-ai speriat? (îi ia mâna) E chiar atât de îngrozitor?

ELENA ANDREEVNA: Da.

ASTROV: Şi dacă n-ai mai pleca? Ce zici? Mâine, la ocolul silvic…

ELENA ANDREEVNA: Nu. M-am hotărât. De aceea te privesc cu atât curaj pentru că plecarea noastră e hotărâtă. Un singur lucru te rog: să ai o părere mai bună despre mine. Aş vrea să mă respecţi.

ASTROV: Ei! (gest de nerăbdare) Rămâi, te rog… Recunoaşte că pe lumea asta n-ai nimic de făcut, n-ai niciun ţel în viaţă, că nimic nu-ţi trezeşte interes şi mai curând sau mai târziu, inevitabil, ai să cedezi simţurilor. Şi atunci, decât la Harkov sau la Kursk, sau în altă parte, e mai bine aici, în mijlocul naturii. Cel puţin e poetic, toamna e atât de frumoasă… Avem aici ocolul silvic, conace căzute în ruină, în stilul lui Turgheniev…

ELENA ANDREEVNA: Ştii că ai haz? Sunt supărată pe dumneata şi totuşi… O să-mi aduc aminte cu plăcere de dumneata. Eşti un om interesant, original. N-o să ne mai vedem niciodată, de aceea – de ce să-ţi ascund! Chiar îmi plăceai puţin. Hai să ne strângem mâna şi să ne despărţim tot prieteni! Să nu-mi porţi pică.

ASTROV (după ce i-a strâns mâna): Bine. Pleacă!… (gânditor) Ai un suflet bun, pare-se, şi totuşi în întreaga dumitale făptură e ceva ciudat. Ai venit aici cu bărbatul dumitale şi toţi cei care munceau, roboteau, creau ceva, şi-au lăsat treburile ca să se ocupe toată vara numai de podagra soţului dumitale şi de dumneata. Dumneata şi cu el, amândoi ne-aţi molipsit cu trândăvia voastră. Şi m-aţi prins şi pe mine. O lună întreagă n-am făcut nimic, şi în vremea asta erau oameni bolnavi, iar în pădurile mele, în crânguri, ţăranii îşi băgau vitele la păscut… Şi, ca şi la noi, oriunde-aţi păşi, dumneata şi soţul dumitale aduceţi prăpădul pretutindeni. Glumesc, desigur, şi totuşi… ce ciudat lucru! Sunt sigur că dacă aţi fi rămas, prăpădul ăsta n-ar mai fi avut margini. Şi eu aş fi pierit, dar nici dumitale nu ţi-ar fi fost mai bine… Şi-acum, pleacă! Finita la comedia! ^xxii

ELENA ANDREEVNA (ia de pe masă un creion şi-l ascunde repede): Iau creionul ăsta ca amintire.

ASTROV: Ce lucru ciudat. Ne cunoaştem, şi, fără veste, nu se ştie pentru ce, n-o să ne mai vedem niciodată. Aşa sunt toate pe lumea asta. Cât nu e nimeni aici şi n-a intrat unchiul Vanea cu un buchet… dă-mi voie să te sărut… de despărţire. Da? (o sărută pe obraz) Aşa! Minunat!

ELENA ANDREEVNA: Îţi doresc mult noroc. (privind în jur) Fie ce-o fi! Măcar o dată în viaţă. (îl îmbrăţişează cu elan; apoi se depărtează repede unul de celălalt) Trebuie să plec.

ASTROV: Pleacă iute. Dacă au tras caii la scară, du-te.

ELENA ANDREEVNA: Mi se pare că vin. (ascultă amândoi)

ASTROV: Finita!

(intră Serebreakov, Voiniţki, Maria Vasilievna cu o carte, Teleghin şi Sonia)

SEREBREAKOV (lui Voiniţki): Jur că am uitat totul! După cele petrecute în aceste câteva ceasuri am trecut prin atâtea şi am gândit atât de mult, încât mi se pare că aş putea să scriu ca învăţătură pentru cei ce ne vor urma un întreg tratat despre arta de a trăi. Primesc bucuros scuzele tale şi la rândul meu îţi cer să mă ierţi. Rămâi cu bine! (se sărută de trei ori)

VOINIŢKI: Ai să primeşti regulat şi de-acum înainte ceea ce ai primit şi până acum. Totul va fi ca pe vremuri.

(Elena Andreevna o îmbrăţişează pe Sonia)

SEREBREAKOV (sărută mâna Mariei Vasilievna): Maman…

MARIA VASILIEVNA (sărutându-l): Alexandr, fotografiază-te cât mai curând şi să ne trimiţi fotografia. Ştii cât de mult te iubesc!

TELEGHIN: La revedere, Excelenţă, şi să nu ne uitaţi!

SEREBREAKOV (sărutând-o pe Sonia): Rămâi cu bine… Rămas-bun la toată lumea!… (întinzându-i mâna lui Astrov) Îţi mulţumesc pentru plăcuta dumitale tovărăşie… Stimez felul dumitale de a gândi, entuziasmul dumitale, avântul dumitale, dar daţi-mi voie, ca un bătrân ce sunt, să adaug la salutul meu de rămas-bun şi o singură observaţie: domnilor, trebuie să lucrăm! Trebuie să lucrăm! (îi salută pe toţi) Toate cele bune! (pleacă. După el ies Maria Vasilievna şi Sonia)

VOINIŢKI (sărută îndelung mâna Elenei Andreevna): Cu bine! Iartă-mă! Nu ne vom mai vedea niciodată!

ELENA ANDREEVNA (mişcată): Cu bine, dragul meu! (îl sărută pe frunte şi pleacă)

ASTROV (lui Teleghin): Spune, Ciupitule, să înhame şi caii mei.

TELEGHIN: Am înţeles, drăguţule! (iese. Rămân numai Astrov şi Voiniţki)

ASTROV (strânge culorile de pe masă şi le pune într-un geamantan): De ce nu te duci să-i petreci?

VOINIŢKI: Lasă-i să plece, eu nu pot… nu pot. Mi-e greu. Trebuie să mă ocup de ceva, cât mai repede… Să lucrez! Să lucrez! (frunzăreşte hârtiile de pe masă)

(pauză. Se aud clopoţeii trăsurii)

ASTROV: Au plecat. Profesorul trebuie să fie mulţumit. N-o să mai dea pe-aici cât o fi lumea.

MARINA (intrând): Au plecat. (se aşază pe un scaun şi împleteşte la ciorap)

SONIA (intră): Au plecat. (îşi şterge lacrimile) Dă, Doamne, să fie într-un ceas bun! Ei, unchiule Vanea, să facem ceva…

VOINIŢKI: Să lucrăm, să lucrăm!…

SONIA: N-am mai stat de mult împreună la masa asta… (aprinde lampa pe masă) Mi se pare că nu e cerneală… (ia călimara, se duce la dulap şi o umple) Totuşi, îmi pare rău că au plecat.

MARIA VASILIEVNA (intră încet): Au plecat. (se aşază şi se adânceşte în citit)

SONIA (se aşază la masă şi răsfoieşte registrul): Mai întâi de toate, unchiule Vanea, să trecem conturile. Totul s-a încurcat. Şi azi au trimis după socoteli. (scrie) Tu scrie un cont, iar eu altul.

VOINIŢKI (scrie): „Contul… domnului…”

MARINA (cască): Mi-e somn…

ASTROV: Ce linişte! Peniţele scârţâie, greierele cântă. E cald, te simţi bine… Nu-mi vine să plec de aici. (se aud clopoţeii) Au tras caii la scară, nu-mi mai rămâne aşadar decât să-mi iau rămas-bun de la voi, prietenii mei, de la masa asta şi… apoi la drum! (pune harta în mapă)

MARINA: De ce te grăbeşti? Mai stai!

ASTROV: Nu se poate.

VOINIŢKI (scrie): „Rămân din datoria veche două ruble, şaptezeci şi cinci”.

(intră un argat)

ARGATUL: Mihail Lvovici, caii au tras la scară!

ASTROV: Am auzit! (îi dă trusa, geamantanul şi mapa) Uite, ia astea! Vezi să nu boţeşti mapa!

ARGATUL: Am înţeles! (pleacă)

ASTROV: Haidem!… (merge să-şi ia rămas-bun)

SONIA: Când o să ne mai vedem?

ASTROV: Până la vară nici nu poate fi vorba. Iarna e greu. Se înţelege de la sine că dacă se întâmplă ceva, îmi daţi de ştire şi vin. (dă mâna cu ea) Mulţumesc pentru pâinea şi sarea şi pentru ospitalitatea voastră, într-un cuvânt pentru toate. (o sărută pe Marina pe frunte) Rămâi cu bine, bătrânico!

MARINA: Pleci fără să-ţi fi băut ceaiul?

ASTROV: Nu beau, măicuţă!

MARINA: Poate un păhărel de votcă?

ASTROV (nehotărât): Dacă zici dumneata…

(Marina pleacă)

ASTROV: Lăturaşul meu din stânga a început să şchiopăteze! Am băgat de seamă ieri, când l-a dus Petruşka la adăpat!

VOINIŢKI: Trebuie să-l potcoveşti din nou.

ASTROV: Am să mă opresc la Rojdestvennoe, la potcovar. N-am încotro! (se apropie de harta Africii şi o priveşte) Ce mai arşiţă trebuie să fie acum în Africa asta! Grozav lucru!

VOINIŢKI: Tot ce se poate!

MARINA (se întoarce cu tava pe care e un păhărel de votcă şi o bucăţică de pâine): Pofteşte!

(Astrov bea votca)

MARINA: Să-ţi fie de bine, tătucule! (se închină adânc) Da’ o bucată de pâine nu iei?

ASTROV: Nu. Merge şi aşa!… Toate cele bune! (către Marina) Nu mă mai petrece, măicuţă. Nu e nevoie!

(pleacă. Sonia iese după el, ca să-l petreacă cu o lumânare. Marina se aşază în fotoliul ei)

VOINIŢKI (scrie): „La două februarie douăzeci de funturi de untdelemn… La şaisprezece februarie iarăşi ulei, douăzeci de funturi hrişcă”… (pauză)

(se aud zurgălăii)

MARINA: A plecat!

(pauză)

SONIA (se întoarce şi pune lumânarea pe masă): A plecat…

VOINIŢKI (calculând la abac): În total cincisprezece… douăzeci şi cinci…

(Sonia se aşază şi scrie)

MARINA (cască): Of, păcatele noastre…

(Teleghin intră în vârful picioarelor, se aşază lângă uşă şi-şi acordează încet chitara)

VOINIŢKI (Soniei, mângâindu-i părul): Copila mea, ce greu îmi este, dacă ai şti ce greu îmi este!

SONIA: Ce să-i faci, trebuie să trăieşti! (pauză) Vom trăi, unchiule Vanea. Vom trăi un şir lung, lung de zile, de seri nesfârşite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta; ne vom trudi pentru alţii, şi-acum şi la bătrâneţe, fără să cunoaştem odihna, şi când ne va sosi ceasul, vom muri supuşi, şi-acolo, dincolo de mormânt, vom spune că am suferit, că am plâns, că am fost amărâţi şi Dumnezeu o să se îndure de noi amândoi, şi noi, unchiule drag, vom vedea o viaţă luminoasă, frumoasă, minunată! Ne vom bucura şi vom privi nenorocirile noastre de-acum zâmbind cu înduioşare – şi o să ne odihnim. Cred în asta, unchiule, cred cu tărie, cred din tot sufletul… (îngenunchează în faţa sa şi-şi pune capul în mâinile lui. Cu glas obosit) Ne vom odihni!

(Teleghin cântă încet din chitară)

SONIA: Ne vom odihni! Vom auzi îngerii, vom vedea cerul semănat cu diamante, vom vedea toate răutăţile pământeşti, toate suferinţele noastre topite în îndurarea care va cuprinde întreaga lume, şi viaţa noastră va fi tihnită, duioasă şi dulce ca o dezmierdare. Cred, da, cred… (îi şterge lacrimile cu batista) Unchiule Vanea, bietul meu unchi, tu plângi… (printre lacrimi) N-ai cunoscut nicio bucurie în viaţă, dar aşteaptă, unchiule Vanea, mai aşteaptă… Ne vom odihni! (îl îmbrăţişează) Ne vom odihni!

(paznicul bate toaca; Teleghin cântă încet din chitară, Maria Vasilievna scrie pe marginea broşurii, Marina împleteşte la ciorap)

SONIA: Ne vom odihni!

CORTINA SE LASĂ ÎNCET

Piesa Unchiul Vanea este o versiune a comediei Duhul pădurii, scrisă de Cehov în anul 1889. Nu există niciun document referitor la perioada de transformare a Duhului pădurii în Unchiul Vanea.

Cehov aminteşte pentru prima dată de piesa Unchiul Vanea în scrisoarea adresată lui A. S. Suvorin (2 decembrie 1896), cu ocazia editării culegerii sale Piese de teatru: „Mi-au mai rămas neculese două piese mari: Pescăruşul pe care îl cunoşti şi Unchiul Vanea pe care nu-l cunoaşte nimeni”. În scrisoarea adresată lui M. Gorki (3 decembrie 1898), Cehov spune printre altele: „Piesa Unchiul Vanea a fost scrisă foarte demult”. În scrisoarea sa către S. P. Diaghilev (20 decembrie 1901), Cehov precizează că piesa Unchiul Vanea a fost scrisă în anul 1890. Piesa a apărut pentru prima oară în culegerea Piese de teatru (1897); cu mici modificări, a fost inclusă şi în culegerea de Opere, vol. VII, editată în 1901. În cea de a 2-a ediţie a volumului, apărută în 1902, textul piesei n-a avut nicio modificare. Publicăm textul din 1902.

După apariţia culegerii Piese de teatru (1897), Unchiul Vanea a fost jucat cu succes pe scenele multor teatre de provincie (Odesa, Kiev, Nijni-Novgorod, Saratov, Tiflis etc). Succesul înregistrat de piesă a fost cu totul neaşteptat pentru Cehov. „Unchiul Vanea al meu, scrie el fratelui său Mihail Pavlovici (26 octombrie 1898), circulă prin provincie şi pretutindeni repurtează succese. Cum s-ar spune: Nu ştii de unde sare iepurele! Nu prea îmi făcusem iluzii în legătură cu el.” Acelaşi lucru îi scrie şi lui A. S. Suvorin (27 octombrie 1898), şi surorii sale M. P. Cehova (17 decembrie 1898). Recenziile apărute în presă erau favorabile piesei.

După premiera care a avut loc la Nijni-Novgorod, Gorki îi scrie lui Cehov următoarele (noiembrie 1898): „Acum câteva zile am văzut Unchiul Vanea, am privit şi am plâns ca o muiere, cu toate că sunt departe de a fi un om nervos… Găsesc că e o realizare formidabilă! Unchiul Vanea e un gen cu desăvârşire nou în dramaturgie, un ciocan cu care loveşti în căpăţânile goale ale publicului… În ultimul act, când doctorul, după o pauză mai îndelungată, vorbeşte de arşiţa din Africa, am început să tremur de admiraţie pentru talentul dumitale şi de groază pentru oameni, pentru viaţa noastră mizerabilă şi cenuşie…” (Gorki—Cehov, ed. Cartea Rusă, 1954, pag. 25 – n. ed) În scrisoarea sa de răspuns (3 decembrie 1898), Cehov îi scrie lui Gorki că Unchiul Vanea a fost scris demult, că el se simte depăşit şi că n-are nicio dispoziţie să mai scrie pentru teatru. Referitor la această afirmaţie a scriitorului, Gorki face o caracterizare a dramaturgiei lui Cehov: „Declaraţia dumitale că nu-ţi vine să mai scrii pentru teatru mă sileşte să spun câteva cuvinte despre atitudinea publicului, care te înţelege, faţă de piesele dumitale. Se spune, de pildă, că Unchiul Vanea şi Pescăruşul sunt un nou gen în dramaturgie, în care realismul se ridică până la valoarea unui simbol înalt şi adânc gândit. Găsesc că e foarte just. Ascultându-ţi piesa m-am gândit la vieţile aduse ca jertfă unui idol, la pătrunderea năvalnică a frumuseţii în viaţa mizerabilă a oamenilor şi la multe alte lucruri esenţiale şi importante. Piesele altor dramaturgi nu-l duc pe om de la realitate până la generalizări filozofice, pe când piesele dumitale au acest dar.” (ibidem, pag. 28)

La o scrisoare a regizorului principal al Teatrului Mic, A. M. Kondratiev, Cehov răspunde la 20 februarie 1899: „Îţi încredinţez piesa mea Unchiul Vanea. Deoarece n-a fost văzută încă de Comitetul literar al teatrelor, te rog să iei asupra dumitale grija de a trimite acolo două exemplare spre a fi citite.” Secţia din Petersburg a Comitetului literar formată din: prof. N. I. Storojenko, prof. A. N. Veselovski şi prof. I. I. Ivanov, în şedinţa din 8 aprilie 1899, a apreciat că piesa lui Cehov „poate fi pusă în scenă cu condiţia unei substanţiale revizuiri de către autor, urmând să fie trimisă din nou Comitetului spre aprobare”. În procesul verbal întocmit de Comitetul literar al teatrelor sunt enumerate următoarele „lipsuri” ale piesei: până la actul al treilea unchiul Vanea şi Astrov se aseamănă între ei, amândoi reprezentând figuri tipice de ghinionişti; izbucnirea patimaşă a lui Astrov în timpul discuţiei cu Elena Andreevna nu este cu nimic justificată; este inexplicabilă schimbarea atitudinii lui Voiniţki faţă de profesor, pe care înainte îl divinizase şi cu atât mai mult este de neînţeles accesul de nebunie al lui Voiniţki, când trage cu revolverul în Serebreakov; caracterul Elenei Andreevna trebuie să fie „mai bine conturat”, altfel acest personaj „nu va trezi interesul spectatorilor”; că trebuie înlăturate „lungimile” supărătoare ş. a.m. d. (vezi V. A. Teleakovski, Amintiri din anii 1898-1917, Petersburg, 1924, pp. 168-170). Cehov a citit cu atenţie concluziile Comitetului. În dreptul frazei: „Pentru noi izbucnirea pătimaşă a lui Astrov în timpul discuţiei cu Elena Andreevna nu este cu nimic justificată”, Cehov a scris: „Adică cine «noi»!”. În dreptul observaţiei „visele” Soniei la sfârşitul piesei, autorul a pus un semn de întrebare. Cehov şi-a retras piesa de la Teatrul Mic şi a trimis-o Teatrului de Artă.

Cehov a asistat la primele repetiţii ale piesei; în scrisoarea sa adresată lui G. M. Cehov (2 iunie 1899), scrie printre altele; „La Ialta se va juca Unchiul Vanea în interpretarea artiştilor Teatrului de Artă. Am asistat la repetiţiile primelor două acte. Merge admirabil.” În septembrie 1899, Cehov se afla la Ialta şi, în scrisorile sale către O. L. Knipper, dădea unele indicaţii regizorale referitoare la piesă. În scrisoarea sa (26 septembrie 1899), O. L. Knipper îi scrie lui Cehov: „Mă nedumereşte felul în care interpretează Alexeev (K. S. Stanislavski) ultima scenă dintre Astrov şi Elena: Astrov apare în faţa Elenei ca un îndrăgostit înflăcărat, îşi pune toată nădejdea în acest sentiment; dacă ar fi aşa, Elena nu l-ar fi respins şi n-ar fi putut să-i răspundă: «eşti caraghios…» După părerea mea, dimpotrivă, în vorbele lui trebuie să se simtă mult cinism, de care el însuşi să fie perfect conştient. Am dreptate sau nu?” În scrisoarea sa din 30 septembrie 1899, Cehov îi răspunde: „Îmi scrii că în această scenă Astrov apare în faţa Elenei ca un îndrăgostit înflăcărat şi că îşi pune toată nădejdea în acest sentiment. Bineînţeles că este o interpretare greşită! Elena îi place într-adevăr lui Astrov, frumuseţea ei îl tulbură, dar în ultimul act el îşi dă foarte bine seama că nu poate fi nimic serios între ei, că Elena va dispărea pentru totdeauna din viaţa lui şi discută cu ea în ultima scenă pe acelaşi ton ca şi atunci când vorbeşte despre arşiţa din Africa şi o sărută într-o doară. Dacă Astrov va juca impetuos această scenă, se va compromite atmosfera actului patru, care este potolită, minoră.”

Premiera piesei Unchiul Vanea a avut loc pe scena Teatrului de Artă la 26 octombrie 1899. Numeroasele telegrame primite de Cehov anunţau succesul piesei.

Dintre scrisorile trimise de prietenii lui Cehov cu această ocazie, demnă de relevat este scrisoarea medicului P. I. Kurkin, vechi prieten al lui Cehov, autorul cartogramei judeţului Serpuhov, pe care o expune în piesă doctorul Astrov. P. I. Kurkin îi scrie următoarele: „Am avut impresia că mă aflu într-o lume depărtată, dar extrem de reală. Ecourile acestei lumi minunate mai răsună în sufletul meu şi mă împiedică să revin la viaţa de fiecare zi. Toate în jur mi se par acum atât de banale şi atât de anoste… Cred că explicaţia stă în tragismul acestor oameni, în tragismul cotidianului cenuşiu care revine şi îi încătuşează pentru totdeauna pe aceşti oameni. Şi mai e ceva: forţa uriaşă a adevăratului talent ne-a făcut să vedem aievea viaţa şi sufletul oamenilor simpli, obişnuiţi; pe oamenii aceştia îi întâlneşti la tot pasul, şi fiecare dintre noi le împărtăşeşte simţămintele…” (Biblioteca de Stat V. I. Lenin, din materialele secţiei de manuscrise, fascicola nr. 8, pag. 40)

Din mărturiile participanţilor la spectacol, consacrarea binemeritată a piesei Unchiul Vanea n-a venit dintr-odată. „După lăsarea cortinei, scrie Vl. I. Nemirovici-Dancenko, ca de obicei, ne-am dus cu toţii la un restaurant ca să aşteptăm apariţia ziarelor de dimineaţă, şi, într-adevăr, dispoziţia noastră nu era «strălucită». Aproape cu toate piesele lui Cehov se întâmpla la fel: se bucurau la început de un succes colosal numai din partea unui număr restrâns de spectatori – oameni înzestraţi cu multă sensibilitate, care văd lucrurile mai departe şi mai profund… Marele public, însă, n-a putut să priceapă dintr-odată nici pe Unchiul Vanea, nici Trei surori, nici Livada de vişini. Fiecare dintre aceste piese se bucurau de adevăratul succes abia în cea de a doua stagiune, ca apoi să şi-l menţină pentru totdeauna.” (Vl. I. Nemirovici-Dancenko, Din trecut, pp. 213-214) Acelaşi lucru îi spune şi K. S. Stanislavski: „Cine ar mai crede acum că, după premiera Unchiului Vanea, ne-am strâns cu toţii într-un restaurant şi am plâns cu lacrimi amare pentru că spectacolul, după părerea generală, fusese o cădere! Timpul şi-a făcut însă datoria: piesa şi-a primit consacrarea meritată, rămânând în repertoriu mai bine de douăzeci de ani şi ajungând să fie cunoscută în întreaga Rusie, în Europa şi în America.” (K. S. Stanislavski, Viaţa mea în artă, Cartea Rusă, 1958, pag. 272 – n. ed)

În primăvara anului 1900, Teatrul de Artă din Moscova a dat câteva spectacole la Sevastopol şi Ialta. Cehov şi-a văzut aici pentru prima oară piesele jucate în condiţiile unui spectacol public. El a rămas mulţumit de interpretare, totuşi le-a dat actorilor unele indicaţii suplimentare. Referindu-se la rolul lui Astrov, Cehov i-a atras atenţia lui KS. Stanislavski: „Ascultă-mă pe mine… Astrov fluieră! Unchiul Vanea plânge, iar Astrov fluieră!” (K. S. Stanislavski, Viaţa mea în artă, pag. 278) După cum relatează artista N. S. Burova, Cehov, observând că în actul al treilea, la cuvintele: „Tată, trebuie să fim miloşi”, Sonia îngenunchează şi sărută mâna tatălui său, a făcut următoarea remarcă: „Nu e bine aşa, că doar nu e o dramă. Tot sensul acţiunii şi întreaga dramă se petrec în sufletul omului şi nu în manifestările lui exterioare. Drama a existat în viaţa Soniei până în acest moment, ea va exista şi mai târziu, aici e un simplu episod, urmarea împuşcăturii. Iar împuşcătura nu e o dramă, ci o întâmplare.” (Almanahul Şipovnik, nr. 23, 1914, pag. 194) După cum îşi aminteşte A. Feodorov, montarea şi interpretarea piesei Unchiul Vanea l-au satisfăcut pe Cehov mai mult decât în cazul celorlalte piese ale sale (Amintiri despre A. P. Cehov, Societatea iubitorilor de literatură rusă, 1906, pag. 166).

În ziarele vremii piesa era apreciată drept „un eveniment de seamă în viaţa teatrală” (Novosti dnia, 1898, nr. 5898, 25 octombrie); un tablou veridic al „cotidianului cenuşiu” (ibidem, nr. 5899, 26 octombrie); drama „vieţii fără ţel a intelectualităţii” în condiţiile „realităţilor sumbre din Rusia” (ibidem, nr. 5903, 31 octombrie); „drama unor oameni obişnuiţi, în monotonia cotidianului” (Novosti, nr. 306; Moskovskie vedomosti, nr. 301, 1 noiembrie etc). Presa sublinia actualitatea socială a piesei; faptul că ea scoate la iveală lâncezeala sufocantă a vieţii: „Omul zilelor noastre este bolnav, bolnav moraliceşte, pentru că vrea să trăiască şi nu ştie cum” (Severnîi kurier, 1900, nr. 65, 7 ianuarie). Specificul procedeelor scenice ale piesei făcea ca aceasta să fie apreciată ca o dramă „a sentimentelor”, spre deosebire de dramele „de acţiune”; „… Unitatea acţiunii este înlocuită aici prin unitatea sentimentelor” (Russkie vedomosti, 1899, nr. 298, 29 octombrie). Acelaşi lucru spunea şi Novosti, 1899, nr. 306; liza, 1901, aprilie etc. Despre actualitatea stringentă a piesei vorbeşte şi V. M. Sobolevski, care-i scrie lui Cehov (28 martie 1900) următoarele rânduri: „Nu mai departe decât în ultimele două săptămâni, întrunirile tineretului de la V. A. (Golţev) au fost consacrate exclusiv pieselor Unchiul Vanea şi Pescăruşul. Aceste două piese continuă să domine nu numai repertoriul teatrelor, dar şi discuţiile intelectualităţii noastre. Ele sunt obiectul unor discuţii însufleţite, ele îndeamnă tineretul să gândească, să înţeleagă viaţa, să caute o ieşire din impas ş.a.m.d. Iată ce înseamnă să atingi esenţa însăşi, să atingi coardele cele mai dureroase.” (Biblioteca de Stat V. I. Lenin, din materialele secţiei de manuscrise, fascicola 8, pag. 61)