ACTUL AL TREILEA

Salon în casa lui Serebreakov. Trei uşi: în dreapta, în stânga, la mijloc. E ziuă. Voiniţki, Sonia stau jos; Elena Andreevna se plimbă pe scenă îngândurată.

VOINIŢKI: Herr profesor a binevoit să-şi exprime dorinţa ca să ne adunăm cu toţii, astăzi, în acest salon, la ora unu. (se uită la ceas) Unu fără un sfert. Vrea să comunice ceva omenirii.

ELENA ANDREEVNA: O fi având vreo treabă cu noi…

VOINIŢKI: Niciun fel de treabă. Scrie prostii, bombăne, e gelos şi nimic mai mult.

SONIA (pe un ton de mustrare): Unchiule!

VOINIŢKI: Bine, iartă-mă. (arătând-o pe Elena Andreevna) Uitaţi-vă la ea. Umblă şi se leagănă de lene ce-i e. Drăguţ! Foarte drăguţ!

ELENA ANDREEVNA: Iar dumneata nu ne mai slăbeşti cu bombăneala. Cum de nu ţi s-a urât? (cu tristeţe) Mor de plictiseală! Nu ştiu ce să fac.

SONIA (dând din umeri): Treabă e destulă, numai să vrei.

ELENA ANDREEVNA: De pildă?

SONIA: Vezi de gospodărie, învaţă oamenii, îngrijeşte bolnavii, nu e destul? Când tu şi cu tata nu eraţi încă aici, unchiul Vanea şi cu mine ne duceam singuri să vindem făină în piaţă.

ELENA ANDREEVNA: Nu mă pricep şi nici nu mă interesează. Numai în romanele cu teză eroii îi instruiesc şi-i lecuiesc pe ţărani. Ce-ar fi aşa, deodată, să m-apuc să-i lecuiesc sau să-i învăţ?

SONIA: Eu una nu înţeleg de ce să nu faci asta? Aşteaptă puţin şi ai să te obişnuieşti. (o îmbrăţişează) Nu-i voie să te plictiseşti, draga mea. (râde) Ştiu că te plictiseşti de nu-ţi mai găseşti locul. Dar plictiseala şi trândăvia sunt molipsitoare. Uite, unchiul Vanea nu mai face nimic, se ţine după tine ca o umbră, iar eu mi-am lăsat treburile şi am venit să stau de vorbă cu tine. M-am lenevit, nu mai pot lucra! Înainte, doctorul Mihail Lvovici venea la noi foarte rar, o dată pe lună, era foarte greu să-l îndupleci, dar acum vine în fiecare zi. S-a lăsat şi de păduri şi de medicină. Ne-ai vrăjit pe toţi, zău aşa!

VOINIŢKI: După ce tânjeşti? (cu vioiciune) Haide, draga mea, minunată făptură, fii deşteaptă! În venele dumitale curge sânge de zână a apelor – fii zână! Dă-ţi drumul măcar o dată în viaţă şi îndrăgosteşte-te cât mai curând de vreun duh al apelor şi bâldâbâc, aruncă-te cu capu-n bulboană pentru ca Herr profesor şi noi toţi să rămânem cu gura căscată!

ELENA ANDREEVNA: Lasă-mă să trec! (cu mânie) Ce cruzime! (vrea să plece)

VOINIŢKI (nu o lasă): Hai, odorul meu, iartă-mă… Îţi cer iertare. (îi sărută mâna) Hai să ne împăcăm!

ELENA ANDREEVNA: Recunoaşte că şi un înger şi-ar pierde răbdarea.

VOINIŢKI: În semn de pace şi înţelegere, îţi voi aduce chiar acum un buchet de trandafiri. L-am pregătit de azi-dimineaţă… Trandafiri de toamnă – trandafiri frumoşi şi trişti… (pleacă)

SONIA: Trandafiri de toamnă, trandafiri frumoşi şi trişti…

(privesc amândouă pe fereastră)

ELENA ANDREEVNA: Uite c-am ajuns şi în septembrie! Cum o să ne petrecem iarna aici? (pauză) Unde-i doctorul?

SONIA: În odaia unchiului Vanea. Scrie nu ştiu ce. Îmi pare bine că a plecat unchiul Vanea. Vreau să-ţi vorbesc.

ELENA ANDREEVNA: Despre ce?

SONIA: Despre ce? (îşi pune capul pe pieptul ei)

ELENA ANDREEVNA: Ei, ajunge, ajunge. (îi mângâie părul) Linişteşte-te.

SONIA: Nu sunt frumoasă!

ELENA ANDREEVNA: Ai o minune de păr.

SONIA: Asta nu! (privindu-se în oglindă) Nu! Când o femeie nu e frumoasă, i se spune: „Ai ochi minunaţi, ai păr minunat…” Îl iubesc de şase ani, îl iubesc mai mult decât pe mama, în fiece clipă îl aud, îi simt strângerea mâinii şi sunt cu ochii mereu la uşă, aştept şi mi se pare mereu că va intra. Şi după cum vezi, caut mereu să-ţi vorbesc despre el. Acum vine în fiecare zi aici, dar nu se uită la mine, nu mă vede… Dacă ai şti ce chin e ăsta! Nu am nicio nădejde, niciuna, niciuna! (disperată) O, Doamne, Dumnezeule, dă-mi putere să îndur… Toată noaptea m-am rugat… Adeseori m-apropii de el, încep eu vorba, mă uit în ochii lui… Nu mai am mândrie, nu mai am putere să mă stăpânesc… N-am mai putut răbda şi i-am mărturisit ieri unchiului Vanea că-l iubesc… Toţi servitorii ştiu că-l iubesc… Toţi o ştiu.

ELENA ANDREEVNA: Dar el?

SONIA: Nici nu mă vede.

ELENA ANDREEVNA (gânditoare): Ce om ciudat! Ştii ce? Lasă-mă să vorbesc cu el… Cu băgare de seamă, numai să-i dau să înţeleagă… (pauză) Sincer vorbind, nu e mai bine să te lămureşti odată? Lasă-mă să-i vorbesc. (Sonia încuviinţează din cap)

ELENA ANDREEVNA: Foarte bine. Nu-i greu de aflat dacă te iubeşte sau nu te iubeşte. Nu fi neliniştită, drăguţa mea, nu te frământa. Am să-l iau pe departe, aşa ca să nu bage de seamă… Atât să ştim: da sau nu? (pauză) Şi dacă e nu, să nu mai calce pe-aici. Nu-i aşa? (Sonia aprobă dând din cap) Ţi-e mai uşor dacă nu-l vezi… Şi n-o să mai amânăm multă vreme: o să-l întrebăm chiar acum… Tocmai voia să-mi arate nişte planuri… Du-te şi spune-i că vreau să-l văd.

SONIA (puternic emoţionată): Ai să-mi spui tot adevărul?

ELENA ANDREEVNA: Da’ desigur. Mi se pare că adevărul, oricare ar fi el, nu e atât de cumplit ca nesiguranţa! Ai încredere în mine, draga mea.

SONIA: Da, da… să-i spun că vrei să vezi planurile… (porneşte, dar se opreşte lângă uşă) Nu, e mai bine să nu te lămureşti… Tot îţi mai rămâne nădejdea…

ELENA ANDREEVNA: Ce-ai spus?

SONIA: Nimic. (iese)

ELENA ANDREEVNA: Nu e nimic mai rău decât să cunoşti taina cuiva şi să nu-i poţi ajuta. (gândindu-se) El nu o iubeşte, e limpede. Dar de ce să nu se însoare cu ea? Nu e frumoasă, dar pentru un medic de plasă şi la vârsta lui ar fi o soţie minunată. E deşteaptă, e bună şi curată la suflet… Nu, dar nu-i asta, nu… (pauză) O înţeleg pe biata copilă. În plictiseala asta ucigătoare de-aici, unde în loc de oameni rătăcesc în jurul tău doar nişte pete cenuşii, când nu auzi decât lucruri triviale, când toţi nu ştiu decât să mănânce, să bea şi să doarmă, vine uneori el – el care nu seamănă cu ceilalţi, frumos, inteligent, seducător – aşa cum răsare strălucind luna în mijlocul întunericului… Să te laşi prinsă de farmecul unui om ca el, să uiţi de toate… Mi se pare că şi pe mine m-a prins puţin. Da, fără el mă plictisesc, şi când mă gândesc la el, mă trezesc zâmbind… Vanea spune că în venele mele curge sângele unei zâne a apelor. „Dă-ţi drumul măcar o dată în viaţă”. Ştiu eu? Poate că aşa ar trebui… Ce-ar fi să-mi iau zborul de lângă voi toţi, ca o pasăre liberă, să mă depărtez de mutrele voastre adormite, de discuţiile voastre, să uit că mai sunteţi pe lume… Eu însă n-am curaj şi sunt timidă… M-ar chinui conştiinţa. Vine aici în fiecare zi. Am ghicit de ce vine şi mă simt vinovată, sunt gata să cad în genunchi în faţa Soniei, să-i cer iertare şi să plâng…

ASTROV (intră cu o hartă): Bună ziua. (îi strânge mâna) Doriţi să vedeţi picturile mele?

ELENA ANDREEVNA: Ieri mi-ai făgăduit că-mi arăţi lucrările dumitale… Ai vreme acum?

ASTROV: O, mai e vorba? (desface harta pe masa de joc şi o fixează cu nişte pioneze) Unde v-aţi născut?

ELENA ANDREEVNA (ajutându-l): La Petersburg.

ASTROV: Şi unde v-aţi făcut studiile?

ELENA ANDREEVNA: La conservator.

ASTROV: Atunci n-o să vă intereseze.

ELENA ANDREEVNA: De ce? E drept, nu cunosc viaţa la ţară, dar am citit mult.

ASTROV: Aici, în casă, eu am masa mea de lucru… în camera lui Ivan Petrovici. Când sunt istovit şi îndobitocit de oboseală las lucrurile baltă şi dau fuga până aici, să-mi trec un ceas, două, de urât, cu fleacurile astea… Ivan Petrovici şi Sofia Alexandrovna ţăcănesc cu abacul, în timp ce eu stau alături de ei, la masa mea şi mâzgălesc. Şi e cald, e linişte şi cântă greierul. Dar plăcerea asta nu mi-o îngădui prea des, o dată pe lună… (arătând harta) Şi, acum, uită-te colea. E tabloul judeţului nostru, cum era acum cincizeci de ani. Verdele închis şi cel deschis arată pădurile. Jumătate din toată suprafaţa era pe-atunci acoperită de păduri. Pe unde vezi umbrit cu roşu peste verde acolo trăiau cerbi şi capre… Eu arăt aici şi flora şi fauna. Pe lacul acesta, trăiau lebede, gâşte, raţe şi – după cum spun bătrânii – păsările zburau în stoluri uriaşe, ca nişte nori. Afară de sate şi cătune, vezi că, pe ici, pe colo, sunt împrăştiate aşezări diferite, case răzleţe, schiturile rascolnicilor, mori de apă… Erau multe cornute şi cai. Asta se vede după câtă culoare albastră este. De exemplu, în plasa asta, culoarea albastră e densă; aici erau herghelii întregi. Veneau cam trei cai de fiecare gospodărie. (pauză) Acum să privim mai jos. Ce a fost în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. De astă dată pădurile nu mai ocupă decât o treime din întreaga suprafaţă. Nu mai sunt capre – cerbi însă, se mai găsesc. Verdele şi albastrul sunt mai palide şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Să trecem la partea a treia. Planul judeţului cum este astăzi. Mai stăruie pe-alocuri culoarea verde, dar nu peste tot; doar câteva pete; au dispărut cerbii şi lebedele şi cocoşii de munte… Nu mai e nicio urmă de aşezare sau de schit. Morile de altădată nu mai există. În general, harta arată o degenerare progresivă şi neîndoielnică, căreia îi mai trebuie vreo zece-cincisprezece ani ca să fie completă. Ai să spui că este aici o influenţă a civilizaţiei, că e normal ca viaţa veche să facă loc unei vieţi noi. Da, aş înţelege, dacă în locul acestor păduri distruse s-ar întinde şosele, căi ferate, dacă s-ar face uzine, fabrici, şcoli, dacă poporul ar fi mai sănătos, mai bogat, mai deştept… Dar nici vorbă de aşa ceva! În judeţul nostru sunt aceleaşi mlaştini, aceiaşi ţânţari, aceeaşi lipsă de drumuri. Pretutindeni bântuie sărăcia, tifosul, difteria, incendiile… Ne găsim în faţa unei degenerări, din cauza unei crunte lupte pentru existenţă. E o degenerare pricinuită de trândăvie, ignoranţă, inconştienţă, când omul îngheţat, flămând, bolnav, pentru ca să-şi păstreze rămăşiţele vieţii şi să-şi scape copiii, se apucă instinctiv, necugetat, de orice, numai să-şi potolească foamea şi să se încălzească. Distruge totul, fără să se gândească la ziua de mâine… Aproape totul s-a distrus. În schimb nu s-a creat încă nimic. (rece) Văd pe faţa dumitale că toate astea nu te interesează defel.

ELENA ANDREEVNA: Înţeleg atât de puţin din toate astea…

ASTROV: Nu-i nimic de înţeles. Adevărul e că nu vă interesează…

ELENA ANDREEVNA: La drept vorbind, gândurile îmi sunt în altă parte. Iartă-mă, dar trebuie să te supun unui mic interogatoriu… Sunt tulburată şi nu ştiu de unde să încep.

ASTROV: Un interogatoriu?

ELENA ANDREEVNA: Da, dar destul de nevinovat. Să stăm jos! (se aşază) E vorba de o fiinţă tânără. Să vorbim ca oameni cinstiţi, ca doi prieteni, fără înconjur. Să vorbim şi să uităm apoi despre ce am vorbit. Primeşti?

ASTROV: Da.

ELENA ANDREEVNA: E vorba de fiica-mea vitregă, de Sonia. Îţi place?

ASTROV: Da, o stimez.

ELENA ANDREEVNA: Dar ca femeie îţi place?

ASTROV (după un timp): Nu!

ELENA ANDREEVNA: Încă două-trei cuvinte şi am isprăvit. N-ai băgat de seamă nimic?

ASTROV: Nimic.

ELENA ANDREEVNA (îl ia de mână): N-o iubeşti! Ţi se citeşte în ochi… Ea suferă… înţelege… şi nu mai veni pe aici!

ASTROV (se scoală): Vremea mea a trecut… Nici n-am timp să mă gândesc la aşa ceva… (dând din umeri) Când aş mai putea… (e stânjenit)

ELENA ANDREEVNA: Uf! Ce convorbire neplăcută! Sunt atât de tulburată! Parcă aş fi dus în spate cine ştie ce povară. Slavă Domnului că s-a terminat! Să uităm asta ca şi cum nici n-am fi vorbit şi… pleacă! Eşti un om deştept, ai să înţelegi… (pauză) M-am roşit toată.

ASTROV: Dacă mi-ai fi vorbit cu o lună-două mai înainte, cine ştie, poate m-aş fi gândit, dar acum… (dă din umeri) Dar dacă suferă, atunci fără îndoială… Numai că nu înţeleg un lucru: de ce ai avut nevoie de interogatoriul ăsta? (o priveşte în ochi şi o ameninţă cu degetul) Eşti vicleană!

ELENA ANDREEVNA: Ce vrei să spui?

ASTROV (râzând): Ce vicleană eşti! Să presupunem că Sonia suferă… Se prea poate! Dar la ce bun interogatoriul la care m-ai supus? (împiedicând-o să vorbească, cu vioiciune) Dă-mi voie, nu face pe mirata. Ştii foarte bine de ce vin aici în fiecare zi… Ştii şi pentru ce, ştii şi pentru cine. Fiară mică şi iubită, nu te uita aşa la mine! Sunt şi eu un mic animal de pradă!

ELENA ANDREEVNA: Fiară? Nu înţeleg nimic!

ASTROV: Eşti un dihor frumos, cu blană pufoasă… Îţi trebuiesc victime… De o lună nu mai fac nimic, am dat cu piciorul la toate. Te caut cu patimă şi asta îţi place grozav, grozav îţi place… uite! Mă dau bătut. Şi asta o ştiai şi fără interogatoriul de adineauri. (încrucişându-şi mâinile şi plecându-şi capul) Mă supun! Hai, sfâşie-mă!

ELENA ANDREEVNA: Ai înnebunit!

ASTROV (râde printre dinţi): Eşti sfioasă!…

ELENA ADREEVNA: O, sunt mai bună şi mai presus decât mă crezi. Asta ţi-o jur! (vrea să plece)

ASTROV (punându-i-se în cale): Voi pleca. De azi nu voi mai da pe-aici, dar… (îi ia mâna şi priveşte în jur) Unde ne vedem? Spune-mi mai repede, unde? Poate să intre cineva. Spune mai repede! (exaltat) Ce minunată făptură… O sărutare, numai una… Vreau să-ţi sărut părul parfumat…

ELENA ANDREEVNA: Îţi jur…

ASTROV (întrerupând-o): De ce să juri? Nu-i nevoie. Nu-i nevoie de cuvinte de prisos… O, ce frumoasă eşti, ce mâini! (îi sărută mâinile)

ELENA ANDREEVNA: Şi-acum, destul! Pleacă! Du-te odată! (îşi retrage mâinile) Nu-ţi dai seama ce faci!

ASTROV: Spune, spune unde ne vedem mâine? (îi cuprinde mijlocul) Îţi dai seama că e un lucru inevitabil! Noi doi trebuie să ne vedem! (o sărută. În acest timp intră Voiniţki cu un buchet de trandafiri şi se opreşte în uşă)

ELENA ANDREEVNA (fără să-l vadă pe Voiniţki): Fie-ţi milă de mine… Lasă-mă… (îşi lasă capul pe pieptul lui Astrov) Nu! (vrea să plece)

ASTROV (reţinând-o de talie): Vino mâine la ocolul silvic… pe la două… Da? Da? Ai să vii?

ELENA ANDREEVNA (văzându-l pe Voiniţki): Lasă-mă. (adânc zbuciumată, se depărtează spre fereastră) E îngrozitor!

VOINIŢKI (pune buchetul pe masă; emoţionat îşi şterge cu batista faţa şi gâtul): Nu-i nimic… Da… Nimic…

ASTROV (supărat): Vremea nu e rea azi, stimate Ivan Petrovici. Dimineaţa cerul era înnourat a ploaie, dar acum e soare. La drept vorbind, frumoasă toamnă am avut… şi semănăturile sunt bunicele. (strânge harta sul) Numai un singur lucru: s-au micşorat zilele… (iese)

ELENA ANDREEVNA (se apropie repede de Voiniţki): Dă-ţi toată silinţa, foloseşte toată trecerea dumitale ca eu şi soţul meu să plecăm chiar azi de-aici. M-auzi? Chiar astăzi!

VOINIŢKI: Cum? Da… Bine… Eu, Hélène, am văzut totul, totul…

ELENA ANDREEVNA (nervoasă): Ai auzit? Chiar astăzi trebuie să plec de-aici!

(intră Serebreakov, Sonia, Teleghin şi Marina)

TELEGHIN: Nici eu, Excelenţă, nu mă simt tocmai bine. De două zile bolesc. Am ceva la cap…

SEREBREAKOV: Unde sunt ceilalţi? Nu-mi place casa asta. Parcă e un labirint! Douăzeci şi şase de camere imense, prin care poţi să te rătăceşti, şi niciodată nu găseşti pe nimeni… (sună) Chemaţi pe Maria Vasilievna şi pe Elena Andreevna.

ELENA ANDREEVNA: Sunt aici!

SEREBREAKOV: Vă rog pe toţi să luaţi loc.

SONIA (apropiindu-se de Elena Andreevna, nerăbdătoare): Ce-a spus?

ELENA ANDREEVNA: Ai să afli mai târziu.

SONIA: Tremuri, eşti tulburată! (o priveşte cercetător) Înţeleg! A spus că n-are să mai vină pe-aici… nu-i aşa? (pauză) Spune, aşa e?

(Elena Andreevna dă afirmativ din cap)

SEREBREAKOV (lui Teleghin): Cu boala, Ilia Ilici, te mai poţi împăca, îţi mai trece. Dar cu ceea ce nu mă pot împăca defel e cu rânduiala vieţii de la ţară! Am impresia c-am căzut de pe pământ pe-o planetă străină. Luaţi loc, vă rog! Sonia! (Sonia nu-l aude; a rămas în picioare cu capul plecat, tristă) Sonia! (pauză) Nu aude. (Marinei) Dădacă, ia loc şi dumneata! (Marina se aşază şi împleteşte la ciorap) Vă rog, domnilor, fiţi numai urechi, cum s-ar zice! (râde)

VOINIŢKI (foarte neliniştit): Poate că nu aveţi nevoie de mine. Pot pleca?

SEREBREAKOV: Nu. Tocmai de tine avem mai multă nevoie!

VOINIŢKI: Ce vrei dumneata de la mine?

SEREBREAKOV: Îmi spui dumneata? Dar de ce te superi? (pauză) Dacă am vreo vină faţă de tine, te rog să mă ierţi.

VOINIŢKI: Lasă tonul ăsta. Intră în subiect. Ce doreşti?

(intră Maria Vasilievna)

SEREBREAKOV: Iat-o şi pe maman. Domnilor, încep. (pauză) „V-am poftit, domnilor, pentru a vă aduce la cunoştinţă că vine la noi un revizor. ^xx Dar să lăsăm glumele la o parte. Chestiunea e serioasă. V-am adunat să vă cer ajutor şi sfat, şi, cunoscându-vă bunăvoinţa, nădăjduiesc că le voi avea. După cum ştiţi, sunt un savant, un cărturar, şi-am fost totdeauna străin de viaţa practică. Nu pot să mă lipsesc de luminile oamenilor pricepuţi. De aceea te rog, pe tine, Ivan Petrovici, pe dumneata, Ilia Ilici, pe dumneata, maman… Manet omnes una nox ^xxi , sau, cu alte cuvinte, toţi suntem în mâna lui Dumnezeu. Sunt bătrân şi bolnav. De aceea socot că a venit vremea să pun la punct chestiunile băneşti în legătură cu familia mea. Eu nu mai am mult de trăit, aşa că nu mă gândesc la mine, dar am o soţie tânără şi o fată de măritat. (pauză) Mi-e cu neputinţă să mai trăiesc la ţară! Noi nu suntem făcuţi ca să trăim aici. Şi nici să trăim la oraş nu ne-ajunge cu ceea ce avem de la moşie. Să zicem că am vinde pădurea. Ar fi o măsură excepţională pe care n-am putea-o folosi în fiecare an. Trebuie găsită deci o altă soluţie care să ne asigure o cifră de venituri mai mult sau mai puţin stabilă. Cred că am găsit o astfel de soluţie – şi acum am cinstea s-o supun judecăţii Domniilor Voastre… O voi arăta în linii generale, trecând peste amănunte. Moşia noastră nu ne aduce, în mediu, mai mult de doi la sută din valoarea ei totală. Eu propun s-o vindem. Dacă banii pe care îi vom lua îi vom plasa în titluri de rentă, vom primi patru sau cinci la sută şi cred că o să ne mai rămână şi un excedent de câteva mii de ruble, cu care să ne îngăduim a cumpăra şi o mică vilă în Finlanda.

VOINIŢKI: Stai puţin, am impresia că auzul mă-nşală! Vrei să-mi repeţi ceea ce ne-ai spus?

SEREBREAKOV: Vom plasa banii în titluri de rentă, iar cu prisosul vom cumpăra o vilă în Finlanda.

VOINIŢKI: Lasă Finlanda! Ai mai spus încă ceva!

SEREBREAKOV: Propun să vindem moşia.

VOINIŢKI: Asta e… Ai să vinzi moşia. Nici că se poate mai bine! Straşnică idee!… Dar la mine, la bătrâna mea mamă şi la Sonia te-ai gândit? Unde ne ducem?

SEREBREAKOV: Le vom chibzui pe toate la vremea lor… Nu totul deodată…

VOINIŢKI: Ia stai puţin! Se vede că până acum nu am avut niciun pic de judecată sănătoasă. Am fost atât de prost să cred că moşia aparţine Soniei. Răposatul meu tată o cumpărase de zestre surorii mele. Se vede că până acum am fost un naiv şi n-am înţeles legile pe turceşte. Credeam că proprietatea surorii mele a trecut Soniei.

SEREBREAKOV: Fireşte că moşia e a Soniei. Cine tăgăduieşte? Fără învoirea Soniei nu m-aş putea hotărî la vânzare. Şi tocmai pentru că e în interesul Soniei am făcut propunerea asta.

VOINIŢKI: Nu pricep nimic, dar absolut nimic! Ori mi-am pierdut eu minţile… Ori… ori…

MARIA VASILIEVNA: Jean, nu-l contrazice pe Alexandr. Crede-mă, ştie el mai bine decât noi ce are de făcut!

VOINIŢKI: Daţi-mi un pahar de apă! (bea) Acum spuneţi ce-oţi vrea, ce-oţi vrea.

SEREBREAKOV: Nu înţeleg de ce te frămânţi? Nu spun că proiectul meu e ideal. Dacă toată lumea găseşte că nu e bun, eu nu mai stărui.

(pauză)

TELEGHIN (buimăcit): Eu, Excelenţă, am pentru ştiinţă nu numai evlavie ci şi sentimente de rudenie. Fratele soţiei fratelui meu, Grigori Ilici – poate binevoiţi a-l cunoaşte: Konstantin Trofimovici Lakedomonov – a fost doctor în…

VOINIŢKI: Lasă, Ciupitule. Acum vorbim de treburi serioase… Ne-o spui mai târziu… (lui Serebrecikov) Uite, pe el să-l întrebi. Moşia a fost cumpărată de la unchiul lui.

SEREBREAKOV: De ce să-l mai întreb? Parcă nu ştiu…

VOINIŢKI: Moşia a fost cumpărată pe-atunci cu nouăzeci şi cinci de mii de ruble. Tata a plătit numai şaptezeci de mii şi a rămas o datorie de douăzeci şi cinci de mii. Şi acum luaţi bine seama: moşia asta nu putea fi cumpărată dacă eu nu renunţam la moştenire, în favoarea surorii mele, pe care am iubit-o din toată inima. Şi afară de asta, am muncit zece ani ca un cal de povară şi am plătit toată datoria…

SEREBREAKOV: Îmi pare rău că am început discuţia asta…

VOINIŢKI: În prezent moşia nu e grevată de nicio datorie şi merge bine, dar asta mulţumită numai strădaniilor mele. Şi acum, când am îmbătrânit, dumnealui vrea să mă dea pe uşă afară!

SEREBREAKOV: Nu înţeleg unde vrei să ajungi!

VOINIŢKI: Timp de douăzeci şi cinci de ani am administrat această moşie muncind ca un rob, ţi-am trimis regulat banii ca cel mai conştiincios vechil. Şi în tot acest timp, nu te-ai gândit să-mi acorzi nici cea mai mică răsplată! În toţi anii aceştia, mi-ai dat o leafă de cinci sute de ruble pe an – leafă de mizerie! – şi nu ţi-a trecut niciodată prin cap să mi-o măreşti măcar cu o rublă!

SEREBREAKOV: De unde puteam să ştiu, Ivan Petrovici? Eu nu sunt un om cu simţ practic şi nu mă pricep. Ai fi putut să ţi-o măreşti singur cât ai fi vrut…

VOINIŢKI: Carevasăzică, de ce n-am furat? De ce nu-mi aruncaţi toţi dispreţul în faţă că n-am fost hoţ? Aşa ar fi trebuit să fac! Acum n-aş mai fi fost un cerşetor!

MARIA VASILIEVNA (severă): Jean!

TELEGHIN (emoţionat): Vanea, frăţioare! Să nu mai vorbeşti aşa!… Tremur tot!… De ce să strici buna înţelegere? (îl sărută) Nu se cade!

VOINIŢKI: Douăzeci şi cinci de ani am stat cu mama între patru ziduri, ca nişte cârtiţe… Toate gândurile şi toate simţămintele noastre pentru tine erau. Ziua vorbeam de tine, de lucrările tale, ne mândream cu celebritatea ta, îţi rosteam cu evlavie numele, iar nopţile ni le pierdeam cu cititul revistelor şi cărţilor, pe care acum le dispreţuiesc din adâncul sufletului!

TELEGHIN: Nu se cade să vorbeşti astfel, Vanea, nu se cade… Te implor!…

SEREBREAKOV (iritat): Nu înţeleg ce vrei!

VOINIŢKI: Pentru noi tu erai o fiinţă de ordin superior şi articolele tale le ştiam pe dinafară… Abia acum mi s-au deschis ochii! Abia acum îmi dau seama că, scriind despre artă, habar n-aveai ce-nseamnă arta! Toate lucrările tale la care ţineam atât nu fac nici o para chioară. Ne-ai tras pe sfoară!

SEREBREAKOV: Domnilor, vă rog să-l potoliţi, altfel am să plec!

ELENA ANDREEVNA: Ivan Petrovici, îţi cer să taci. M-ai auzit?

VOINIŢKI: N-am să tac! (tăindu-i drumul lui Serebreakov) Aşteaptă, că n-am sfârşit! Mi-ai distrus viaţa! Eu n-am trăit, n-am trăit! Din cauza ta mi-am distrus, mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eşti cel mai mare duşman al meu!

TELEGHIN: Nu mai pot suporta… nu mai pot!… Plec. (iese foarte tulburat)

SEREBREAKOV: Ce vrei de la mine şi cu ce drept îmi vorbeşti pe acest ton? Om de nimic ce eşti! Dacă moşia e a ta, ia-ţi-o! N-am nevoie de ea!

ELENA ANDREEVNA: Chiar acum am să plec din iadul ăsta! (ţipă) Nu-l mai pot îndura!

VOINIŢKI: Mi-am prăpădit viaţa! Nu sunt lipsit de talent, nu sunt prost şi am iniţiativă… Dacă aş fi dus o existenţă normală ar fi ieşit poate din mine un Schopenhauer sau un Dostoievski… vorbesc aiurea! Înnebunesc!… Mamă, sunt deznădăjduit!… Mamă!

MARIA VASILIEVNA (sever): Ascultă ce-ţi spune Alexandr!

SONIA (se aşază în genunchi în faţa Marinei şi se lipeşte de ea): Doiculiţa mea dragă!

VOINIŢKI: Mamă, ce să fac? Nu, nu-mi spune nimic! Ştiu şi singur ce trebuie să fac! (lui Serebreakov) Ai să mă ţii minte! (iese pe uşa din mijloc)

(Maria Vasilievna iese după el)

SEREBREAKOV: Dar ce-i asta, domnilor, la urma urmei! Luaţi-l de aici pe nebunul ăsta! Nu mai pot să trăiesc sub acelaşi acoperiş cu el. Stă colea (arată uşa din mijloc) lângă mine… Ori se mută în sat sau în casa din curte, ori mă mut eu, dar nu mai pot să stau cu el sub acelaşi acoperiş…

ELENA ANDREEVNA (soţului ei): Chiar astăzi o să plecăm de-aici! Trebuie să ne pregătim chiar din clipa asta.

SEREBREAKOV: Ce om de nimic!

SONIA (stând în genunchi se-ntoarce spre tatăl ei, nervoasă, printre lacrimi): Tată, trebuie să fii îngăduitor. Şi eu şi unchiul Vanea suntem atât de nenorociţi! (stăpânindu-şi disperarea) Trebuie să fii îngăduitor. Adu-ţi aminte când erai mai tânăr, unchiul Vanea şi cu bunica traduceau noaptea cărţi pentru tine, îţi copiau manuscrisele nopţi întregi de-a rândul… Eu şi unchiul Vanea munceam fără răgaz. Nu ne înduram să cheltuim nicio copeică pentru noi şi-ţi trimiteam totul ţie… Ne-am câştigat pâinea din greu… Nu asta am vrut să spun, nu asta… Dar trebuie să ne înţelegi, tată, trebuie să fii îngăduitor!

ELENA ANDREEVNA (emoţionată, către soţul ei): Pentru numele lui Dumnezeu, Alexandr, trebuie să ai o explicaţie cu el… Te rog din tot sufletul!

SEREBREAKOV: Bine, o voi avea… Nici nu-l învinuiesc de nimic, nici nu sunt supărat, dar recunoaşteţi şi voi că purtarea lui e cel puţin ciudată. Uite, mă şi duc la el. (iese pe uşa din mijloc)

ELENA ANDREEVNA: Ia-l cu binele, linişteşte-l! (îl urmează)

SONIA (strângându-se lângă dădacă): Doiculiţa mea dragă!

MARINA: Nu-i nimic, fetiţo, lasă… Au să sâsâie gânsacii şi-apoi au să se potolească… Au să sâsâie şi au să isprăvească.

SONIA: Doiculiţă!

MARINA (mângâindu-i părul): Tremuri de parcă ai fi stat în ger! Lasă, fetiţa mea orfană! Mare e mila lui Dumnezeu! Am să-ţi dau un ceai bun de tei sau de zmeură şi o să-ţi treacă. Nu te mai amărî, fetiţa mea… (privind spre uşa din mijloc, înciudată) S-au zbârlit gânsacii… Fir-ar să fie!…

(în culise se aude o împuşcătură şi ţipătul Elenei Andreevna; Sonia tresare)

MARINA: Uu! Fir-ar…

SEREBREAKOV (intră în fugă, clătinându-se de spaimă): Puneţi mâna pe el, prindeţi-l, a-nnebunit!

(Elena Andreevna şi Voiniţki se luptă la uşă)

ELENA ANDREEVNA (străduindu-se să-i smulgă revolverul): Dă-l încoace, dă-l încoace, îţi spun!

VOINIŢKI: Lasă-mă, Hélène, lasă-mă! (se desprinde, intră fugind şi-l caută din ochi pe Serebreakov) Unde-i? A, uite-l. (trage în el) Poc! (pauză) Nu l-am nimerit? Iar am dat greş? (înfuriat) Drace, drace… dracu să-l ia!… (trânteşte revolverul pe podea şi se aşază pe un scaun, sleit; Serebreakov e buimăcit; Elena Andreevna s-a lipit de perete; îi e rău)

ELENA ADREEVNA: Duceţi-mă de aici! Duceţi-mă, omorâţi-mă, dar nu mai pot rămâne aici, nu mai pot!

VOINIŢKI (disperat): O, ce fac! Ce fac!

SONIA (încet): Doiculiţa mea, doiculiţă!

Cortina