ACTUL ÎNTÂI

O grădină. Se vede o aripă de casă, cu terasă. Pe alee, sub un plop bătrân, o masă pregătită pentru ceai. Scaune, bănci, pe una dintre ele o chitară. Nu departe de masă, un scrânciob. Ora trei după masă. Cerul înnorat.

MARINA (puhavă, bătrână, cu mişcări încete, stă lângă samovar, împletind un ciorap, în timp ce Astrov se plimbă în preajma ei; îi umple paharul): Bea, tătucule!

ASTROV (luând fără poftă paharul): N-am chef!

MARINA: Dar un păhărel de votcă ai bea?

ASTROV: Nu, nu beau în fiecare zi. Şi apoi, e şi zăduf. (pauză) Câţi ani să fie de când ne cunoaştem, dădacă?

MARINA (pe gânduri): Câţi? Dumnezeu ştie… Ai venit pe meleagurile astea… Ia să vedem… Trăia încă Vera Petrovna, mama Sonicikii. Pe vremea ei ai venit la noi două ierni în şir… Păi de atunci se cheamă că au trecut cam unsprezece ani. (gândindu-se) Ba, poate, şi mai mult…

ASTROV: M-am schimbat mult de-atunci?

MARINA: Mult. Erai tânăr, frumos… Acum, ai îmbătrânit. Şi parcă şi frumuseţea ţi-e altfel. Şi-apoi, dacă-i vorba, mai bei şi câte un păhărel de votcă!

ASTROV: Da… În zece ani am ajuns să fiu alt om. Care o fi pricina? Am lucrat prea mult, mătuşică. De dimineaţa până seară în picioare, să nu ştii ce-i odihna, iar noaptea, când te vâri în aşternut, ţi-e tot frică să nu te cheme cumva la vreun bolnav. De când ne-am cunoscut n-am avut nicio zi liberă. Cum să nu-mbătrâneşti? Că şi viaţa e plicticoasă, idioată, murdară… Te trage la fund viaţa asta! În jurul tău numai oameni scrântiţi, peste tot oameni scrântiţi şi dacă trăieşti cu ei doi-trei ani, încetul cu încetul, fără să-ţi dai seama, ajungi să te scrânteşti şi tu… Asta e soarta. (îşi răsuceşte mustaţa lungă) Lungă mi-a mai crescut mustaţa! Tâmpită mustaţă! Am ajuns şi eu să fiu un om scrântit, mătuşă. De prostit încă nu m-am prostit, mulţumesc lui Dumnezeu, creierii îmi sunt încă la locul lor, dar parcă mi s-au tocit simţurile. Nu vreau nimic, nu-mi trebuie nimic, nu iubesc pe nimeni… Uite, numai pe tine te iubesc. (o sărută pe cap) Când eram copil, am avut şi eu o dădacă. Semăna cu tine.

MARINA: Poate vrei să mănânci?

ASTROV: Nu. În postul mare, în a treia săptămână, am plecat la Maliţkoe. Bântuia molima… Tifos exantematic. Zăceau toţi în bordeie, claie peste grămadă… Murdărie, duhoare, fum… Viţei pe jos, de-a valma cu bolnavii şi purceii tot acolo. M-am zbătut toată ziua, n-am stat jos o clipă, nicio picătură de apă n-am pus în gură. Dar când m-am întors acasă, crezi că m-au lăsat să răsuflu? Mi-au adus un acar de la gară. L-am întins pe masă să-l operez, iar el s-a apucat să-mi moară sub cloroform. Şi, uite, când nu trebuia, m-au năpădit simţămintele şi a început să mă mustre cugetul, ca şi cum aş fi vrut într-adins să-l omor. Şi atunci m-am aşezat, am închis ochii – uite-aşa, ca acum – şi m-am gândit: ne vor pomeni oare, cu o vorbă bună, cei ce vor trăi cu o sută, două sute de ani după noi şi cărora azi le croim drumul? Eu cred că nu ne vor pomeni, mătuşă!

MARINA: Oamenii nu! Dar Dumnezeu o să-şi aducă aminte.

ASTROV: Bine-ai spus, dădacă! Uite, îţi mulţumesc.

(intră Voiniţki)

VOINIŢKI (iese din casă, a dormit după dejun şi-i e faţa umflată de somn. Se aşază pe bancă îndreptându-şi cravata elegantă): Da… (pauză) Da…

ASTROV: Ai dormit bine?

VOINIŢKI: Da, foarte bine. (cască) De curând trăieşte aici profesorul cu nevastă-sa, viaţa mi s-a dat peste cap… Nu dorm la vreme, la masă mănânc fel de fel de sosuri picante, beau vin… Astea nu-s sănătoase. Înainte nu aveam nicio clipă de răgaz. Lucram împreună cu Sonia, cu cât spor nu mai e nevoie să-ţi spun. Acum munceşte numai Sonia. Eu dorm, mănânc, beau… Nu e bine!

MARINA (dând din cap): Şi ce mai rânduială la noi! Profesorul se scoală la amiază, iar samovarul fierbe şi-l aşteaptă toată dimineaţa. Până n-au venit ei, ne aşezam la masă la unu, ca toţi oamenii, dar de când sunt ei aici mâncăm la şapte seara! Noaptea, profesorul citeşte şi scrie, iar la două, deodată soneria… Ce s-a întâmplat, măiculiţă? Vrea ceai! Du-te de trezeşte toată lumea pentru el şi pune-i samovarul… Ce mai rânduială!

ASTROV: Şi mult o să mai stea pe-aici?

VOINIŢKI (fluieră): O sută de ani. Profesorul s-a hotărât să se stabilească aici.

MARINA: Uite şi acum: de două ceasuri stă samovarul pe masă şi ei s-au dus la plimbare.

VOINIŢKI: Iată-i că vin! Nu te prăpădi cu firea!

(se aud glasuri; din fundul grădinii vin Serebreakov, Elena Andreevna, Sonia şi Teleghin, care se întorc de la plimbare)

SEREBREAKOV: Foarte frumos, foarte frumos. Priveliştile sunt minunate.

TELEGHIN: Într-adevăr deosebite, Excelenţă!

SONIA: Tată, mâine mergem la ocolul silvic. Vii cu noi?

VOINIŢKI: Poftiţi, vă rog, la ceai!

SEREBREAKOV: Fiţi buni, dragii mei, şi trimiteţi-mi ceaiul în biroul meu. Mai am încă de lucru astăzi.

SONIA: Sunt sigură că o să-ţi placă la ocolul silvic.

(Elena Andreevna, Serebreakov şi Sonia intră în casă; Teleghin se aşază la masă, lângă Marina)

VOINIŢKI: E cald şi-i zăduf, dar marele nostru învăţat cară cu el paltonul, galoşii, mănuşile şi umbrela.

ASTROV: Se îngrijeşte omul.

VOINIŢKI: Şi ea ce frumoasă e! Ce frumoasă! În viaţa mea n-am văzut o femeie mai frumoasă!

TELEGHIN: Eu, Maria Timofeevna, fie că m-aş plimba pe câmp sau într-o grădină la umbră, fie că aş privi masa asta – simt întotdeauna o fericire nespusă. Vremea e minunată, păsările cântă, trăim în pace şi bună-înţelegere… ce ne mai trebuie? (luând paharul) Îţi mulţumesc din toata inima!

VOINIŢKI (visător): Ochii ei… Minunată femeie!

ASTROV: Povesteşte-ne ceva, Ivan Petrovici!

VOINIŢKI (moale): Ce să-ţi povestesc?

ASTROV: Nu-i nimic nou?

VOINIŢKI: Nimic. Toate-s vechi. Eu sunt acelaşi ca pe vremuri, ba poate şi mai rău, fiindcă m-am lăsat, m-am dat lenii, nu fac nimic, ci doar bombănesc toată ziua, ca moşnegii. Maman, bătrâna mea gaiţă, tot mai ciripeşte despre emanciparea femeii. Cu un ochi se uită-n fundul gropii, şi cu celălalt caută în cărţile ei savante semnele unei vieţi noi!

ASTROV: Şi profesorul?

VOINIŢKI: Profesorul, ca şi mai înainte, stă în cabinetul lui şi scrie de dimineaţă până noaptea târziu. „Scriem ode nesfârşite cu frunţile-ncruntate, dar laurii şi fala nu vor să se arate…” Biata hârtie! Mai bine şi-ar scrie biografia! Grozav subiect! Mă-nţelegi! Un profesor ieşit la pensie, un hodorog, o caricatură de savant bătrân. Podagră, reumatism, migrene, iar de gelozie şi invidie i s-a umflat şi ficatul. Şi dihania asta trăieşte pe moşia primei sale soţii, şi nu de plăcere ci pentru că buzunarul nu-i îngăduie să trăiască la oraş. Se plânge mereu de nenorocirile lui, deşi în realitate e nespus de fericit. (nervos) Gândeşte-te numai ce noroc a avut! Fiul unui biet ţârcovnic, intră la seminar, reuşeşte apoi să obţină gradele universitare, ba şi o catedră! Ajunge Excelenţă, ginerele unui senator şi aşa mai departe. De altfel, toate astea nu au nicio importanţă. Dar ascultă altceva! De douăzeci şi cinci de ani bătuţi pe muchie, omul acesta ţine prelegeri şi scrie despre artă, fără să înţeleagă o iotă! De douăzeci şi cinci de ani rumegă părerile altora despre realism sau naturalism şi alte bazaconii. De douăzeci şi cinci de ani ţine prelegeri şi scrie despre ceea ce oamenii inteligenţi ştiu de mult, iar pe proşti nu-i interesează. Adică de douăzeci şi cinci de ani bate apa în piuă. Şi în acelaşi timp, ce îngâmfare! Ce ifose! A ieşit la pensie şi nu-l cunoaşte nimeni. E absolut necunoscut. Vasăzică, douăzeci şi cinci de ani a ocupat locul altuia. Şi uită-te la el cum calcă de parcă e un semizeu.

ASTROV: Pare-mi-se că-l invidiezi!

VOINIŢKI: Da. Află că-l invidiez! Şi ce trecere are la femei! Niciun Don Juan n-a cunoscut un succes ca al lui. Nevasta lui dintâi, sora mea, era o fiinţă încântătoare, blajină, curată ca cerul ăsta albastru, nobilă, generoasă. A avut mai mulţi adoratori decât a avut el elevi, dar îl iubea cum numai îngerii curaţi pot iubi alte fiinţe, tot atât de curate ca şi ei. Mama mea, soacra lui, până şi astăzi îl adoră şi e cuprinsă în faţa lui de un fel de teamă sacră. A doua soţie, o femeie frumoasă şi deşteaptă – ai văzut-o adineauri – s-a căsătorit cu el, om bătrân, şi i-a jertfit tinereţea, frumuseţea, libertatea şi strălucirea ei. Şi mă întreb de ce? Pentru ce?

ASTROV: Şi îi este credincioasă profesorului?

VOINIŢKI: Din păcate, da!

ASTROV: De ce „din păcate”?

VOINIŢKI: Pentru că fidelitatea asta e falsă de la început până la sfârşit. Are multă retorică în ea, dar niciun pic de logică. E imoral să înşeli un soţ bătrân, pe care nu-l poţi suferi. Dar să înăbuşi în tine tinereţea şi sentimentele adevărate – asta nu e imoral?

TELEGHIN (cu ton plângăreţ): Vanea, nu-mi place când te aud vorbind aşa. Zău! spun drept… Şi femeia care-şi înşală soţul ca şi bărbatul care-şi înşală soţia nu sunt oameni de credinţă. Asemenea oameni sunt în stare să-şi trădeze şi ţara.

VOINIŢKI (supărat): Ţine-ţi gura, Ciupitule!

TELEGHIN: Lasă-mă să vorbesc, Vanea. Soţia mea a fugit de la mine cu iubitul ei chiar a doua zi după nuntă, din cauza înfăţişării mele nu prea atrăgătoare. Eu, după asta, nu m-am abătut de la datorie. O iubesc şi acum şi-i sunt credincios, o ajut cu ce pot şi i-am dat toată averea pentru întreţinerea copiilor pe care i-a avut cu bărbatul pe care l-a iubit. Am pierdut fericirea, dar mi-am păstrat mândria. Şi ea? Tinereţea i s-a dus; frumuseţea, sub puterea legilor firii, i s-a ofilit, omul pe care-l iubea a murit… Ce i-a rămas?

(intră Sonia şi Elena Andreevna, apoi Maria Vasilievna cu o carte; se aşază şi citeşte; i se dă ceai; ea bea fără a se uita la ceilalţi)

SONIA (grăbită, către Marina): Au venit ţăranii, doicuţă. Du-te şi vorbeşte cu ei. Las’ că servesc eu ceaiul. (toarnă ceaiul)

(Marina pleacă; Elena Andreevna îşi ia ceaşca şi bea ceaiul, aşezată în scrânciob)

ASTROV (către Elena Andreevna): Am venit să-l văd pe soţul dumneavoastră. Mi-aţi scris că e greu bolnav, că are reumatism şi nu mai ştiu ce! Dar se pare că e sănătos tun.

ELENA ANDREEVNA: Aseară nu i-a fost bine. Se plângea de dureri de picioare. Dar astăzi i-au trecut…

ASTROV: Eu însă eram să-mi rup gâtul întinzând-o treizeci de verste! Nu face nimic. Nu-i pentru prima dată. Dar de vreme ce tot sunt aici, am să rămân până mâine şi am să-mi scot din pagubă cu somnul. Cel puţin, am să dorm quantum satis ^xix .

SONIA: Foarte bine. Rămâi atât de rar să dormi la noi! Sunt sigură că nici n-ai mâncat.

ASTROV: E-adevărat. N-am mâncat.

SONIA: Tocmai bine. Vei mânca la noi. Acum luăm prânzul la ora şapte. (îşi bea ceaiul) Da’ ceaiul ăsta e rece!

TELEGHIN: Da, samovarul s-a răcit aproape de tot.

ELENA ANDREEVNA: Nu face nimic, Ivan Ivanîci, îl vom bea şi rece.

TELEGHIN: Mă iertaţi, nu Ivan Ivanîci ci Ilia Ilici… Ilia Ilici Teleghin… Sau, cum îmi spun unii, din pricina feţei mele ciupite de vărsat: Ciupitul. Am botezat-o pe Sonia, şi Excelenţa Sa, soţul dumneavoastră, mă cunoaşte foarte bine. Acum locuiesc pe proprietatea dumneavoastră şi dacă aţi binevoit să observaţi, iau în fiecare zi masa la dumneavoastră.

SONIA: Ilia Ilici e ajutorul nostru. Mâna noastră dreaptă. (afectuoasă) Naşule, să-ţi mai pun o ceaşcă, naşule?

MARIA VASILIEVNA: Ah!

SONIA: Ce e, bunicuţă?

MARIA VASILIEVNA: Am uitat să-i spun ceva lui Alexandr… Mi-am pierdut memoria… Azi am primit o scrisoare de la Pavel Alexeevici de la Harkov… Ne-a trimis o nouă broşură de-a lui…

ASTROV: E interesantă?

MARIA VASILIEVNA: Interesantă, dar oarecum ciudată. Tăgăduieşte tot ce a apărat cu şapte ani în urmă. E înfiorător!

VOINIŢKI: Nu-i nimic înfiorător! Maman, bea-ţi ceaiul!

MARIA VASILIEVNA: Bine, dar vreau să vorbesc!

VOINIŢKI: De cincizeci de ani nu facem altceva decât să vorbim şi iar să vorbim şi să citim broşuri. Ar fi timpul să-ncetăm.

MARIA VASILIEVNA: Nu ştiu de ce nu-ţi place când vorbesc eu. Iartă-mă, Jean, dar în ultimul an te-ai schimbat atât, încât nu te mai recunosc… Erai un om cu convingeri precise, o personalitate luminoasă…

VOINIŢKI: O da, eram o personalitate luminoasă, care nu lumina pe nimeni. (pauză) Am fost o personalitate luminoasă! Altă glumă mai usturătoare nici nu mi s-ar putea spune. Am patruzeci şi şapte de ani. Până acum un an m-am străduit, ca şi voi, să-mi întunec într-adins vederea cu scolastica asta a voastră şi să nu-mi dau seama de viaţa adevărată – şi credeam că fac bine. Acum însă dac-aţi şti! Nu dorm nopţi de-a rândul de ciudă şi de mânie, gândind ce prosteşte mi-am pierdut timpul, când aş fi putut avea tot ce nu-mi mai îngăduie acum bătrâneţea să am!

SONIA: Unchiule Vanea, e plictisitor!

MARIA VASILIEVNA (fiului ei): S-ar spune că vrei să dai vina pe convingerile tale de odinioară… Dar nu sunt ele de vină ci tu… Ai uitat că o convingere prin ea însăşi nu e nimic, e literă moartă… Ar fi trebuit fapte.

VOINIŢKI: Fapte? Nu toată lumea e în stare să fie un perpetuum mobile mâzgălitor de hârtie, ca Herr profesor al dumitale.

MARIA VASILIEVNA: Ce vrei să spui cu asta?

SONIA (rugător): Bunicuţă, unchiule Vanea! Vă rog! Vă rog mult!…

VOINIŢKI: Tac! Tac şi-mi cer iertare.

(pauză)

ELENA ANDREEVNA: Ce vreme frumoasă e azi. Nu e cald deloc…

(pauză)

VOINIŢKI: E o vreme tocmai bună să te spânzuri…

(Teleghin îşi acordează chitara; Marina umblă în jurul casei şi cheamă găinile)

MARINA: Pui, pui, pui…

SONIA: Dădacă, de ce-au venit ţăranii?

MARINA: Vechea poveste. Tot locul ăla nelucrat. Pui, pui, pui…

SONIA: Pe cine chemi?

MARINA: Pestriţa a scăpat cu puii. Să nu-i înhaţe gaia. (pleacă)

(Teleghin cântă o polcă; toţi ascultă în tăcere; intră un argat)

ARGATUL: Domnul doctor e aici? (către Astrov) Vă rog, Mihail Lvovici, au venit după dumneavoastră.

ASTROV: De unde?

ARGATUL: De la fabrică.

ASTROV (înciudat): Foarte mulţumesc. Ce să-i faci?… Trebuie să mă duc. (îşi caută şapca din ochi) Ce păcat! Dracu să-i ia…

SONIA: Adevărat, e foarte neplăcut… De la fabrică întoarce-te să iei masa cu noi.

ASTROV: O să fie prea târziu. N-ai ce să-i faci!… (argatului) Uite ce e, drăguţule: adu-mi mai întâi un păhărel cu votcă. (argatul pleacă) N-ai ce să-i faci! (găseşte şapca) Într-o piesă a lui Ostrovski e un personaj cu mustaţă mare şi numai cu o fărâmă de minte. Ala sunt eu… Aşadar, doamnelor, domnilor, am onoarea! (către Elena Andreevna) Dacă o să vă abateţi vreodată pe la mine, uite, împreună cu Sofia Alexandrovna, o să mă bucur din toată inima. Am o moşioară nu prea mare, cu totul vreo treizeci de deseatine, dar dacă vă interesează, am o grădină model şi o pepinieră cum nu găseşti la o mie de verste împrejur. Alături de mine e ocolul silvic… Şeful ocolului e bătrân şi mereu bolnav, aşa că, la drept vorbind, eu duc toate treburile.

ELENA ANDREEVNA: Mi s-a spus că vă plac pădurile. Desigur că asta poate să fie de mare folos. Dar nu vă îndepărtează, oare, de la adevărata dumneavoastră menire? Sunteţi medic!

ASTROV: Numai Dumnezeu ştie care e adevărata noastră menire.

ELENA ANDREEVNA: Şi vă interesează?

ASTROV: Da, este un lucru interesant.

VOINIŢKI (ironic): Grozav!

ELENA ANDREEVNA (lui Astrov): Sunteţi încă tânăr. După înfăţişare să tot aveţi treizeci şi şase, treizeci şi şapte de ani. De aceea cred că nu e chiar atât de interesantă pe cât spuneţi, îndeletnicirea asta. Pădure şi iar pădure! Trebuie să fie monoton.

SONIA: Nu. E cât se poate de interesant! Mihail Lvovici sădeşte în fiecare an o pădure nouă şi a primit chiar o medalie de bronz şi o diplomă. Se trudeşte să nu fie distruse pădurile bătrâne… Când îl auzi vorbind, trebuie să fii de părerea lui! Spune că pădurile sunt podoaba pământului, că-l învaţă pe om să înţeleagă frumosul şi-i dau o mare bucurie sufletească. Pădurile îndulcesc clima aspră, şi în ţările unde clima e mai blândă, omul îşi cheltuieşte mai puţin puterile în luptă cu natura. De aceea şi omul acolo e mai cumpătat şi mai blând. Oamenii de acolo sunt frumoşi, zvelţi, sensibili. Vorba lor e mai aleasă, mişcările pline de graţie. Acolo înfloresc ştiinţele şi artele, filozofia lor nu e întunecată iar purtarea lor faţă de femei e plină de eleganţă şi nobleţe…

VOINIŢKI (râzând): Bravo! Bravo! Toate astea sunt frumoase, dar nu sunt convingătoare, aşa că… (lui Astrov) Dă-mi voie, prietene, să fac focul în sobe tot cu lemne şi să clădesc hambare tot din lemn!

ASTROV: Ai putea să faci foc în sobe cu turbă şi să-ţi clădeşti hambarele din piatră. Hai, să zic, să se taie pădurile pentru nevoi; dar de ce să le distrugi? Pădurile Rusiei trosnesc sub topoare. Pier miliarde de copaci. Se nimicesc adăposturile animalelor şi păsărilor. Râurile scad şi până la urmă seacă. Privelişti minunate dispar pentru totdeauna. Şi toate astea pentru că omul leneş n-are atâta minte să se aplece şi să ridice de pe jos cu ce să se încălzească. (către Elena Andreevna) Nu-i aşa, doamnă? Trebuie să fii barbar, fără un pic de judecată, ca să arzi în sobă această frumuseţe, să distrugi ceea ce nu eşti în stare să faci. Omul e înzestrat cu inteligenţă şi forţă creatoare ca să sporească tot ce-i este dat, dar până acum el n-a creat, ci a distrus. Pădurile se împuţinează mereu, râurile seacă, vânatul se răreşte, clima s-a înăsprit şi pe zi ce trece pământul devine tot mai sărac şi mai urât. (către Voiniţki) Tu mă priveşti cu ironie şi tot ce spun ţi se pare lipsit de seriozitate. Se poate să fie într-adevăr o ciudăţenie a mea. Totuşi, când trec pe lângă pădurile ţăranilor, pe care le-am scăpat de la tăiere, sau când aud freamătul lăstărişului sădit cu mâinile mele, simt că şi clima e oarecum în stăpânirea mea şi că dacă peste o mie de ani omul va fi fericit cât de cât, asta o să fie puţin şi meritul meu. Când sădesc un mesteacăn şi-l văd apoi cum înverzeşte şi se leagănă în vânt mi se umple sufletul de mândrie şi… (văzându-l pe argat, care i-a adus pe tavă un păhărel de votcă) Totuşi… (bea) E timpul să plec! Dar toate astea, la urma urmei, sunt poate o ciudăţenie de a mea. Am onoarea să vă salut! (se îndreaptă spre casă)

SONIA (îl ia de braţ şi merg împreună): Şi când mai vii pe la noi?

ASTROV: Nu ştiu…

SONIA: Iar o să treacă o lună?…

(Astrov şi Sonia intră în casă; Maria Vasilievna şi Teleghin rămân lângă masă; Elena Andreevna şi Voiniţki se îndreaptă spre terasă)

ELENA ANDREEVNA: Ivan Petrovici, iar te-ai purtat cum nu se poate mai urât! Era neapărată nevoie s-o superi pe Maria Vasilievna vorbind de perpetuum mobile? Şi azi-dimineaţă, la gustare, iar te-ai certat cu Alexandr! Ce lucruri meschine!

VOINIŢKI: Dacă îl urăsc?

ELENA ANDREEVNA: Pe Alexandr n-ai de ce să-l urăşti. E şi el ca toţi ceilalţi. Nu e mai rău decât dumneata.

VOINIŢKI: Dacă ai putea să-ţi vezi faţa şi mişcările! Ce lene ţi-e să trăieşti! Ah, ce lene!

ELENA ANDREEVNA: Mi-e lene şi mi-e silă! Toţi îl vorbesc de rău pe soţul meu şi toţi mă privesc cu milă: „Nenorocita de ea, are un bărbat bătrân!” O, ce bine înţeleg compătimirea asta. Tocmai cum a spus Astrov adineauri: cu toţii distrugeţi pădurea fără să vă gândiţi, şi-n curând nu va mai rămâne nimic pe pământ. Şi tot fără să vă gândiţi îl distrugeţi şi pe om, şi-n curând, mulţumită vouă, nu va mai rămâne pe pământ nici credinţă, nici curăţenie sufletească, nici putere de jertfă. De ce nu sunteţi în stare să vă uitaţi cu indiferenţă la o femeie care nu e a voastră? Pentru că doctorul ăsta are dreptate: în voi toţi stă demonul distrugerii! Nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e milă de nimic…

VOINIŢKI: Nu-mi place filozofia asta!

(pauză)

ELENA ANDREEVNA: Doctorul ăsta are o faţă obosită, nervoasă. Interesantă figură! Fără îndoială că Soniei îi place. E îndrăgostită de el şi eu o înţeleg. De când sunt aici, a venit de trei ori. Dar eu sunt timidă şi n-am stat niciodată de vorbă cu el cum ar fi trebuit şi nici n-am fost prea drăguţă cu el. O fi crezând poate că sunt rea… Cred, Ivan Petrovici, că noi suntem atât de buni prieteni, fiindcă amândoi suntem aşa de plictisiţi şi de plicticoşi… Da, plicticoşi! Nu mă privi aşa, că nu-mi place!

VOINIŢKI: Cum te-aş putea privi altfel, dacă te iubesc! Eşti fericirea mea, viaţa mea, tinereţea mea! Ştiu că n-am cum să fiu iubit. Sorţii mei sunt egali cu zero. Dar eu nu vreau nimic. Lasă-mă să te privesc şi să-ţi ascult glasul…

ELENA ANDREEVNA: Vorbeşte mai încet. Poate să te audă cineva.

(pornesc spre casă)

VOINIŢKI (mergând după ea): Dă-mi numai voie să-ţi vorbesc de dragostea mea, nu mă goni! Doar atât. Şi pentru mine va fi o fericire nespusă…

ELENA ANDREEVNA: Ce chin…

(amândoi intră în casă. Teleghin loveşte stranele chitarei şi cântă o polcă; Maria Vasilievna notează ceva pe marginea broşurii)

Cortina