ACTUL AL DOILEA

Sufrageria din casa lui Serebreakov. Noapte. Se aude paznicul bătând toaca. Serebreakov stă într-un fotoliu în faţa ferestrei deschise, picotind, şi Elena Andreevna, alături de el, picoteşte şi ea.

SEREBREAKOV (trezindu-se): Cine e? Tu eşti, Sonia?

ELENA ANDREEVNA: Nu. Eu sunt.

SEREBREAKOV: Tu eşti, Lenocika? Mă doare îngrozitor!

ELENA ANDREEVNA: Ţi-a căzut pledul. (îi înveleşte picioarele) Alexandr, închid fereastra!

SEREBREAKOV: Nu, că mă înăbuş… Adormisem şi am visat că piciorul meu stâng nu mai era al meu. M-a trezit o durere cumplită. Asta nu e podagră, mai degrabă reumatism. Cât e ceasul?

ELENA ANDREEVNA: Douăsprezece şi douăzeci.

(pauză)

SEREBREAKOV: Mâine dimineaţă să mi-l cauţi în bibliotecă pe Batiuşkov. Mi se pare că-l avem.

ELENA ANDREEVNA: Ce-ai spus?

SEREBREAKOV: Mâine dimineaţă să mi-l cauţi pe Batiuşkov. Îmi aduc aminte că-l avem. De ce-oi fi respirând atât de greu?

ELENA ANDREEVNA: Eşti obosit. Nu dormi de două nopţi.

SEREBREAKOV: Se spune că Turgheniev din podagră a dat în angină pectorală. Mă tem să nu fie şi cu mine la fel. Afurisită, nesuferită bătrâneţe! Dracu s-o ia! De când am îmbătrânit, mi-e silă de mine. Iar vouă, tuturor, trebuie să vă fie scârbă să vă uitaţi la mine.

ELENA ANDREEVNA: Vorbeşti de bătrâneţea ta ca şi cum noi toţi am fi vinovaţi de ea.

SEREBREAKOV: Tu eşti cea dintâi căreia trebuie să-i fie silă de mine. (Elena Andreevna pleacă de lângă el şi se aşază mai departe) Şi desigur că ai dreptate. Nu sunt prost, te-nţeleg. Eşti tânără, sănătoasă, frumoasă, vrei să trăieşti, dar eu sunt bătrân, aproape un cadavru. Ce să-i fac? Parcă eu nu-nţeleg! E o prostie că mai trăiesc! Dar aşteaptă că am să vă eliberez pe toţi, pe curând. N-am s-o mai duc multă vreme.

ELENA ANDREEVNA: Nu mai pot. Pentru numele lui Dumnezeu, taci odată!

SEREBREAKOV: După voi s-ar zice că toţi sunteţi sleiţi, că tânjiţi, că vă pierdeţi tinereţea din pricina mea şi că numai eu mă bucur de viaţă. Nu-i aşa?

ELENA ANDREEVNA: Taci! Nu vezi cât mă chinuieşti?

SEREBREAKOV: Fireşte, chinuiesc pe toată lumea.

ELENA ANDREEVNA (printre lacrimi): Nu mai pot să rabd… Spune-mi odată ce vrei?

SEREBREAKOV: Nu vreau nimic.

ELENA ANDREEVNA: Atunci taci. Te rog să taci!

SEREBREAKOV: Curios! Când vorbeşte Ivan Petrovici sau bătrâna asta idioată de Maria Vasilievna, toţi ascultă fără să sufle. Şi e destul ca să spun şi eu o vorbă, pentru ca toţi să vă simţiţi nenorociţi. Până şi de glasul meu vă e silă. Să zicem că aş fi nesuferit, egoist, despotic! Dar nici la bătrâneţe să n-am dreptul să fiu egoist? Nici măcar atât n-am meritat? Uite, te-ntreb pe tine: n-am şi eu dreptul la o bătrâneţe tihnită, la atenţie din partea oamenilor?

ELENA ANDREEVNA: Dar nimeni nu-ţi tăgăduieşte drepturile! (fereastra se zguduie de vânt) A început vântul, să-nchid fereastra! (o închide) O să plouă. Nimeni nu-ţi tăgăduieşte drepturile.

(pauză; în grădină paznicul bate toaca şi cântă ceva)

SEREBREAKOV: Să-ţi închini toată viaţa ştiinţei, să te obişnuieşti cu cabinetul tău de lucru, cu auditoriul, cu colegii – oameni respectabili – şi, deodată, din senin, să te trezeşti în cavoul ăsta, să nu vezi în fiecare zi decât oameni tâmpiţi şi să n-auzi decât nerozii… Eu vreau să trăiesc, îmi place succesul, faima, zgomotul… Aici, parcă sunt în surghiun! Să ai în fiecare clipă nostalgia trecutului tău, să tot urmăreşti succesele altora, să-ţi fie frică de moarte… Nu pot!… Asta e peste puterile mele. Şi culmea e că nu-mi dau nici dreptul să-mbătrânesc!

ELENA ANDREEVNA: Mai aşteaptă. Ai răbdare! Peste cinci-şase ani am să fiu bătrână şi eu.

(intră Sonia)

SONIA: Tată, tu ne-ai spus să trimitem după doctorul Astrov şi acum, după ce a venit, nu vrei să-l primeşti! Nu e frumos! Am pus degeaba omul pe drumuri…

SEREBREAKOV: Ce să-mi facă mie Astrov al tău? Se pricepe la medicină cum mă pricep eu la astronomie!

SONIA: Bine, nu putem aduce pentru podagra ta o întreagă facultate de medicină!

SEREBREAKOV: Nici nu vreau să stau de vorbă cu un smintit ca el.

SONIA: Cum crezi. (se aşază) Mi-e totuna.

SEREBREAKOV: Cât e ceasul?

ELENA ANDREEVNA: Aproape unu.

SEREBREAKOV: Ce zăduf! Sonia, dă-mi picăturile de pe masă.

SONIA: Numaidecât! (i le dă)

SEREBREAKOV (enervat): Ah, nu astea! Nimeni nu-i în stare să-ţi facă ceva.

SONIA: Te rog, fără capricii! Unora le-o fi plăcând poate, dar pe mine scuteşte-mă! Nu-mi place. Şi nici n-am timp, mâine trebuie să mă scol de dimineaţă că începe cositul fânului.

(intră Voiniţki în halat şi cu o lumânare)

VOINIŢKI: Vine furtuna. (fulgeră) Uite-o! Hélène şi tu, Sonia, duceţi-vă la culcare. Am venit să vă schimb!

SEREBREAKOV (speriat): Nu, nu, nu mă lăsaţi cu el! O să mă omoare cu vorba!

VOINIŢKI: Dar trebuie să le laşi să se odihnească. N-au dormit de două nopţi.

SEREBREAKOV: N-au decât să se culce, dar pleacă şi tu. Îţi mulţumesc. Te implor! În numele prieteniei noastre de altădată, nu stărui! O să stăm de vorbă mai târziu.

VOINIŢKI (zâmbind): În numele prieteniei noastre de altădată… de altădată…

SONIA: Da’ taci odată, unchiule Vanea!

SEREBREAKOV (soţiei): Draga mea, nu mă lăsa cu el. O să mă omoare cu vorba!

VOINIŢKI: începe să fie caraghios!

(intră Marina cu o lumânare)

SONIA: Mai bine te-ai culca, dădacă, e târziu!

MARINA: Nici n-am luat samovarul de pe masă. Nu mai ajungi să te culci.

SEREBREAKOV: Vechea poveste! Nimeni nu doarme, toţi sunt istoviţi, numai eu sunt în culmea fericirii…

MARINA (se apropie de Serebreakov, ca duioşie): Ce-i, tătucule? Te doare? Şi pe mine mă junghie picioarele, cum mă mai junghie… (îi îndreaptă pledul) Asta e o boală veche la dumneata. Răposata Vera Petrovna, mama Soniei, nu dormea nopţi de-a rândul, chinuindu-se cu îngrijirile… că tare mult te iubea… (pauză) Bătrânii sunt ca ăi mici, vor să fie căinaţi. Dar nimeni nu-i plânge pe bătrâni. (îl sărută pe umăr) Haidem la culcare… tătucule. Haidem, sufleţelul meu!… Am să-ţi dau nişte ceai de tei şi am să-ţi încălzesc picioruşele… Am să mă rog Domnului pentru tine…

SEREBREAKOV (mişcat): Să mergem, Marino!

MARINA: Şi pe mine mă junghie picioarele, cum mă mai junghie! (îl conduce ajutată de Sonia) Şi Vera Petrovna, pe vremuri, se necăjea şi plângea mereu… Tu, Soniuşka, erai încă mică şi prostuţă pe-atunci… Hai, tătucule, hai!…

(Serebreakov, Sonia şi Marina ies)

ELENA ANDREEVNA: Mă istoveşte. Abia mă ţin picioarele!

VOINIŢKI: Pe dumneata te istoveşte el, dar eu mă istovesc pe mine! Asta e a treia noapte de când nu dorm.

ELENA ANDREEVNA: Parcă e un blestem pe casa asta! Mama dumitale, în afară de broşurile ei şi de profesor, ne urăşte pe toţi; profesorul e irascibil, în mine nu se încrede, iar de dumneata se teme; Sonia se supără pe tatăl ei, se supără pe mine şi nu-mi vorbeşte de două săptămâni. Dumneata nu poţi să-l suferi pe soţul meu şi o dispreţuieşti pe faţă pe mama dumitale. Eu sunt enervată şi mi-a venit astăzi de vreo douăzeci de ori să plâng… parcă e un blestem pe casa asta!

VOINIŢKI: Să lăsăm filozofia!

ELENA ANDREEVNA: Dumneata, Ivan Petrovici, eşti un om cult şi inteligent şi ar trebui să înţelegi că lumea se prăpădeşte nu din cauza tâlharilor, nici din cauza incendiilor, ci din pricina urii ascunse dintre oameni, din pricina tuturor acestor ciondăneli mărunte… Rostul dumitale ar fi nu să bombăneşti, ci să-i împaci pe toţi.

VOINIŢKI: Mai întâi împacă-mă cu mine însumi. Scumpa mea… (îi ia mâna să o sărute)

ELENA ANDREEVNA: Ce înseamnă asta? (îşi trage mâna) Pleacă, te rog!

VOINIŢKI: Ploaia o să treacă îndată şi natura toată o să se învioreze şi o să respire în voie. Numai pe mine nimic n-o să mă învioreze… Zi şi noapte mă urmăreşte ca o stafie gândul că viaţa mea e pierdută pentru totdeauna. Trecut nu am, mi l-am irosit prosteşte pe fleacuri, iar prezentul e groaznic şi stupid. Astea-s viaţa şi dragostea mea. Unde să le pun, ce să fac cu ele? Sentimentele mele se duc fără folos, ca o rază de soare care bate într-o groapă. Şi mă duc şi eu…

ELENA ANDREEVNA: Când îmi vorbeşti de dragostea dumitale, mintea mi se-ntunecă şi nu ştiu ce să-ţi răspund. Iartă-mă, dar nu-ţi pot spune nimic. (dă să plece) Noapte bună!

VOINIŢKI (aşezându-i-se în cale): Şi dacă ai şti cât sufăr la gândul că în aceeaşi casă, alături de mine, se iroseşte o altă viaţă – a dumitale! Ce mai aştepţi? Ce blestemată filozofie te ţine? Înţelege odată, înţelege!…

ELENA ANDREEVNA (cu ochii aţintiţi asupra lui): Ivan Petrovici, te-ai îmbătat!

VOINIŢKI: Se poate, se prea poate!

ELENA ANDREEVNA: Unde-i doctorul?

VOINIŢKI: E dincolo… la mine, doarme. Se poate, se prea poate… Toate-s cu putinţă!

ELENA ANDREEVNA: Şi astăzi ai băut! De ce?

VOINIŢKI: Când bei, mai seamănă puţin a viaţă… Lasă-mă să beau, Hélène!

ELENA ANDREEVNA: Înainte nu beai niciodată şi nu vorbeai atât de mult… Du-te şi te culcă! Mă plictiseşti!

VOINIŢKI (aplecându-se să-i sărute mâna): Scumpa mea… minunea mea…

ELENA ANDREEVNA (înciudată): Lasă-mă în pace! La urma urmei, e dezgustător! (iese)

VOINIŢKI (singur): S-a dus… (pauză) Acum zece ani, pe când trăia soră-mea, am întâlnit-o la dânsa. Pe-atunci avea şaptesprezece ani, iar eu treizeci şi şapte. De ce nu m-am îndrăgostit atunci de ea şi n-am cerut-o în căsătorie? Ar fi fost atât de uşor! Acum ar fi fost soţia mea… Da… Ne-ar fi trezit pe amândoi furtuna… Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, luând-o în braţe, i-aş fi şoptit: „Nu-ţi fie teamă, sunt aici”. O, gânduri minunate… Ce bine ar fi fost! Uite că-mi vine să şi râd!… Dar, Doamne, Dumnezeule, mi se încurcă gândurile în cap… De ce sunt bătrân? De ce nu mă-nţelege? Retorica ei, morala ei leneşă, gândurile ei absurde despre sfârşitul lumii, toate astea îmi sunt profund nesuferite! (pauză) O, cum m-am înşelat! L-am adorat pe profesorul ăsta, pe înţepenitul ăsta de podagră, am lucrat pentru el ca un animal! Sonia şi cu mine am stors cât am putut din moşia asta. Ca nişte culaci am făcut negoţ cu undelemn, mazăre, brânză. Ne-am luat de la gură ca să strângem copeică cu copeică şi să trimitem mii de ruble profesorului. Eram mândri de el şi de ştiinţa lui, trăiam şi respiram numai prin el. Tot ce scria şi spunea mi se părea genial… Doamne, şi acum? Acum a ieşit la pensie, acum se vede răbojul vieţii lui. Nu va rămâne după el nicio pagină de muncă vrednică! E absolut necunoscut, un nimic. Un balon de săpun! M-am înşelat… Văd bine… M-am înşelat prosteşte!

(intră Astrov, în haină, fără jiletcă şi fără cravată, puţin băut; după el, Teleghin cu chitara)

ASTROV: Haide, cântă!

TELEGHIN: Da’ doarme toată lumea!

ASTROV: Cântă! (Teleghin cântă în surdină) Eşti singur? (către Voiniţki) Doamnele au plecat? (punându-şi mâinile în şold cântă încet) „Casă şi cuptor te cară, gospodarul doarme afară”… M-a trezit furtuna… Ce mai ploicică! Cât o fi ceasul?

VOINIŢKI: Dracu ştie!

ASTROV: Parc-am auzit glasul Elenei Andreevna?…

VOINIŢKI: Adineauri a fost aici.

ASTROV: Straşnică femeie! (priveşte flacoanele de pe masă) Doctorii! De unde nu sunt reţete! De la Harkov, de la Moscova, de la Tuia… A umplut toate oraşele cu podagra lui! E bolnav cu adevărat, sau se preface?

VOINIŢKI: Ba e bolnav!

(pauză)

ASTROV: De ce eşti astăzi atât de trist? Ţi-e milă de profesor?

VOINIŢKI: Lasă-mă-n pace!

ASTROV: Sau poate că eşti îndrăgostit de nevasta lui?

VOINIŢKI: E prietena mea.

ASTROV: Atât de repede?

VOINIŢKI: Ce vrea să zică acest: „Atât de repede”?

ASTROV: O femeie nu poate fi prietenă cu un bărbat decât numai în ordinea următoare: mai întâi camaradă, apoi iubită, şi abia la urmă prietenă.

VOINIŢKI: Trivială filozofie!

ASTROV: Ce-ai spus? Da… Trebuie să mărturisesc: încep să mă ticăloşesc. Vezi, sunt şi beat! De obicei mă îmbăt cam o dată pe lună. Când sunt în starea asta, mă simt tare neruşinat şi sunt cinic. Atunci nu-mi pasă de nimic. Fac cele mai grele operaţii, şi-mi reuşesc de minune; schiţez cele mai măreţe planuri pentru viitor. În aceste clipe nu mai cred despre mine că sunt un trăsnit, ci sunt convins că aduc omenirii un folos uriaş… Uriaş! În clipele astea am un sistem filozofic al meu propriu şi voi toţi, fraţilor, îmi păreţi nişte gângănii… nişte microbi. (către Teleghin) Cântă, Ciupitule!

TELEGHIN: Din toată inima pentru tine, drăguţule, dar înţelege odată că dorm toţi ai casei!

ASTROV: Cântă, îţi spun! (Teleghin cântă încet) Ar trebui să bem ceva. Haidem dincolo! Mi se pare că ne-a mai rămas puţin coniac. Iar când s-o face ziuă, s-o ştergem la mine acasă. Ne-am înţeles? Am un infirmier care nu spune niciodată: „Ne-am înţeles” ci: „M-am înţeles”. Un pungaş fără pereche… Atunci „m-am înţeles”? (văzând-o pe Sonia, care intră) Iartă-mă, sunt fără cravată. (pleacă repede; Teleghin îl urmează)

SONIA: Şi tu, unchiule Vanea, iar te-ai îmbătat cu doctorul! S-au împrietenit şoimii noştri. Ei, el e întotdeauna aşa, dar ţie ce ţi-a venit? La vârsta ta nu-ţi şade bine.

VOINIŢKI: Vârsta n-are ce căuta aici… Dacă n-ai o viaţă adevărată, trăieşti cu nălucile. Tot e mai bine decât nimic!

SONIA: Tot fânul nostru a fost cosit, plouă în fiecare zi, totul putrezeşte, dar tu te ţii de năluci. Te-ai lăsat cu totul de gospodărie! Muncesc singură… E peste puterile mele… (speriată) Unchiule, ai lacrimi în ochi!

VOINIŢKI: Da’ de unde lacrimi? Nu-i nimic… Fleacuri. Te-ai uitat adineauri la mine cum se uita răposata maică-ta. Scumpa mea… (îi sărută cu patimă mâna şi obrajii) Sora mea… surioara mea dragă… De ce nu mai e printre noi? Dacă ar şti ea! O, Doamne, dacă ar şti!

SONIA: Ce anume să ştie, unchiule?

VOINIŢKI: Mi-e greu, nu ştiu cum… Nimic, nimic, drăguţo… Lasă-mă… altă dată… Mă duc. (pleacă)

SONIA (bate în uşă): Mihail Lvovici, dormi? O clipă, te rog!

ASTROV (de după uşă): Numaidecât. (apare după un timp; e în jiletcă şi cu cravată) Ce doreşti, mă rog?

SONIA: Dacă îţi place, bea dumneata singur, dar te implor, nu-l mai pune şi pe unchiul să bea. Îi face rău.

ASTROV: Bine. N-o să mai bem. (pauză) Plec numaidecât la mine-acasă. Zis şi făcut. Până înhamă caii, se crapă de ziuă.

SONIA: Plouă. Aşteaptă până dimineaţă.

ASTROV: Furtuna ne ocoleşte. O să ne ajungă doar câţiva stropi. Plec. Şi te rog să nu mă mai chemi la tatăl dumitale. Eu îi spun că e podagră, şi el – că e reumatism. Eu îl rog să stea culcat, şi el – şade în fotoliu, iar azi nici n-a vrut să vorbească cu mine.

SONIA: E un răsfăţat. (caută în bufet) Vrei să mănânci ceva?

ASTROV: Bucuros.

SONIA: Îmi place să mănânc noaptea. Mi se pare că mai e ceva în bufet. Se spune că în viaţa lui a avut mare succes la femei şi că femeile l-au răsfăţat. Uite, brânză. (stau amândoi lângă bufet şi mănâncă)

ASTROV: N-am mâncat nimic azi, am băut numai. Caracterul tatălui dumitale nu-i uşor de suportat. (ia o sticlă din bufet) Se poate? (bea un păhărel) Nu e nimeni aici şi pot să vorbesc pe faţă. Cred că n-aş putea trăi nici măcar o lună la dumneavoastră. M-aş înăbuşi… Tatăl dumitale, care s-a înfundat cu totul în podagra şi în cărţile lui, unchiul Vanea cu melancolia lui, bunica dumitale şi în sfârşit mama dumitale vitregă…

SONIA: Ce-i cu mama mea vitregă?

ASTROV: La om, totul trebuie să fie frumos; şi faţa şi îmbrăcămintea şi sufletul şi gândurile. E frumoasă, fără îndoială, dar… te uiţi la ea: mănâncă, doarme, se plimbă, ne vrăjeşte pe toţi cu frumuseţea ei.. Şi asta-i tot. Nu cunoaşte niciun fel de îndatorire. Alţii trebuiesc să lucreze pentru ea. E sau nu e aşa? Dar viaţa în trândăvie nu poate să rămână curată. (pauză) Poate că o judec prea aspru. Nici eu nu sunt mulţumit de viaţă, ca şi unchiul Vanea al dumitale. De aceea şi suntem aşa de acri amândoi.

SONIA: Dumneata nu eşti mulţumit de viaţă?

ASTROV: Viaţa în sine îmi place, dar viaţa asta a noastră rusească, de la ţară, viaţa asta de burtăverde, nu pot s-o sufăr şi-o dispreţuiesc din adâncul sufletului. Iar întrucât priveşte viaţa mea proprie, zău că nu are nimic frumos în ea. Ştii, când umbli noaptea printr-o pădure şi vezi o lumină licărind în depărtare, nu mai ştii nici de oboseală, nici de întuneric, nici de crengile ţepoase ce-ţi biciuiesc faţa. Ştii bine că eu muncesc ca nimeni altul în judeţ. Soarta mă urmăreşte fără răgaz. Sufăr uneori peste puteri şi nu văd nicăieri nicio lumină înaintea mea. Pentru mine nu mai aştept nimic. Pe oameni nu-i iubesc… De mult nu mai iubesc pe nimeni.

SONIA: Pe nimeni?

ASTROV: Pe nimeni. Simt o oarecare duioşie, ca un fel de obişnuinţă, pentru bătrâna dumitale dădacă. Ţăranii parcă sunt toţi la fel: neluminaţi şi murdari, iar cu aşa-zişii intelectuali e greu să te împaci. Te obosesc. Toţi bunii noştri prieteni au gânduri mărunte, sentimente mărunte şi nu văd mai departe de lungul nasului. Sunt proşti, iar cei mai deştepţi şi mai răsăriţi sunt nişte isterici, roşi de autoanalize şi stăpâniţi de reflexe… Ăştia se văietă, sunt mizantropi, bârfesc în mod bolnăvicios, se apropie de om tiptil, pe la spate, îl privesc chiondorâş şi hotărăsc: „O, ăsta nu-i întreg la minte!” sau: „Ăsta e o gură spartă!” Iar dacă nu ştiu ce etichetă să-ţi mai lipească pe frunte, spun: „E un om ciudat, da, foarte ciudat!” Iubesc pădurea – asta-i ciudat; nu mănânc carne – şi asta-i ciudat. Nu mai există raporturi directe, curate, libere faţă de natură şi de om! Nu şi nu! (vrea să bea)

SONIA (îl împiedică): Nu, te rog, te implor, nu mai bea!

ASTROV: De ce?

SONIA: Nu-ţi şade bine deloc! Eşti un om deosebit, ai un glas care fură, eşti cel mai frumos dintre toţi oamenii pe care îi cunosc. De ce vrei să semeni cu oamenii de rând care beau şi joacă cărţi? Să nu mai faci asta, te implor! Dumneata spui întotdeauna că oamenii nu creează ci distrug doar ceea ce le e dat de sus. Acum, de ce te distrugi pe dumneata însuţi? Nu, nu trebuie, te rog, te implor!

ASTROV (îi întinde mâna): N-am să mai beau.

SONIA: Dă-mi cuvântul.

ASTROV: Pe cuvântul meu de onoare.

SONIA (îi strânge mâna cu putere): Mulţumesc.

ASTROV: Gata. M-am trezit. Vezi, sunt treaz de-a binelea şi aşa voi rămâne până la sfârşitul zilelor mele. (se uită la ceas) Aşadar, să urmăm: spuneam că mi-a trecut timpul şi că pentru mine acum e prea târziu… Am îmbătrânit, am muncit prea mult, m-am banalizat, sentimentele mi s-au tocit şi cred că nu m-aş mai putea lega de nimeni. Nu iubesc pe nimeni şi… nici nu voi mai iubi. Numai frumuseţea mă mai atrage. Nu sunt nepăsător faţă de ea. Uite, cred că dacă Elena Andreevna ar vrea, ar putea să-mi sucească capul într-o singură zi… Dar vezi, asta nu mai e dragoste, nu mai e afecţiune… (îşi acoperă ochii cu mâna şi tresare)

SONIA: Ce-i cu dumneata?

ASTROV: Nu-i nimic. În postul mare mi-a murit un bolnav sub cloroform.

SONIA: E vremea să uiţi povestea asta. (pauză) Spune-mi, Mihail Lvovici… Dacă aş avea o prietenă sau o soră mai mică şi dacă ai afla că ea… să zicem… te iubeşte, ce-ai face?

ASTROV (dând din umeri): Nu ştiu. Probabil… nimic. I-aş da să înţeleagă că n-o pot iubi… Şi nici nu-mi stă gândul la asta, acum. Cum-necum, e timpul să plec. La revedere, draga mea, altfel nu mai isprăvim până-n zori. (îi strânge mâna) Dacă-mi dai voie, am să trec prin salon; mă tem să nu mă oprească unchiul dumitale. (pleacă)

SONIA (singură): Nu mi-a spus nimic… Sufletul şi inima lui îmi sunt încă ascunse… Dar de ce mă simt atât de fericită? (râde de bucurie) I-am spus: eşti un om deosebit, nobil şi ai un glas care fură. Să fi fost oare nepotrivit? Glasul lui vibrează, te mângâie… Uite, parcă-l aud încă răsunând aici… Când i-am vorbit însă de o soră mai mică, n-a înţeles… (frângându-şi mâinile) Ce cumplit e să ştii că nu eşti frumoasă. Şi eu o ştiu, o ştiu! Duminica trecută, când am ieşit de la biserică, am auzit cum se vorbea despre mine şi o femeie a spus: „E bună, milostivă, dar păcat că e aşa de urâtă”… Urâtă…

(intră Elena Andreevna)

ELENA ANDREEVNA (deschide fereastra): A trecut furtuna. Ce aer curat! (pauză) Unde e doctorul?

SONIA: A plecat.

(pauză)

ELENA ANDREEVNA: Sophie?

SONIA: Da?

ELENA ANDREEVNA: Până când ai să mai fii supărată pe mine? Doar nu ne-am făcut niciun rău una alteia! De ce să ne duşmănim? N-are rost…

SONIA: Şi eu aveam acelaşi gând. (o îmbrăţişează) Destul cu atâta supărare.

ELENA ANDREEVNA: Bine că s-a isprăvit! (amândouă sunt emoţionate)

SONIA: Tata s-a culcat?

ELENA ANDREEVNA: Nu. E în salon… Nu ne vorbim săptămâni întregi şi Dumnezeu ştie de ce. (văzând bufetul deschis) Ce-i aici?

SONIA: A mâncat Mihail Lvovici.

ELENA ANDREEVNA: Uite şi vin. Hai să bem „Bruderschaft”.

SONIA: Hai!

ELENA ANDREEVNA: Din acelaşi pahar… (toarnă) Mai bine-i aşa! Vasăzică de acum încolo ne spunem „tu”?

SONIA: Da, da! (beau şi se sărută) De mult voiam să ne împăcăm, dar, nu ştiu de ce, nu îndrăzneam. (plânge)

ELENA ANDREEVNA: De ce plângi?

SONIA: Nu ştiu ce am, mi-a venit aşa dintr-odată.

ELENA ANDREEVNA: Haide, haide, fii cuminte!… (plânge şi ea) Ce proastă sunt! Uite că acum plâng şi eu… (pauză) Eşti supărată pe mine fiindcă bănui că m-am măritat cu tatăl tău din interes. Dacă crezi în jurăminte, uite, mă jur: m-am căsătorit cu el din dragoste. Îmi plăcea fiindcă era un om învăţat, celebru. Dar iubirea asta n-a fost adevărată, era ceva artificial. Pe atunci însă mi se părea că e adevărată. Nu e vina mea. Iar tu, chiar de la căsătoria noastră, n-ai încetat să mă chinui cu privirile tale bănuitoare.

SONIA: Ei, lasă acum, că doar ne-am împăcat. Să uităm!

ELENA ANDREEVNA: Nu trebuie să mă mai priveşti aşa. Nu-ţi şade bine… Trebuie să ai încredere în toată lumea, altfel nu se poate trăi.

(pauză)

SONIA: Spune-mi sincer, ca unei prietene. Eşti fericită?

ELENA ANDREEVNA: Nu!

SONIA: Ştiam… Şi încă o întrebare. Spune-mi cinstit: ai vrea să ai un soţ tânăr?

ELENA ANDREEVNA: Ce copilă eşti! Nici vorbă că aş vrea. (râde) Ei, mai întreabă-mă ceva…

SONIA: Îţi place doctorul?

ELENA ANDREEVNA: Da, mult!

SONIA (râde): Îţi par caraghioasă, nu-i aşa? Iată, a plecat acum câteva clipe, dar parcă îi mai aud glasul şi paşii… Îi văd chipul în fereastra asta întunecată! Lasă-mă să-ţi spun totul… Dar nu pot vorbi aici, mi-e ruşine. Mai bine să mergem în odaia mea, să stăm acolo de vorbă! Spune-mi drept, îţi par o caraghioasă, nu-i aşa?… Spune-mi ceva despre el!

ELENA ANDREEVNA: Ce anume?

SONIA: E deştept, se pricepe la toate, ştie tot… Vindecă oameni şi sădeşte păduri…

ELENA ANDREEVNA: Dar nu e vorba nici de medicină, nici de păduri… Înţelege, draga mea, are talent! Ştii tu ce e talentul? Curaj, minte liberă, elan… Sădeşti un copac şi te şi gândeşti ce o să fie peste o mie de ani – întrezăreşti de pe acum fericirea omenirii. Astfel de oameni sunt rari. Ei trebuie iubiţi… Bea, şi uneori e chiar grosolan… Ei şi? Un om de talent nu poate fi fără cusur. Gândeşte-te ce viaţă duce acest doctor?! Drumuri desfundate, pline de noroaie, geruri, viforniţe, distanţe uriaşe, oameni grosolani şi sălbatici, peste tot sărăcie şi boală. În asemenea împrejurări îi este greu celui care munceşte şi se luptă zi de zi să se păstreze până la patruzeci de ani cumpătat şi fără cusur… (o sărută) Îţi doresc din suflet să fii fericită, o meriţi… (se ridică) Iar eu sunt o fiinţă anostă, un personaj episodic… Şi-n muzică, şi-n casa soţului meu, şi în toate romanele mele de dragoste am fost doar un personaj episodic. De fapt, Sonia, dacă mă gândesc bine, sunt foarte, foarte nenorocită. (umblă emoţionată pe scenă) N-am parte de fericire pe lumea asta. Aşa e! De ce râzi?

SONIA (râde, cu faţa în palme): Ce fericită sunt!… Ce fericită!

ELENA ANDREEVNA: Aş vrea să cânt la pian… Aş cânta ceva…

SONIA: Cântă! (o îmbrăţişează) Nu pot să dorm… Cântă!

ELENA ANDREEVNA: Numaidecât. Dar tatăl tău nu doarme şi când e bolnav, muzica îl supără. Du-te şi-l întreabă. Dacă ne dă voie, cânt. Du-te.

SONIA: Mă duc. (iese)

(în grădină paznicul bate toaca)

ELENA ANDREEVNA: De mult n-am mai cântat la pian. Am să cânt şi am să plâng. Am să plâng ca o proastă. (se apleacă pe fereastră) Tu baţi toaca, Efim?

GLASUL PAZNICULUI: Eu!

ELENA ANDREEVNA: Nu mai bate. Boierul e bolnav.

GLASUL PAZNICULUI: De-i aşa, plec. (fluieră, chemându-şi câinii) Ei, Jucika, Malcik, Jucika!

(pauză)

SONIA (intrând în odaie): Nu-i voie!

Cortina