ACTUL AL PATRULEA
Pădurea şi casa de lângă moara lui Hruşcev, luată în arendă de Deadin.
1
Elena Andreevna şi Deadin stau amândoi pe o bancă, sub fereastra casei.
ELENA ANDREEVNA: Ilia Ilici, mâine ai să treci pe la poştă?
DEADIN: Am să trec neapărat.
ELENA ANDREEVNA: Mai aştept trei zile. Dacă între timp nu-mi vine răspunsul de la fratele meu, am să mă împrumut de la dumneata cu ceva bani şi am să plec singură la Moscova. Doar n-am să stau o viaţă întreagă la moara dumitale.
DEADIN: Se-nţelege, se-nţelege… (pauză) Nu îndrăznesc să-ţi dau sfaturi, stimată Elena Andreevna, însă am convingerea că toate scrisorile, telegramele şi alergăturile mele la poştă sunt zădarnice. Orice răspuns ţi-ar trimite frăţiorul, dumneata tot ai să te-ntorci la bărbat.
ELENA ANDREEVNA: N-am să mă-ntorc… Trebuie să cumpănim bine lucrurile. Pe soţul meu nu-l iubesc. Tineretul din casa lui pe care l-am îndrăgit a fost nedrept cu mine… Atunci la ce să mă-ntorc? Ai să-mi spui, ca să-mi fac datoria… Ştiu lucrul acesta, totuşi, trebuie să fim oameni cu judecată…
(pauză)
DEADIN: Mda… Marele nostru poet Lomonosov a fugit din Arhanghelsk şi şi-a găsit norocul la Moscova. A procedat cum nu se poate mai bine… Dar dumneata, te-ntreb, de ce-ai fugit? Că norocul dumitale, la drept vorbind, nu se află nicăierea… Odată ce-i sortit canarului să stea în colivie şi să privească la fericirea altora, trebuie să stea, că n-are încotro.
ELENA ANDREEVNA: Dar poate nu-s canar, ci o ciocârlie slobodă…
DEADIN: Ne, ne… Pasărea după zbor se cunoaşte, dragă doamnă. În aceste două săptămâni cât ai stat aici, o altă femeie s-ar fi vânturat prin zece oraşe şi ar fi sucit zece capete… Iar dumneata abia ai reuşit să ajungi, cu sufletul la gură, până la moara mea şi, gata, nici că mai poţi, ţi-a secat inima!… Nu-mi spune mie! Lasă, ai să mai stai la mine câtăva vreme, o să te linişteşti, şi ai să te întorci la soţ, că altă cale nu-i de ales. (ascultând) Mi se pare că se aude o trăsură. (se ridică)
ELENA ANDREEVNA: Am să mă retrag.
DEADIN: N-am să te reţin. Mă duc la moară ca să mai trag un pui de somn, până una-alta… Astăzi m-am sculat înaintea Aurorei.
ELENA ANDREEVNA: După ce te odihneşti, să vii ca să bem ceaiul împreună. (intră în casă)
DEADIN (singur): Dacă aş fi locuit într-un centru de oameni luminaţi, fără îndoială că ar fi apărut în reviste o caricatură a mea cu un catren satiric dedesubt… Da, da. Gândiţi-vă numai, un om la o vârstă respectabilă, cu o înfăţişare nu tocmai atrăgătoare, a răpit din casa ilustrului profesor pe tânăra nevastă a acestuia!… Să te extaziezi, nu alta! (pleacă)
2
Semion duce nişte găleţi. Intră Iulia.
IULIA: Bună ziua, Senka, Doamne-ajută! Ilia Ilici e acasă?
SEMION: Acasă. S-a dus la moară.
IULIA: Cheamă-l, te rog.
SEMION: Numaidecât. (pleacă)
IULIA (singură): Probabil că doarme… (se aşază pe banca de sub fereastră şi oftează adânc) Unii dorm, alţii se plimbă, numai eu nu-mi găsesc locul cât îi ziulica de lungă… Of, de m-ar lua odată Cel de Sus! (oftează şi mai adânc) Lumea-i plină de nătăfleţi… nu mai departe decât Ciupitul! Pe când treceam prin dreptul hambarului său, ce credeţi că văd? Un godac negru tocmai ieşea pe uşă… Când s-o pomeni într-o bună zi cu toţi sacii străini făcuţi ferfeniţă de porci, o să vadă atunci ce păţeşte!…
(intră Deadin)
3
Iulia şi Deadin.
DEADIN (îmbrăcându-şi surtucul): Dumneata erai, Iulia Stepanovna? Iartă-mi ţinuta… Am vrut să mă las în braţele lui Morfeu.
IULIA: Bună ziua!
DEADIN: Scuză-mă că nu te invit în casă; e puţină dezordine acolo… Pot însă să te poftesc la moară…
IULIA: E foarte bine şi aici. Iată de ce-am venit la dumneata, Ilia Ilici. Profesorul şi Leonicika au hotărât să organizeze un picnic la moară, să se odihnească puţin şi să bea un ceai…
DEADIN: Bucuros de oaspeţi.
IULIA: Am venit înaintea lor… Într-o jumătate de oră trebuie să vină şi ei. Ai grijă să se aducă o masă şi samovarul, şi spune lui Senka să ia din trăsură coşurile cu merinde.
DEADIN: Cu plăcere. (pauză) Ce se mai aude pe la dumneavoastră?
IULIA: Prost, Ilia Ilici… Atâta alergătură şi bătaie de cap, mai, mai să mă îmbolnăvesc… Probabil ai aflat că profesorul şi Sonicika locuiesc deocamdată la noi?
DEADIN: Da, am aflat.
IULIA: După ce Egor Petrovici şi-a făcut seama, ei nu mai pot sta în casa lor… Le e frică. Ziua mai treacă-meargă; dar cum se înserează, se îngrămădesc cu toţii într-o odaie şi aşteaptă dimineaţa. Grozav se mai tem ca nu cumva să le apară pe întuneric Egor Petrovici…
DEADIN: Prejudecăţi… Dar de Elena Andreevna îşi mai amintesc?
IULIA: Cum să nu. (pauză) Şi-a luat tălpăşiţa!
DEADIN: Da, da. Într-adevăr, tema e demnă de penelul lui Aivazovski… A zburat… ciocârlia!
IULIA: Pe unde o fi acum? Sau poate de disperare…
DEADIN: Dumnezeu e mare, Iulia Stepanovna! Să sperăm că totul se va sfârşi cu bine…
(intră Hruşcev. Poartă sub braţ o mapă şi o lădiţă cu ustensile pentru desen)
4
Aceiaşi şi Hruşcev.
HRUŞCEV: Hei! Care-i pe-aici! Semion!
DEADIN: Dă-te-ncoa’, amice!
HRUŞCEV: A, aici eraţi? Bună ziua, Iulicika!
IULIA: Bună ziua, Mihail Lvovici.
HRUŞCEV: Iar am venit să desenez la dumneata, Ilia Ilici. Nu pot sta acasă. Fii amabil şi dă poruncă oamenilor să-mi aducă ca şi ieri masa de lucru şi să mi se pregătească două lămpi, căci a început să amurgească…
DEADIN: ’Nţeles, Excelenţă!… (pleacă)
HRUŞCEV: Ce mai e nou pe la voi, Iulicika?
IULIA: Nimic nou, Mihail Lvovici!
(pauză)
HRUŞCEV: Serebreakovii n-au plecat încă?
IULIA: Nu. Locuiesc la noi.
HRUŞCEV: Hm… şi Leonicika al dumitale ce mai face?
IULIA: Stă mereu acasă… Îi ţine de urât Sonicikii…
HRUŞCEV: Cred şi eu!… (pauză) Şi de ce nu se însoară cu ea?
IULIA (ofttnd): De te-ar auzi Dumnezeu! E un om instruit, cu suflet nobil, ea e din familie bună… Întotdeauna le-am dorit această fericire…
HRUŞCEV: E o proastă…
IULIA: De ce vorbeşti aşa?
HRUŞCEV: Nici Leonicika dumitale nu-i mai breaz… în general, în privinţa minţii sunt toţi unul ca unul… Parcă a tunat şi i-a adunat!
IULIA: Se vede că n-ai prânzit azi, Mihail Lvovici.
HRUŞCEV: De unde ai scos-o?
IULIA: Prea eşti mânios…
(intră Deadin şi Semion. Aduc amândoi o masă de mărime potrivită)
5
Aceiaşi, Deadin şi Semion.
DEADIN: Straşnic loc ţi-ai ales pentru lucru, Mişa! Curat o oază! Închipuie-ţi numai că copacii aceştia sunt nişte palmieri, Iulicika – o ciută sperioasă, tu un leu, iar eu un tigru.
HRUŞCEV: Eşti un om admirabil, de inimă, Ilia Ilici, însă ai unele metehne: vorbeşti dulcegării, calci lipăind şi îţi tresar umerii… Cine nu te cunoaşte ar crede cine ştie ce… Păcat…
DEADIN: Aşa m-o fi conceput natura, ce să-i faci? Fatală predestinare…
HRUŞCEV: Mai dă-o-ncolo de predestinare. Fii mai simplu… (îşi fixează desenul pe masă) Să ştii că la noapte dorm la tine.
DEADIN: Bucuros de oaspete… Te văd, Mişa, cam indispus pe ziua de azi, în schimb eu – îmi simt sufletul uşor ca un fulg. Parcă mi-ar ciripi o păsărică în piept.
HRUŞCEV: Foarte lăudabil. (pauză) Iar mie parcă mi-ar orăcăi o broască. Douăzeci de mii de scandaluri. Şimanski şi-a vândut pădurea… pentru tăiere! Una la mână. Elena Andreevna a fugit de la bărbatu-său şi nimeni nu ştie unde se află. Două la mână. Eu simt că mă prostesc tot mai mult de la o zi la alta, că devin mai meschin, mai fără har… Trei la mână! Ieri am vrut să-ţi povestesc noutatea, dar n-am putut, n-am avut destul curaj. Poţi să mă feliciţi. Iată despre ce este vorba. După moartea lui Egor Petrovici s-au găsit memoriile acestuia. Au încăput din primul moment în mâna lui Ivan Ivanîci. Am fost pe la el şi le-am citit de vreo zece ori…
IULIA: Le-au citit şi ai noştri.
HRUŞCEV: S-a constatat că romanul de dragoste dintre Jorj şi Elena Andreevna, despre care a vorbit tot judeţul, n-a fost decât o poveste murdară, o minciună sfruntată… Şi când te gândeşti că şi eu am crezut-o, i-am bârfit la rândul meu, i-am urât, i-am jignit.
DEADIN: Foarte rău, foarte rău.
HRUŞCEV: Şi primul om căruia i-am dat crezare a fost fratele dumitale, Iulicika! Frumos îmi şade! L-am crezut pe fratele dumitale pentru care n-am niciun pic de stimă şi n-am crezut-o pe femeia aceea, care se jertfea sub ochii mei. Întotdeauna cred mai curând în rău decât în bine, ceea ce înseamnă că nu văd mai departe de lungul nasului şi că sunt o nulitate, ca toţi ceilalţi.
DEADIN (către Iulia): Să mergem, drăguţo, la moară şi să-l lăsăm pe înrăitul acesta să-şi vadă de lucru. Haidem să ne plimbăm puţin… Vezi-ţi de ale tale, Mişenka. (pleacă cu Iulia)
HRUŞCEV (singur, preparându-şi culorile într-o farfurioară): Într-o noapte l-am văzut cum şi-a lipit obrazul de mâna ei. În memorii e descrisă amănunţit această noapte. E descrisă până şi venirea mea, întreaga discuţie avută cu el. Este interesant faptul că-mi reproduce întocmai cuvintele spuse, calificându-mă drept un prostănac, un om redus… (pauză) Fondul e prea închis… Să mai diluez culoarea. Mai departe o dojeneşte pe Sonia că mă iubeşte… Fleacuri, fata asta nu m-a iubit niciodată… Ptiu, am făcut o pată… (răzuieşte hârtia cu briceagul) Chiar dacă ar exista un sâmbure de adevăr la mijloc, e prea târziu să mă mai gândesc la asta… Toată povestea a început prosteşte şi s-a terminat prosteşte… (Semion şi câţiva oameni aduc o masă mare) Pentru ce o aduceţi?
SEMION: Ilia Ilici ne-a poruncit. Cică vin boierii de la Jeltuhino.
HRUŞCEV: Na-ţi-o bună! Vasăzică s-a isprăvit cu lucrul pe ziua de azi!… Ia să-mi strâng catrafusele şi să-mi iau tălpăşiţa.
(intră Jeltuhin la braţ cu Sonia)
6
Hruşcev, Jeltuhin şi Sonia.
JELTUHIN (cântă): „Spre-aceste ţărmuri pline de tristeţe mă-ndeamnă azi un tainic dor…”
HRUŞCEV: Cine-o fi cântând? Ah, da! (se grăbeşte să-şi ascundă în lădiţă ustensilele de desen)
JELTUHIN: Vreau să-ţi mai pun o întrebare, dragă Sophie… Îţi mai aminteşti de ziua mea de naştere, când ai fost la noi? Ţii minte că ai râs cu hohote de înfăţişarea mea?
SONIA: Leonid Stepanîci, exagerezi. Cum se poate să spui una ca asta? M-am amuzat într-adevăr, dar nu acesta era motivul…
JELTUHIN (zărindu-l pe Hruşcev): Ia te uită cine-i aici! Nici nu te-am observat. Bine te găsesc sănătos!
HRUŞCEV: Bine-ai venit!
JELTUHIN: Lucrezi, lucrezi! Foarte lăudabil. Unde-i Ciupitul?
HRUŞCEV: E la el…
JELTUHIN: Unde la el?
HRUŞCEV: Mi se pare că vorbesc cât se poate de limpede… La el, adică la moară…
JELTUHIN: Mă duc atunci să-l chem… (pleacă cântând) „Spre-aceste ţărmuri pline de tristeţe…”
SONIA: Bună ziua…
HRUŞCEV: Bună ziua.
(pauză)
SONIA: Ce desenezi acolo?
HRUŞCEV: Nimic interesant… Ca să mă aflu în treabă…
SONIA: Faci un plan?
HRUŞCEV: Nu, e harta pădurilor din judeţul nostru. Încerc să o întocmesc. (pauză) Verdele însemnează locurile unde au existat păduri pe vremea bunilor şi străbunilor noştri; verdele deschis – locurile unde s-au tăiat pădurile în ultimii douăzeci şi cinci de ani; iar cu albastru sunt însemnate parcelele de pădure rămase încă în picioare… Asta e tot! Mda… (pauză) Şi dumneata cum te mai lauzi? Eşti fericită?
SONIA: Mihail Lvovici, acum nu-i timpul să ne gândim la fericire.
HRUŞCEV: Dar la ce să ne gândim?
SONIA: Vezi dumneata, toate nenorocirile noastre s-au întâmplat tocmai din cauză că ne-am gândit numai la fericirea noastră…
HRUŞCEV: Hm… O fi cum spui.
(pauză)
SONIA: Tot răul îşi are şi binele său. Răul acesta m-a învăţat minte, Mihail Lvovici! Trebuie să uităm de noi şi să ne gândim numai la fericirea altora… Viaţa noastră trebuie să fie un şir de jertfe…
HRUŞCEV: Cum să nu… (pauză) Feciorul Mariei Vasilievna s-a-mpuşcat, dar dumneaei tot mai caută contradicţii prin broşuri. Asupra dumitale a căzut de asemenea nenorocirea şi ca să-ţi salvezi amorul propriu încerci să-ţi distrugi viaţa, crezând că prin aceasta aduci obolul dumitale de jertfe… Adevărul este că nimeni n-are inimă… N-o ai nici dumneata, n-o am nici eu… Oamenii fac ceea ce nu trebuie să facă, de aceea totul se duce de râpă… N-ai nicio grijă, am să plec îndată şi n-am să te mai stânjenesc nici pe dumneata, nici pe Jeltuhin. (pauză) De ce plângi? N-am vrut să ajung la asta…
SONIA: Nu-i nimic, îmi trece… (îşi şterge ochii)
(intră Iulia, Deadin şi Jeltuhin)
7
Aceiaşi, Iulia, Deadin, Jeltuhin, apoi Serebreakov şi Orlovski.
GLASUL LUI SEREBREAKOV: Hăp-hăp! Unde sunteţi, domnilor?
SONIA (strigând): Aici, tăticule!
DEADIN: În sfârşit, s-a adus şi samovarul! Ce încântare! (trebăluieşte împreună cu Iulia în jurul mesei)
(intră Serebreakov şi Orlovski)
SONIA: Aici suntem, tăticule!
SEREBREAKOV: Da, da, v-am văzut…
JELTUHIN (cu voce tare): Domnilor, declar şedinţa deschisă! Ciupitule, destupă sticla de vişinată!
HRUŞCEV (lui Serebreakov): Domnule profesor, propun să uităm tot ceea ce s-a întâmplat între noi! (îi întinde mâna) Scuzele mele…
SEREBREAKOV: Îmi pare nespus de bine. Iartă-mă şi dumneata. După cele întâmplate, a doua zi, încercând să-mi reamintesc întreaga scenă, m-am simţit cât se poate de prost… Să fim prieteni! (îl ia de braţ şi-l conduce spre masă)
ORLOVSKI: Aşa, aşa, dragii mei, ar fi trebuit să fie mai de mult. O împăcare strâmbă e mai bună decât o judecată dreaptă.
DEADIN: Excelenţă, sunt foarte bucuros că ai binevoit să fericeşti această oază a mea cu prezenţa dumitale… Sunt profund emoţionat!
SEREBREAKOV: Mulţumesc, respectele mele. Într-adevăr e o oază, şi încă una dintre cele mai frumoase!
ORLOVSKI: Şi ţie, Saşa, îţi place natura?
SEREBREAKOV: Nespus de mult. (pauză) Domnilor, deşi tăcerea e de aur, am o propunere: să vorbim cât mai mult. În situaţia noastră e singurul lucru bun ce-l putem face. Nenorocirile trebuiesc privite drept în ochi şi cu curaj, aşa cum le privesc eu, care sunt poate cel mai nenorocit dintre voi toţi.
IULIA: Domnilor, nu vă mai pun zahăr în ceai. Serviţi-l cu dulceaţă.
DEADIN (trebăluind în jurul musafirilor): Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare!
SEREBREAKOV: Scumpe Mihail Lvovici, în ultima vreme am suferit mult şi m-am gândit la atâtea lucruri, încât cred că aş putea lăsa generaţiilor care vin un tratat întreg despre felul cum trebuie să se poarte omul pe acest pământ… Cât trăieşti, înveţi, iar nenorocirile ne învaţă mai mult decât orice.
DEADIN: Să nu ne amintim de ce-a fost! Dumnezeu este mare, totul se va sfârşi cu bine.
(Sonia tresare)
JELTUHIN: De ce-ai tresărit?
SONIA: A strigat cineva.
DEADIN: Ţăranii pescuiesc raci pe râu. (pauză)
JELTUHIN: Domnilor, doar am încheiat o înţelegere: să petrecem această seară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Văd însă că nu vă ţineţi de cuvânt, zău aşa…
DEADIN (lui Serebreakov): Eu, Excelenţă, am pentru ştiinţă nu numai evlavie ci şi sentimente de rudenie… Fratele soţiei fratelui meu, Grigori Ilici, poate binevoiţi a-l cunoaşte: Konstantin Gavrilîci Novoselov a fost profesor de literatură străină…
SEREBREAKOV: N-am avut plăcerea să-l cunosc personal, dar am auzit de el.
(pauză)
IULIA: Mâine se împlinesc cincisprezece zile de la moartea lui Egor Petrovici.
HRUŞCEV: Iulicika, să nu mai vorbim despre asta…
SEREBREAKOV: Fiţi tari, domnilor, ce Dumnezeu!…
(pauză)
JELTUHIN: Suntem, nu-i vorbă, dar totuşi se simte parcă o încordare…
SEREBREAKOV: Natura, dragii mei, nu suportă goluri. Iată, a smuls de lângă mine doi oameni dragi; dar, ca să-şi repare defecţiunea, mi-a trimis îndată pe alţii la loc!… Beau deci în cinstea dumitale, prietene Leonid Stepanîci!
JELTUHIN: Mulţumesc, scumpe Alexandr Vladimirovici! Permite-mi acum să închin, la rândul meu, paharul pentru rodnica dumitale activitate pe tărâmul ştiinţei!
Mergi dârz, radiază în juru-ţi lumină,
Poporul rusesc înaintea-ţi se-nchină,
Te-nalţă în slăvi!…
SEREBREAKOV: Mulţumesc pentru urare, şi doresc din suflet ca aceste relaţii prieteneşti ale noastre să se strângă din ce în ce…
(intră Feodor Ivanovici)
8
Aceiaşi şi Feodor Ivanovici.
FEODOR IVANOVICI: Frumos, nimic de zis! O petrecere în toată regula, nu?
ORLOVSKI: Fediuşka, drăguţul tatei!
FEODOR IVANOVICI: Bine vă găsesc sănătoşi. (se sărută cu Sonia şi Iulia)
ORLOVSKI: De două săptămâni nu ne-am mai văzut. Pe unde ai umblat? Ce noutăţi ai?
FEODOR IVANOVICI: Am fost la Lena. Am aflat acolo că sunteţi aici şi, bineînţeles, n-am mai zăbovit.
ORLOVSKI: Şi pe unde te-ai mai vânturat?
FEODOR IVANOVICI: De trei zile şi trei nopţi nu mai ştiu de capul meu. Aseară am pierdut vreo cinci mii la cărţi. Beam şi pierdeam, beam şi pierdeam. Şi de cinci ori am dat câte o raită prin oraş… Parcă intrase dracu în mine.
ORLOVSKI: Dragul de tine! Te pomeneşti că nu ţi-a trecut încă mahmureala?
FEODOR IVANOVICI: Mă simt ca un prunc nou-născut. Iulka, toarnă-mi un ceai! Numai nu te zgârci la lămâie… îl vreau acru… (pauză) Ce spuneţi de Jorj, a făcut-o? Şi-a zburat ţeasta pe degeaba… Şi tocmai pe Lefoché l-a ales! Nu putea să se inspire din Smith sau din Wesson!
HRUŞCEV: Taci, patrupedule!
FEODOR IVANOVICI: Oi fi patruped, nimic de zis, dar patruped de rasă. (îşi mângâie barba) Numai barba asta câte parale face!… Uite-aşa, canalie, prostănac, patruped cum sunt, dar numai să vreau – mă ia cea mai frumoasă fată… Ia zi, Sonia, mă iei de bărbat? (lui Hruşcev) Hm, am nimerit-o cu oiştea-n gard… Pardon…
HRUŞCEV: Nu mai face pe prostul că nu-ţi şade bine.
IULIA: Eşti un om pierdut, Fedenka! În toată gubernia nu găseşti un beţivan şi un pierde-vară ca tine. Ţi-e şi milă să te uiţi la dânsul… Aşa pramatie, mai rar!
FEODOR IVANOVICI: Mai slăbeşte-mă şi tu cu dăscăleala! Mai bine vino mai aproape şi stai aici, lângă mine… Aşa, aşa. Voi veni să stau la voi vreo două săptămâni… Vreau să mă mai odihnesc… (o sărută)
IULIA: Eşti de râsul oamenilor. În loc să-i aduci mângâierea lui taică-tău la bătrâneţe, îl faci de ocară. Duci o viaţă prostească. Mai mare ruşinea!
FEODOR IVANOVICI: Mă las de băutură! Am hotărât! (îşi toarnă un păhărel de vişinată) E de prune sau de vişine?
IULIA: Păi ai spus că te laşi de băutură?…
FEODOR IVANOVICI: Un singur păhărel se poate. (bea) Pentru ofensa adusă îţi dăruiesc, Duh al pădurii, o puşcă şi doi cai. M-am hotărât, mă duc la Iulia ca să mă odihnesc vreo două săptămâni…
HRUŞCEV: Ai fi bun de trimis într-un batalion de corecţie.
IULIA (lui Feodor Ivanovici): Lasă asta, bea ceai!
DEADIN: Ia şi pesmeţi, Fedenka.
ORLOVSKI (lui Serebreakov): Până la patruzeci de ani, dragă Saşa, uite-aşa am dus-o ca Feodor al meu. Într-o bună zi ce crezi că fac?… Mă apuc să număr câte femei am nenorocit în viaţă… Am socotit, am socotit şi am ajuns la şaptezeci… atunci m-am plictisit de numărătoare. Dar când am împlinit patruzeci de ani, m-a cuprins aşa dintr-odată o lingoare, un fel de lehamite de toate, că nu mai ştiam ce-i cu mine! Încerc una, încerc alta, bag nasul prin cărţi, lucrez, fug prin străinătăţuri – geaba, frate, nimic!… Peste câtăva vreme plec la cumătrul meu, răposatul prinţ Dmitri Pavlovici. Am luat câte o gustare, apoi ne-am aşezat la masă… Iar după masă, ce crezi că ne vine în cap? Ca să ne mai treacă vremea, hai să tragem cu puştile la ţintă… Ce de popor s-a adunat, mama ta, Doamne! Era şi Ciupitul de faţă…
DEADIN: Da, da… mi-amintesc…
ORLOVSKI: Ei bine, nu mă mai întreba, parcă aveam pe suflet un pietroi, nu alta! Ei, şi până la urmă, n-am mai putut răbda, m-am întors spre oameni, cu obrazul scăldat în lacrimi, şi am strigat ca un nebun: „Prieteni, oameni buni, iertaţi-mă pentru păcatele mele. V-o cer întru numele lui Hristos!” În aceeaşi clipă, să vezi, sufletul mi s-a luminat, cuprins parcă de-o căldură mângâietoare, şi m-am simţit alt om… De atunci, dragul meu, nu se află în tot judeţul un om mai fericit decât mine! N-ai face nici tu rău să procedezi la fel.
SEREBREAKOV: Adică cum?
(pe cer se întinde o pălălaie roşietică)
ORLOVSKI: Foarte simplu. Să capitulezi şi tu…
SEREBREAKOV: Nu mai spune, mostră a filozofiei autohtone! Cum adică, să cer iertare eu? De ce? Înţeleg să-mi ceară alţii iertare…
SONIA: Tăticule, doar noi suntem vinovaţi de cele ce s-au întâmplat!
SEREBREAKOV: Zău? Domnilor, dacă nu mă-nşel, am impresia vagă că în clipa de faţă dumneavoastră faceţi aluzie la raporturile dintre mine şi soţia mea! Nu cumva credeţi într-adevăr că eu sunt vinovatul? E pur şi simplu caraghios, domnilor! După ce şi-a călcat în picioare datoria de soţie, părăsindu-mă în cele mai grele clipe ale vieţii…
HRUŞCEV: Alexandr Vladimirovici, ascultă-mă ce-ţi spun… Dumneata timp de douăzeci şi cinci de ani ai slujit cu credinţă ştiinţa, iar eu plantez pădurile şi practic medicina, dar te întreb la ce facem noi toate acestea, dacă nu cruţăm oamenii cărora le închinăm întreaga noastră muncă? Afirmăm sus şi tare că-i slujim pe oameni, dar în acelaşi timp ne distrugem fără cruţare unul pe altul. Spre exemplu, te-ntreb, ce-am făcut noi ca să-l salvăm pe Jorj de la moarte? Te mai întreb, unde se află soţia dumitale căreia noi toţi i-am adus numai jigniri? S-a dus liniştea dumitale, s-a dus liniştea fiicei dumitale… Totul s-a distrus, s-a dărâmat, s-a prefăcut în pulbere. Dumneavoastră, domnilor, m-aţi poreclit Duhul pădurii. Ei bine, nu găsiţi că atât în mine cât şi în fiecare dintre dumneavoastră sălăşluieşte un duh? Rătăcim cu toţii prin hăţişurile unei păduri şi ne pipăim calea ca orbii. Mintea, inima, cunoştinţele noastre le folosim numai pentru a ne strica propria viaţă, precum şi viaţa celor din jur.
(Elena Andreevna iese din casă şi se aşază pe banca de sub fereastră)
9
Aceiaşi şi Elena Andreevna.
HRUŞCEV: Mă socoteam întotdeauna un om de omenie, un idealist, şi în acelaşi timp nu iertam oamenilor nici cele mai mici greşeli, credeam bârfelile altora şi bârfeam şi eu alături de ei… Şi iată că atunci când soţia dumitale, încrezătoare, mi-a propus să fim prieteni, i-am trântit-o-n faţă de la înălţimea grandorii mele: „Lasă-mă! Detest prietenia dumitale!” Iată ce fel de om sunt! Port în mine un strigoi, aveţi dreptate. Sunt un om meschin, orb, o nulitate. Dar nici dumneata, domnule profesor, nu eşti un vultur!… Şi când te gândeşti că tot judeţul, toate femeile văd în mine un erou, un om înaintat al epocii, iar în dumneata o celebritate! Ce rezultă de aici? Iată ce: dacă oamenii de teapa mea sunt consideraţi în modul cel mai serios eroi, iar cei de teapa dumitale celebrităţi, rezultă că nu există nici eroi adevăraţi, nici talente, nici oameni care să ne scoată din pădurea întunecoasă pe unde orbecăim şi să repare ceea ce stricăm noi. Nu există adevăraţi vulturi care să se bucure pe drept de o binemeritată celebritate.
SEREBREAKOV: De acord cu dumneata… Vreau însă să-ţi atrag atenţia că n-am venit aici ca să polemizez cu dumneata şi să încerc a-mi apăra dreptul la celebritate…
JELTUHIN: Mişa, propun să încetaţi această discuţie.
HRUŞCEV: Mai am de spus două vorbe şi plec. Da, repet, sunt un om meschin, dar nici dumneata nu eşti un vultur… Meschin a fost şi Jorj care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-şi găurească ţeasta cu un glonte. Toţi suntem meschini şi mărunţi! Cât despre femei…
ELENA ANDREEVNA (întrerupându-l): Cât despre femei, nici ele nu sunt mai grozave… (se apropie de masă) Elena Andreevna şi-a părăsit soţul… Ei bine, credeţi că va fi în stare să folosească cum trebuie libertatea dobândită? N-aveţi nicio grijă… Se va întoarce curând… (se aşază la masă) Poftim, s-a şi întors!
(rumoare generală)
DEADIN (râzând în hohote): Formidabil, nu? Domnilor, rogu-vă smerit a nu-l decapita încă pe vinovat… Lăsaţi-l să-şi spună ultimul cuvânt! Excelenţă, precum Paris a răpit-o pe frumoasa Elenă, tot aşa şi eu, cu un chip mai puţin atrăgător ca al său, am răpit-o pe soaţa dumneavoastră… Da, frate Horaţiu, află că pe lumea aceasta există multe lucruri pe care înţelepţii lumii nu le pot pricepe!
HRUŞCEV: Nu mai înţeleg nimic… De unde ai apărut, Elena Andreevna?
ELENA ANDREEVNA: De două săptămâni mă aflu în casa lui Ilia Ilici… Ce vă tot uitaţi aşa la mine? Bună seara! Am stat sub fereastră şi am auzit întreaga discuţie. (o îmbrăţişează pe Sonia) Să ne-mpăcăm, draga mea copilă… Pace şi bună înţelegere!
DEADIN (frecându-şi mâinile): Formidabil, nu?
ELENA ANDREEVNA (lui Hruşcev): Mihail Lvovici (îi întinde mâna), să uităm tot ce-a fost. Bine vă găsesc, Feodor Ivanîci… Iulicika…
ORLOVSKI: Draga de ea, frumoasa soţie a profesorului nostru, s-a întors! Iar a venit printre noi…
ELENA ANDREEVNA: Îmi era dor de voi toţi. Îmi pare bine că te văd, Alexandr! (îi întinde mâna, dar Serebreakov se întoarce în altă parte) Alexandr!
SEREBREAKOV: Ţi-ai călcat în picioare datoria de soţie.
ELENA ANDREEVNA: Alexandr!
SEREBREAKOV: Desigur, sunt foarte bucuros că te văd, însă o să vorbim acasă, nu aici… (pleacă de la masă)
ORLOVSKI: Saşa!
(pauză)
ELENA ANDREEVNA: Deci, dragă Alexandr, problema relaţiilor noastre se rezolvă foarte simplu: în niciun fel. Fie şi aşa, n-avem încotro! Nu sunt decât o figură episodică, un canar, o muiere ca toate muierile… O să-mi trăiesc şi eu veacul umblând de colo-colo prin casă, mâncând, bând şi ascultându-l pe soţul meu cum îmi vorbeşte despre gută, despre drepturile sale, despre meritele pe care le are… De ce-aţi lăsat ochii în pământ, vă simţiţi prost? Mai bine să bem vişinată! Umpleţi-mi paharul, fie ce-o fi!
DEADIN: Aşa, aşa! Nu vă mai faceţi griji, toate or să treacă şi-o să fie bine.
FEODOR IVANOVICI (se apropie emoţionat de Serebreakov): Alexandr Vladimirovici, sunt profund emoţionat… Te rog din suflet, fii îngăduitor cu soţia dumitale, spune-i o singură vorbă bună şi-ţi dau cuvântul meu de cinste că am să-ţi rămân cel mai devotat prieten şi am să-ţi ofer în dar cea mai frumoasă troică a mea!
SEREBREAKOV: Mulţumesc, dar nu înţeleg la ce te referi…
FEODOR IVANOVICI: Hm… nu înţelegi… Atunci ascultă: într-o zi, întorcându-mă de la vânătoare, zăresc pe creanga unui copac un ciuf… Trag un foc – nimic! Trag al doilea – nimic! Trag şi al treilea – geaba, nici nu se sinchiseşte! Se uită la mine şi clipeşte din ochi.
SEREBREAKOV: La cine te referi?
FEODOR IVANOVICI: La ciuf, la cine altul? (se întoarce la masă)
ORLOVSKI (ciulind urechea): Auziţi, domnilor?… Mai încet. Parcă bate clopotul de alarmă…
FEODOR IVANOVICI (zărind pălălaia de pe cer): Ia uitaţi-vă ce pălălaie pe cer!
ORLOVSKI: Într-adevăr… Iar noi stăm aici şi nu vedem nimic!
DEADIN: Grozavă pălălaie!
FEODOR IVANOVICI: Straşnică iluminaţie! Arde undeva pe lângă Alexeevka.
HRUŞCEV: Nu cred. Alexeevka e mai la dreapta… Cred că-i la Novo-Petrovsk.
IULIA: Vai ce frică-mi este de incendii!
HRUŞCEV: Da, am dreptate. E la Novo-Petrovsk.
DEADIN (strigă): Semion, du-te la stăvilar! Poate vezi de acolo ce anume arde.
SEMION (strigă): Arde pădurea din Telibeev.
DEADIN: Ce anume?
SEMION: Pădurea din Telibeev.
DEADIN: Pădurea, auziţi…
(pauză mai îndelungată)
HRUŞCEV: Trebuie să mă duc acolo să dau o mână de ajutor… Iertaţi-mă, domnilor, poate am fost prea brutal astăzi, dar niciodată n-am fost mai deprimat decât acum… Simt ca o piatră pe suflet. Dar nu-i nimic, o să treacă şi asta! Trebuie să fim demni şi să ne ţinem bine pe propriile picioare! N-aveţi grijă, n-am să mă-mpuşc şi n-am să mă arunc sub roata morii… Chiar dacă nu sunt erou, am să devin erou! Am să înalţ aripi de vultur şi n-o să mă sperie nici flăcările incendiilor şi nici dracu în persoană! N-au decât să ardă pădurile – am să răsădesc altele! N-are decât să nu mă iubească o femeie – am să găsesc alta! (pleacă grăbit)
ELENA ANDREEVNA: Ce om minunat!… Un adevărat bărbat!…
ORLOVSKI: Mda!… Auziţi, cică: „N-are decât să nu mă iubească o femeie – am să găsesc alta!” Cum înţelegeţi, mă rog, dumneavoastră această afirmaţiune?
SONIA: Luaţi-mă de aici… Vreau să plec…
SEREBREAKOV: Da, e timpul să plecăm. Umezeala mi-a pătruns la oase. Pe unde mi-oi fi lăsat pledul şi paltonul?…
JELTUHIN: Pledul e în trăsură, iar paltonul e aici. (îi întinde paltonul)
SONIA (foarte agitată): Luaţi-mă de aici… Vreau să plec…
JELTUHIN: Sunt la dispoziţia dumitale…
SONIA: Nu, nu, plec cu năşicul! Ia-mă cu dumneata, năşicule…
ORLOVSKI: Plecăm numaidecât, draga mea, plecăm numaidecât… (o ajută să se îmbrace)
JELTUHIN (aparte): Dracu mai pricepe… Numai jigniri şi umilinţe…
(Feodor Ivanovici şi Iulia aşază în coşuri vesela şi şerveţelele de masă)
SEREBREAKOV: A început iar să mă doară talpa piciorului stâng… Uf, reumatismul ăsta blestemat! Iar n-am să dorm… toată noaptea.
ELENA ANDREEVNA (încheind paltonul soţului său): Ilia Ilici, fii atât de drăguţ şi adă-mi din casă pălăria şi jacheta!
DEADIN: Numaidecât! (intră în casă şi se întoarce cu pălăria şi jacheta)
ORLOVSKI: S-a speriat, drăguţa de ea, de incendiu! Iată-l că se stinge… A pălit cerul în partea aceea.
IULIA: A mai rămas o jumătate de borcan de dulceaţă… O s-o mănânce Ilia Ilici… (fratelui său) Leonicika, ia coşul.
ELENA ANDREEVNA: Sunt gata de drum. (soţului său) Ia-mă, simbol al geniului şi veşniciei, şi ascunde-mă în cele douăzeci şi şase de camere ale tale!… Că altceva nici nu merit!
SEREBREAKOV: Simbol al geniului şi veşniciei… Nu-i rău spus. Aş putea chiar să râd de această figură de stil, dar mă împiedică durerea de la picior. (către ceilalţi) La revedere, domnilor! Vă mulţumesc pentru trataţie şi pentru plăcuta societate… A fost o seară minunată, un ceai minunat, totul a fost bine, dar, iertat să-mi fie, cu un lucru n-am fost de acord: cu această filozofie autohtonă a dumneavoastră şi cu părerile dumneavoastră despre viaţă… Nu, domnilor, trebuie să acţionăm… da, da! Să acţionăm, domnilor… Asta e… Şi acum, la revedere…
(pleacă împreună cu Elena Andreevna)
FEODOR IVANOVICI: Haide, băsmăluţo! (lui taică-su) Cu bine, tăicuţă!
(pleacă cu Iulia)
JELTUHIN (cu coşul în mână, venind după ei): Uf, al naibii coş, greu mai e!… Nu pot să sufăr petrecerile astea la „aer liber” (pleacă şi strigă dintre culise) Alexei, trage trăsura mai aproape.
10
Orlovski, Sonia şi Deadin.
ORLOVSKI (Soniei): Ei, ce te-ai aşezat? Să mergem, puicuţo…
(pornesc amândoi)
DEADIN (aparte): Parcă s-au vorbit, niciunul nu-şi ia rămas-bun de la mine… Sunt formidabili! (stinge lumânările)
ORLOVSKI (Soniei): De ce te-ai oprit? Nu mergi?
SONIA: Nu pot merge, năşicule… Nu m-ajută puterile! Sunt disperată, năşicule… disperată! O mare greutate mă apasă pe inimă…
ORLOVSKI (neliniştit): Dar ce s-a-ntâmplat, sufleţelule, ce ai?
SONIA: Să mai rămânem aici… Să mai stăm puţin.
ORLOVSKI: Ba să plecăm, ba să mai stăm… Nu mai înţeleg nimic!
SONIA: Aici mi-am pierdut astăzi fericirea, năşicule, aici… Nu mai pot… De ce oare n-am murit până acum? Era mai bine!… (îl îmbrăţişează) Ah, dacă ai şti, dacă ai şti!
ORLOVSKI: Să-ţi aduc puţină apă, vrei?… Haide, aşază-te…
DEADIN: Ce s-a-ntâmplat, Sofia Andreevna, ce ai? Ah, tremur tot… Ce-i asta? (văitându-se) Nu pot vedea asemenea scene, nu pot…
SONIA: Ilia Ilici, dragule, du-mă la locul incendiului… Te implor!
ORLOVSKI: La locul incendiului? Ce să faci acolo?
SONIA: Te implor, du-mă acolo, altfel plec singură. Sunt disperată, năşicule, mă auzi? Nu mai pot suporta… Du-mă la locul incendiului!
(intră Hruşcev. E grăbit)
11
Acelaşi şi Hruşcev.
HRUŞCEV (strigând): Ilia Ilici!
DEADIN: Sunt aici! Ce vrei?
HRUŞCEV: Nu pot merge pe jos. Dă-mi un cal.
SONIA (recunoscându-l pe Hruşcev, fericită): Mihail Lvovici! (se îndreaptă spre el) Mihail Lvovici! (lui Orlovski) Lasă-ne singuri, năşicule, am de vorbit cu el. (lui Hruşcev) Mihail Lvovici, ai spus astă seară că ai să găseşti o altă femeie… (lui Orlovski) Lasă-ne singuri, năşicule… (lui Hruşcev) Ei bine, ai găsit-o… Sunt acum o altă femeie! Am aflat acum adevărul, l-am aflat… Te iubesc… Te… te iubesc!…
ORLOVSKI: Haida-de… Comedie cu final tragic! (râde în hohote)
DEADIN: Uluitor, domnilor!
SONIA (lui Orlovski): Lasă-ne singuri, năşicule. (lui Hruşcev) Da, am aflat adevărul, l-am aflat în sfârşit… Nu-mi trebuieşte nimic altceva… Mai spune-mi un cuvânt, spune-mi… Eu ţi-am spus tot ce-am avut de spus…
HRUŞCEV (strângând-o în braţe): Porumbiţa mea!
SONIA: Poţi rămâne, năşicule… (lui Hruşcev) De fiecare dată când îmi declarai dragostea, mă sufocam de fericire, dar… dar, dragul meu, eram încătuşată de prejudecăţi. Mă împiedica să fiu sinceră cu tine exact ceea ce-l împiedică pe taică-meu să-i zâmbească Elenei… Acum însă, sunt liberă ca o pasăre…
ORLOVSKI (râzând în hohote): În sfârşit, văd şi eu un cor cântând la unison… Sau, cum s-ar spune, au ajuns înecaţi la mal!… Am deosebita onoare de a vă prezenta omagiile mele! (se înclină adânc) Şi totuşi sunteţi nişte neruşinaţi, porumbeilor! Aţi întins coarda, aţi întins-o… pân-aţi rupt-o! Dar spre binele vostru!
DEADIN (îmbrăţişându-l pe Hruşcev): Mişenka, iubitule, câtă bucurie mi-ai pricinuit azi!
ORLOVSKI (îmbrâţişând-o şi sărutând-o pe Sonia): Finuţă dragă, porumbiţa mea… (Sonia râde în hohote) Ei, poftim, iar s-a pornit!…
HRUŞCEV: Domnilor, daţi-mi voie, încă nu-mi pot veni în fire… Lăsaţi-mă să mai vorbesc cu ea… Lăsaţi-mă… Vă implor!
(intră Feodor Ivanovici şi Iulia)
12
Aceiaşi, Feodor Ivanovici şi Iulia
IULIA: Of, Fedenka, nu te cred! Minţi cu atâta neruşinare!
ORLOVSKI: Psst! Linişte, copii! Vine hoţomanul meu… Hai să ne ascundem, să nu ne vadă…
(Orlovski, Deadin, Hruşcev şi Sonia se ascund)
FEODOR IVANOVICI: Mi-am uitat aici cravaşa şi o mănuşă.
IULIA: Fedenka, de ce mă minţi?
FEODOR IVANOVICI: Ei şi ce-i dacă mint!… N-am poftă să vin acum la tine… Ne plimbăm puţin şi după aceea… vin!
IULIA: Câtă bătaie de cap o să am cu tine, Fedenka! Când mă gândesc, mă cuprinde groaza! (face un gest de disperare cu mâinile) Ei, poftim! Spune-mi şi tu, nu-i un zăpăcit Ciupitul ăsta al nostru?! Nici nu se sinchiseşte să strângă masa!… Şi dacă fură careva samovarul? Halal de tine, Ciupitule, ai îmbătrânit, dar minte tot de copil ai!
DEADIN (aparte): Sărut mânuşiţele pentru compliment.
IULIA: Când veneam încoace, parcă am auzit pe cineva râzând…
FEODOR IVANOVICI: Or fi muierile care se scaldă în râu… (ridică o mănuşă) A cui o fi mănuşa asta? Trebuie să fie a Soniei… Sărăcuţa de ea, parcă a muşcat-o strechea… E îndrăgostită lulea de Duhul pădurii, iar el, prostul, nici nu bagă de seamă…
IULIA (supărată): Aş vrea să ştiu, unde mă duci?
FEODOR IVANOVICI: La stăvilar… Să ne mai plimbăm puţin… Un loc mai frumos decât acesta nu se află în tot judeţul!… E o încântare a ochiului!
ORLOVSKI (aparte): Fecioraşule, frumuseţea tatei, bărbosul meu drag!…
IULIA: Parcă am auzit pe cineva vorbind.
FEODOR IVANOVICI: „Minuni, minuni – strigoi şi zâne pe-aceste locuri rătăcesc…” Mda, frăţioare, asta-i viaţa! (o bate pe umăr)
IULIA: Mulţumesc pentru frăţior!
FEODOR IVANOVICI: Ei, şi acum să vorbim ca doi oameni paşnici… Iată despre ce este vorba… Eu, precum ştii, am trecut prin ciur şi prin dârmon în cei treizeci şi cinci de ani ai mei pe care-i am şi n-am dobândit altceva în viaţă decât gradul de locotenent în armata sârbă şi cel de subofiţer de rezervă în armata noastră… Prin urmare, mă aflu în stare de suspensie între pământ şi cer… Şi acum, închipuie-ţi, mi-a venit o idee genială: că dacă mă-nsor, îmi vin minţile la loc şi-mi schimb năravul, adică felul de viaţă… Ce zici, ai curajul să mă iei de bărbat? Alta mai bună decât tine nici că-mi trebuieşte…
IULIA (fâstâcită): Hm… Să vedem… Dar mai întâi să te cuminţeşti, Fedenka…
FEODOR IVANOVICI: Mai lasă marafeturile! Haide, spune-mi drept de la obraz!
IULIA: Mi-e ruşine… (aruncând o privire în jur) Să nu ne audă cineva… Mi se pare că se uită Ciupitul pe fereastră…
FEODOR IVANOVICI: Ţi se năzare…
IULIA (se aruncă de gâtul lui): Fedenka!
(Sonia izbucneşte în hohote de râs; Orlovski, Deadin şi Hruşcev aplaudă strigând: Bravo! Bravo!)
FEODOR IVANOVICI: Ptiu! M-aţi speriat! De unde v-a scos necuratul?
SONIA: Iulicika, felicitările mele! Şi eu, şi eu, la fel ca tine!…
(râsete, pupături, veselie)
DEADIN: E uluitor, domnilor! De-a dreptul uluitor!
CORTINA
Cehov a început să lucreze la această piesă în anul 1888.
Pe la începutul lui octombrie, piesa a fost terminată şi trimisă spre aprobare cenzurii. Pe exemplarul cenzurat, care se păstrează până în ziua de azi, se află data aprobării: „10 octombrie 1889”. Cenzorul a făcut două modificări. În actul întâi, scena a 6-a, în replica lui Voiniţki la adresa Soniei: „Şi cu cine ai vrea să se mărite, mă rog? Humboldt s-a grăbit să moară. Edison se află în America, Lassalle a dat şi el ortul popii…” în cea de a doua redacţie în loc de „Lassalle” găsim „Schopenhauer”. În scena a 7-a, actul întâi, în monologul lui Hruşcev: „Când sădesc un mesteacăn şi-l văd apoi înfrunzind şi legănându-se în vânt, sufletul mi se umple de mândrie că l-am ajutat şi eu pe Dumnezeu să creeze un organism viu, în cea de a doua redactare cuvintele subliniate au fost înlocuite prin: „… că datorită mie a apărut pe lume o viaţă în plus”.
În aceleaşi zile, piesa a fost discutată în şedinţa neoficială a secţiei din Petersburg a Comitetului literar şi respinsă. Cehov n-a cerut explicaţii Comitetului, nedorind să apară în postura unui solicitant. La 21 octombrie, Cehov îi scrie lui A. N. Pleşceev următoarele: „N-am primit niciun răspuns şi nicio motivare de la nimeni; nu ştiu nimic, iar personal nu vreau să intervin, ca nu cumva intervenţia mea să fie interpretată ca o rugăminte sau ca o dorinţă arzătoare de a mă încununa cu laurii Alexandrinsk-ului…” Într-o notă apărută în Peterburgskaia gazeta, Cehov a aflat că piesa a fost apreciată în Comitet ca o „excelentă nuvelă dramatizată, dar nu o dramă” (Peterburgskaia gazeta, 1889, nr. 287). Ştirea l-a întristat. În acelaşi sens şi-au exprimat părerea asupra piesei A. P. Lenski şi V. I. Nemirovici-Dancenko. În scrisoarea sa de răspuns adresată lui Lenski (2 noiembrie 1889), Cehov îi scrie acestuia că refuză categoric să facă vreo modificare piesei şi că intenţionează să nu mai scrie niciodată piese de teatru: „N-am să mai scriu niciodată piese mari. Pentru treaba asta n-am nici timp, nici talent şi nici dragoste suficientă pentru acest gen de literatură… N-am să transform Duhul pădurii, ci am să-l dau vreunui teatru particular.”
Supunând piesa în prealabil unor transformări serioase, Cehov a predat-o teatrului Abramovei. Textul a fost litografiat de E. N. Rassohina (Moscova, 1890).
După primul spectacol, aprecierile criticilor au fost aproape în unanimitate defavorabile piesei. N-a fost înţeles nici conţinutul ei ideologic, nici principiile construcţiei dramatice. Lui Cehov i se reproşa redarea mecanică a vieţii, oarba copiere a realităţii, nerespectarea exigenţelor scenice (Moskovskie vedomosti, 1890, nr. 1; Artist, 1890, nr. 6; Teair i jizni, 1889, nr. 439; Budilnik, 1890, 7 ianuarie etc). Cehov refuză propunerile revistelor Svernii vestnik şi Artist de a-i publica piesa. Şi, în perioada de mai târziu, Cehov s-a opus oricăror tentative de punere în scenă a piesei, şi cu atât mai mult publicării ei. În februarie 1897, la întrebarea lui N. P. Cehov dacă nu este de acord ca piesa să-i fie jucată pe scena teatrului din Iaroslavl A. P. Cehov îi răspunde următoarele: „Repet, Duhul pădurii nu poate fi jucată”. În 1899, A. I. Urusov îi cere lui Cehov consimţământul de a-i publica piesa, la care Cehov răspunde: „Te rog din suflet nu te supăra, dar nu-mi pot publica Duhul pădurii. O detest şi caut s-o uit. O fi de vină ea, ori condiţiunile în care a fost scrisă şi jucată pe scenă – nu ştiu. Ştiu însă că pentru mine ar fi o lovitură grea dacă vreo putere oarecare ar scoate-o de sub obroc şi ar face-o să trăiască. Iată un minunat exemplu de pervertire a simţului paternităţii!” (Scrisoarea din 16 octombrie 1899)
Cehov nu şi-a inclus piesa în culegerea de Opere.
