ACTUL AL TREILEA
Salon în casa lui Serebreakov. Trei uşi: în dreapta, în stânga şi la mijloc. E ziuă. Se aude dintre culise pianul şi vocea Elenei Andreevna interpretând aria lui Lenski din „Evgheni Oneghin”, cântată înainte de duel.
1
Orlovski, Voiniţki şi Feodor Ivanovici, acesta din urmă poartă un costum de cerchez şi ţine în mână o căciulă caucaziană.
VOINIŢKI (ascultând muzica): Cântă Elena Andreevna… E aria mea preferată… (muzica încetează) Da… frumoasă arie… Mi se pare că niciodată n-am fost mai plictisiţi decât acum…
FEODOR IVANOVICI: N-ai văzut, dragule, ce-nseamnă plictiseala adevărată. Când eram voluntar în Serbia pe vremea războiului, să fi văzut acolo plictiseală! Arşiţă, zăpuşeală, murdărie, capul îţi vâjâia după cheful din noaptea trecută… Într-una din zile şedeam într-o magazie infectă împreună cu căpitanul Kaşkinazi… Epuizaserăm toate subiectele de discuţie, n-aveam unde ne duce, nici ce face, de băutură nu ne ardea, într-un cuvânt, plictiseală cumplită de-ţi venea să-ţi bagi capul în ştreang, nu alta! Şedeam aşa ca două tarantule şi ne uitam unul la altul – eu la el, şi el la mine fără a ne spune o vorbă. Trece aşa o oră, mai trece una, şi noi tot ne privim – când deodată îl văd că sare în picioare, trage sabia şi… tabără asupra mea! Aferim! Se-nţelege că n-am stat ca să-mi zboare căpăţâna, că era gata-gata s-o facă… şi, pun mâna şi eu pe sabie! Ei, să fi văzut atunci bătălie!… Ţac – ţac, ţac – ţac… Abia au reuşit să ne despartă. Eu, ce să zic, am scăpat teafăr, dar căpitanul Kaşkinazi poartă şi astăzi pe obraz cogeamite cicatrice. Ca să vedeţi unde-i poate duce uneori plictiseala pe oameni…
ORLOVSKI: Da, se întâmplă.
(intră Sonia)
2
Aceiaşi şi Sonia.
SONIA (aparte): Nu-mi mai găsesc locul… (merge zâmbind)
ORLOVSKI: Încotro, pisicuţo? Mai stai cu noi.
SONIA: Fedea, vino să-ţi spun ceva… (îl duce pe Feodor Ivanovici într-un colţ al salonului) Vino mai aproape…
FEODOR IVANOVICI: Ce s-a-ntâmplat? Îţi radiază faţa ca soarele pe cer…
SONIA: Fedea, dă-mi cuvântul tău de onoare că ai să-mi îndeplineşti rugămintea!
FEODOR IVANOVICI: S-auzim.
SONIA: Du-te, te rog, la… la Duhul pădurii…
FEODOR IVANOVICI: Şi pentru ce, mă rog, să mă duc la el?
SONIA: Aşa… în vizită… Întreabă-l de ce n-a mai dat pe la noi… de două săptămâni.
FEODOR IVANOVICI: Ţi s-au făcut obrajii ca doi bujori! Aha, ţi-e ruşine! Domnilor, Sonia e îndrăgostită!
TOŢI: S-a ruşinat, s-a ruşinat!
(Sonia îşi acoperă faţa cu mâinile şi fuge din salon)
FEODOR IVANOVICI: Rătăceşte toată ziua ca o umbră dintr-o odaie în alta şi nu-şi află locul. E îndrăgostită de Duhul pădurii.
ORLOVSKI: Bună fată… Mi-e dragă. Visam, Fediuşa, că ai s-o iei de nevastă, căci o noră ca ea să cauţi cu lumânarea şi tot nu găseşti! Se vede că Domnul nu vrea să mă fericească… Şi ce bine ar fi fost! Închideam ochii şi mă gândeam: iaca, vin în casa ta, nevastă tânără, cămin familial, samovarul fâsâie…
FEODOR IVANOVICI: Nu prea mă prind eu cu de-alde astea! Şi chiar dacă ar da peste mine damblaua însurătorii, aş alege-o mai curând pe Iulia. Cel puţin e mică de stat, iar dintre toate relele se recomandă să alegi întotdeauna răul cel mai mic… Şi apoi mai e şi gospodină… (se loveşte cu palma peste frunte) Am o idee!
ORLOVSKI: Ce idee?
FEODOR IVANOVICI: Să bem un pahar de şampanie!
VOINIŢKI: E devreme încă… Şi cald pe deasupra. Ai puţină răbdare…
ORLOVSKI (mâncându-l din ochi): Fecioraşul meu, mândreţea mea! I-a venit pofta să bea un pahar de şampanie, mititelul de el!…
(intră Elena Andreevna)
3
Aceiaşi şi Elena Andreevna.
(Elena Andreevna străbate scena)
VOINIŢKI: Admiraţi-o vă rog, domnilor! Umblă şi se leagănă de lene ce-i e. Drăguţ! Foarte drăguţ!
ELENA ANDREEVNA: încetează, Jorj… E destulă plictiseală şi fără bombăneala dumitale.
VOINIŢKI (tăindu-i drumul): Gândiţi-vă, domnilor, ce talent! Ce suflet de artist are! Şi ia priviţi-o câtă apatie, lâncezeală… Şi câte virtuţi, Doamne, câte virtuţi! Te-ar apuca leşinul de-ai sta să le înşiri pe toate, zău aşa!…
ELENA ANDREEVNA: Nu le mai înşira, şi lasă-mă să trec…
VOINIŢKI: Nu cumva te chinuie melancolia? (cu vioiciune) Haide, draga mea, minunată făptură, fii deşteaptă! În venele dumitale curge sânge de zână a apelor – fii zână!
ELENA ANDREEVNA: Lasă-mă să trec!
VOINIŢKI: Dă-ţi drumul măcar o dată în viaţă şi îndrăgosteşte-te cât mai curând de vreun duh al apelor…
FEODOR IVANOVICI: Şi bâldâbâc cu capu-n bulboană pentru ca Herr profesor şi noi toţi să rămânem cu gura căscată!
VOINIŢKI: Ce zici, zână a apelor? Iubeşte cât mai e vreme de iubit!
ELENA ANDREEVNA: Degeaba mă tot învăţaţi ce să fac. Parcă nu m-aş pricepe cum să trăiesc dacă aş fi singură! Aş zbura ca o pasăre liberă departe de voi toţi, ca să nu mai văd chipurile astea somnoroase, să nu mai aud toate vorbele astea anoste, să uit că existaţi pe lume!… Nimeni nu s-ar fi încumetat atunci să mă înveţe ce am de făcut. Dar n-am destulă voinţă ca s-o fac. Sunt o fricoasă, mi-e ruşine până şi de umbra mea şi mi se pare că dacă aş face acest pas, toate nevestele mi-ar lua exemplul şi şi-ar părăsi bărbaţii, iar pe mine m-ar pedepsi Dumnezeu şi m-ar chinui toată viaţa remuşcările de conştiinţă. Altfel v-aş arăta cum se poate trăi! (pleacă)
ORLOVSKI: Drăguţa de ea, frumoasa mea…
VOINIŢKI: Am impresia că în curând am să încep s-o urăsc pe această femeie! Poftim, sfiiciunea personificată, dar filozofează ca un diac bătrân încântat de propriile virtuţi! Mi se strepezesc dinţii când mă uit la ea!
ORLOVSKI: Lasă, lasă… Pe unde o fi profesorul?
VOINIŢKI: E în cabinetul său. Scrie, ca de obicei.
ORLOVSKI: M-a chemat printr-o scrisoare, cică ar avea o treabă cu mine. Nu ştiţi cumva despre ce este vorba?
VOINIŢKI: Mofturi, n-are nicio treabă… Scrie prostii peste prostii, bombăne toată ziua şi o face pe gelosul. Asta-i toată treaba dumnealui.
(prin uşa din dreapta intră Jeltuhin şi Iulia)
4
Aceiaşi, Jeltuhin şi Iulia.
JELTUHIN: Respectele mele, domnilor.
IULIA: Bună ziua, năşicule! (îl sărută) Bine te găsesc, Fedenka! (îl sărută) Îmi pare bine că te văd, Egor Petrovici! (îl sărută)
JELTUHIN: Alexandr Vladimirovici e acasă?
ORLOVSKI: Acasă. E în cabinetul său.
JELTUHIN: Mă duc la el. M-a chemat printr-o scrisoare, cică ar avea o treabă cu mine… (pleacă)
IULIA: Egor Petrovici, ai primit orzul pe care mi l-ai cerut prin scrisoarea dumitale?
VOINIŢKI: Mulţumesc, l-am primit. Cât îţi sunt dator? Mi se pare că şi în primăvară m-aţi mai împrumutat cu ceva, dar nu mai ţin minte cu ce anume… Trebuie să facem socoteala, ca să nu ne-ncurcăm pe urmă…
IULIA: În primăvară v-am dat opt merţe de secară, două junci, un juncan şi de la curtea dumitale mi s-a cerut nişte unt…
VOINIŢKI: Şi cât am de plată?
IULIA: Adă-mi abacul şi-ţi spun numaidecât, Egor Petrovici, că aşa e cam greu…
VOINIŢKI: Ţi-l aduc îndată…
(pleacă şi se întoarce numaidecât cu abacul)
ORLOVSKI: Ce-ţi face fratele, pisicuţo, e sănătos?
IULIA: Slavă Domnului. Ia spune, năşicule, unde ţi-ai cumpărat cravata asta?
ORLOVSKI: Am luat-o din oraş, de la Kirpiciov.
IULIA: E tare drăguţă. Am să-i iau şi lui Leonicika una.
VOINIŢKI: Poftim abacul.
(Iulia se aşază şi începe să calculeze)
ORLOVSKI: Ce noroc pe capul lui Leonea ăsta, zău aşa! O gospodină ca ea, mai rar! Un dop de fată, dar treabă face cât zece!
FEODOR IVANOVICI: Iar el se preumblă de colo până colo şi taie frunză la câini. Mare pramatie!
ORLOVSKI: Băsmăluţa mea dragă… Ştiţi, domnilor, că poartă basma pe cap! Mă duc vineri în târg şi ce credeţi că văd? Se plimba fata noastră printre cărăuşi, cu băsmăluţa pe cap…
IULIA: Poftim, m-aţi încurcat…
VOINIŢKI: Aş zice, domnilor, să mai schimbăm locul, că m-am plictisit aici. Să mergem în sala mare… (cască)
ORLOVSKI: Cum doriţi, îmi este indiferent.
(ies toţi pe uşa din stânga)
IULIA (singură, după pauză): Fedenka s-a gătit ca un cecen. Ce-nseamnă şi părinţii ăştia care nu ştiu să dea copiilor o creştere mai de Doamne-ajută!… Bărbat mai frumos decât el nici nu găseşti în tot judeţul: inteligent, bogat, dar ce folos?… Un pierde-vară… (socoate mai departe la abac)
(intră Sonia)
5
Iulia şi Sonia.
SONIA: Erai aici, Iulicika? Nici nu ştiam c-ai venit…
IULIA (sărutând-o): Scumpa mea!
SONIA: Şi ce faci aici? Socoţi? Mă uit la tine şi mă cuprinde invidia… Ce bună gospodină eşti tu! De ce nu vrei să te măriţi?
IULIA: Nu vreau… Au venit câţiva să mă peţească, dar i-am refuzat. Nu, n-am să pot niciodată să-mi găsesc un bărbat ca lumea!
SONIA: De ce?
IULIA: Pentru că n-am şcoală. Nu ştii că am fost luată din clasa a doua de liceu?
SONIA: Şi de ce te-au luat?
IULIA: Pentru nepricepere şi lene.
(Sonia râde)
IULIA: De ce râzi, Sonicika?
SONIA: Pentru că în capul meu se petrec lucruri ciudate… Dacă ai şti, Iulicika, ce fericită sunt astăzi! Atât de fericită! Nu-mi găsesc locul… Hai, mai bine să stăm de vorbă, vrei? Ia spune-mi, ai fost cândva îndrăgostită?
(Iulia dă din cap afirmativ)
SONIA: Zău? De cine? E un bărbat interesant?
(Iulia îi şopteşte ceva la ureche)
SONIA: De Feodor Ivanîci?
IULIA (dând afirmativ din cap): Şi dumneata?
SONIA: Şi eu… numai că nu de Feodor Ivanîci. (râzând) Ei, mai spune-mi ceva…
IULIA: Sonicika, de multă vreme voiam să-ţi vorbesc…
SONIA: Te ascult.
IULIA: Voiam să-ţi mărturisesc… Să-ţi spun… Ştii doar că întotdeauna mi-ai fost dragă… Am multe cunoştinţe, multe prietene, dar… dar dumneata îmi eşti mai dragă decât toate… Dacă mi-ai spune: „Iulicika, dă-mi o duzină de cai, ori, să zicem, două sute de oi”, ţi-aş da cu dragă inimă… Nu mi-ar părea rău de nimic…
SONIA: De ce te-ai oprit, Iulicika?
IULIA: Mi-e ruşine, nu ştiu cum… Ştii doar cât de mult ţin la dumneata. Îmi eşti mai dragă decât toate prietenele… Nu eşti mândră… Iartă-mă, nici n-am observat ce rochiţă drăguţă ai!…
SONIA: Lasă rochiţa, vorbim după aceea… Haide, spune-mi ce ai de spus.
IULIA (emoţionată): Nu ştiu cum să încep… ca să nu mă crezi proastă… Pentru fericirea dumitale… pentru… pentru… N-ai vrea să-l iei pe Leonicika de bărbat? (îşi acoperă faţa cu mâinile)
SONIA (ridicându-se): Să nu mai vorbim despre asta, Iulicika… Să nu mai vorbim…
(intră Elena Andreevna)
6
Aceiaşi şi Elena Andreevna.
ELENA ANDREEVNA: Oriunde mă duc, în orice cameră intru, mă izbesc sau de Jorj, sau de cei doi Orlovski! Pur şi simplu n-ai loc de ei. M-a apucat şi durerea de cap! Ce-or fi căutând aici? De-ar pleca odată!
IULIA (printre lacrimi): Bună ziua, Elena Andreevna! (vrea să o sărute)
ELENA ANDREEVNA: Bună ziua, Iulicika. Iartă-mă, dar nu-mi place să mă sărut prea des. Sonia, ce face tata? (pauză) Sonia, de ce nu-mi răspunzi? Te-am întrebat, ce face tata? (pauză) Ce ai, eşti supărată pe mine?
SONIA: Vrei să ştii ce am? Vino încoace… (o duce ceva mai la o parte) Am să-ţi spun… Mi-e sufletul prea plin astăzi ca să pot sta de vorbă cu dumneata şi să mă prefac. Poftim! (îi întinde o scrisoare) Am găsit-o în parc. Iulicika, vino cu mine!
(iese împreună cu Iulia pe uşa din stânga)
7
Elena Andreevna, apoi Feodor Ivanovici.
ELENA ANDREEVNA (singură): Ce-o fi însemnând asta? O scrisoare de la Jorj către mine! Dar ce vină am eu? O, câtă cruzime, ce lipsă de omenie!… Auzi dumneata, îi e sufletul prea plin ca să stea de vorbă cu mine… Doamne, Dumnezeule, ce jignire!… Îmi vine ameţeala… ah!
FEODOR IVANOVICI (intră pe uşa din stânga şi traversează scena): De ce oare tresari când mă vezi? (pauză) Hm… (îi ia scrisoarea din mână şi o face bucăţele) Lasă, te rog, fleacuri d-astea. Trebuie să te gândeşti numai la mine!
(pauză)
ELENA ANDREEVNA: Ce-nseamnă asta?
FEODOR IVANOVICI: Asta înseamnă că atunci când am pus ochii pe cineva, nu-mi mai scapă din mână.
ELENA ANDREEVNA: Ba înseamnă că eşti un prost şi un obraznic!
FEODOR IVANOVICI: Astă seară la ora şapte şi treizeci de minute ai să mă aştepţi la marginea parcului lângă podeţ… Nu mai am nimic de adăugat. Aşadar, rămâne stabilit, îngeraşule, la ora şapte şi treizeci… (încearcă s-o ia de mână)
(Elena Andreevna îi trage o palmă)
FEODOR IVANOVICI: Hm!… Serioasă obiecţie…
ELENA ANDREEVNA: Să piei din ochii mei!
FEODOR IVANOVICI: M-am şi executat… (pleacă dar se întoarce din drum) Sunt profund mişcat… Să discutăm ca doi oameni paşnici… Vezi dumneata, prin toate am trecut în viaţă… Am mâncat până şi ciorbă de peşti aurii, în vreo două rânduri… Atâta doar, că nu m-am urcat niciodată în balon şi n-am răpit nicio nevastă de savant…
ELENA ANDREEVNA: Ţi-am spus să pleci şi să mă laşi în pace!…
FEODOR IVANOVICI: Mă execut îndată… Da, da, prin toate am trecut, şi am adunat în mine atâta obrăznicie, încât nu mai am ce face cu ea… Îţi spun toate astea, pentru că atunci când vei avea nevoie de un prieten sau de un dulău credincios, să apelezi la mine… Sunt profund mişcat…
ELENA ANDREEVNA: N-am nevoie de dulăi… Pleacă!
FEODOR IVANOVICI: Plec, plec… (emoţionat) Totuşi… totuşi sunt profund mişcat… Da… mişcat… (pleacă nehotărât)
ELENA ANDREEVNA (singură): Mă doare capul… În fiecare noapte am coşmaruri şi presimt nenorociri… Când te gândeşti, câtă josnicie în jur! Tineretul acesta, crescut şi trăit laolaltă, se sărută, se tutuieşte, s-ar părea că n-are decât să trăiască în pace şi bună înţelegere. Când colo, or să se sfâşie în curând unul pe altul… Duhul pădurii salvează pădurile, dar pe oameni n-are cine-i salva. (se îndreaptă spre uşa din stânga, dar zărindu-i pe Jeltuhin şi pe Iulia, intră pe uşa din mijloc)
8
Jeltuhin şi Iulia.
IULIA: Ce nenorociţi suntem noi amândoi, Leonicika, ce nenorociţi!
JELTUHIN: Spune-mi, te rog, cine te-a rugat să vorbeşti cu ea? Halal peţitoare! Mi-ai stricat numai! O să creadă că nu mă pricep singur să-i vorbesc!… Câtă înjosire! De o mie de ori ţi-am spus că trebuie să lăsăm totul baltă, căci o să avem parte numai de jigniri, de aluzii idioate, de înjosiri… Bătrânul a mirosit, se vede, că o iubesc şi a şi început să-mi exploateze sentimentele. Auzi, îmi cere să-i cumpăr moşia…
IULIA: Şi cât ţi-a cerut?
JELTUHIN: Psst!… Vine cineva!
(pe uşa din stânga intră Serebreakov, Orlovski şi Maria Vasilievna; aceasta din urmă răsfoieşte o broşură)
9
Aceiaşi, Serebreakov, Orlovski şi Maria Vasilievna.
ORLOVSKI: Nici eu, dragul meu, nu mă simt prea bine. Uite, de două zile am nişte dureri cumplite de cap şi mă junghie tot trupul.
SEREBREAKOV: Dar unde or fi ceilalţi? Nu-mi place casa asta. Parcă e un labirint! Douăzeci şi şase de camere imense, prin care se răspândesc toţi şi niciodată nu găseşti pe nimeni… (sună) Chemaţi pe Egor Petrovici şi pe Elena Andreevna!
JELTUHIN: Iulia, tot n-ai altceva mai bun de făcut, du-te şi caută-i pe Egor Petrovici şi pe Elena Andreevna.
(Iulia iese)
SEREBREAKOV: Mda… cu bolile astea te lupţi cum te mai lupţi, dar ceea ce mă dă gata e starea mea sufletească de-acum. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar am uneori senzaţia că am murit de mult, ori că am căzut de pe pământ pe o altă planetă…
ORLOVSKI: Depinde din ce punct de vedere priveşti întreaga chestiune…
MARIA VASILIEVNA (citind): Daţi-mi, vă rog, un creion… Iar am dat de o contradicţie! Trebuie să însemn locul.
ORLOVSKI: Poftim creionul, Excelenţă! (îi întinde creionul şi-i sărută mâna)
(intră Voiniţki)
10
Aceiaşi, Voiniţki, apoi Elena Andreevna.
VOINIŢKI: M-ai căutat?
SEREBREAKOV: Da, Jorj.
VOINIŢKI: Ce vrei dumneata de la mine?
SEREBREAKOV: Îmi spui dumneata… Eşti supărat pe mine? (pauză) Dacă m-am făcut cu ceva vinovat faţă de tine, te rog să mă ierţi…
VOINIŢKI: Lasă tonul ăsta… Intră în subiect. Ce doreşti?
(intră Elena Andreevna)
SEREBREAKOV: Iată şi Lenocika a venit… Luaţi loc, domnilor, luaţi loc. (pauză) „V-am poftit, domnilor, ca să vă aduc la cunoştinţă că vine la noi un revizor”. Dar să lăsăm glumele la o parte. Chestiunea e serioasă. V-am adunat, domnilor, să vă cer ajutor şi sfat, şi cunoscându-vă bunăvoinţa, nădăjduiesc că le voi avea. După cum ştiţi, sunt un savant, un cărturar, şi-am fost totdeauna străin de viaţa practică. Nu pot să mă lipsesc de luminile oamenilor pricepuţi. De aceea te rog pe tine, Ivan Ivanîci, şi pe dumneata, Leonid Stepanîci, şi pe tine, Jorj… Vorba dictonului Manet omnes una nox , sau, cu alte cuvinte toţi suntem în puterea Domnului… Sunt bătrân şi bolnav. De aceea socot că a venit vremea să pun la punct chestiunile băneşti în legătură cu familia mea. Eu nu mai am mult de trăit, aşa că nu mă gândesc la mine, dar am o soţie tânără şi o fată de măritat. E cu neputinţă să mai trăim la ţară!
ELENA ANDREEVNA: Eu n-am nicio pretenţie.
SEREBREAKOV: Nu suntem făcuţi să locuim la ţară. Şi nici să trăim la oraş nu ne-ajunge cu ceea ce avem de la moşie. Acum trei zile am vândut o parcelă de pădure, pentru patru mii de ruble. Aceasta însă este o măsură excepţională, pe care nu o putem folosi în fiecare an. Trebuie găsită o altă soluţie care să ne asigure o cifră de venituri mai mult sau mai puţin stabilă. Cred că am găsit o astfel de soluţie – şi acum am cinstea s-o supun judecăţii domniilor voastre… O voi arăta în linii generale, trecând peste amănunte. Moşia noastră nu aduce, în mediu, mai mult de doi la sută din valoarea ei totală. Eu propun s-o vindem. Dacă banii pe care îi vom lua îi vom plasa în titluri de rentă, vom primi patru sau cinci la sută şi cred că o să ne mai rămână şi un excedent de câteva mii de ruble, cu care ne vom putea permite să cumpărăm în Finlanda o mică vilă…
VOINIŢKI: Stai puţin, am impresia că auzul mă-nşală… Vrei să-mi repeţi ceea ce ne-ai spus?
SEREBREAKOV: Vom plasa banii în titluri de rentă, iar cu prisosul vom cumpăra o vilă în Finlanda.
VOINIŢKI: Lasă Finlanda! Ai mai spus încă ceva!
SEREBREAKOV: Propun să vindem moşia.
VOINIŢKI: Asta e… Ai să vinzi moşia… Nici că se poate mai bine! Straşnică idee! Dar la mine, la bătrână mea mamă, te-ai gândit? Unde ne ducem?
SEREBREAKOV: Le vom chibzui pe toate la vremea lor… Nu totul deodată…
VOINIŢKI: Ia stai puţin!… Se vede că până acum n-am avut niciun pic de judecată sănătoasă. Am fost atât de prost să cred că moşia îi aparţine Soniei. Răposatul meu tată o cumpărase de zestre surorii mele. Se vede că am fost un naiv şi n-am înţeles legile pe turceşte. Credeam că proprietatea surorii mele a trecut Soniei.
SEREBREAKOV: Fireşte că moşia e a Soniei… Cine tăgăduieşte? Fără învoirea Soniei nu m-aş putea hotărî la vânzare. Şi tocmai pentru că e în interesul Soniei, am făcut propunerea asta.
VOINIŢKI: Nu pricep nimic, dar absolut nimic! Ori mi-am pierdut minţile, ori… ori…
MARIA VASILIEVNA: Jorj, nu-l contrazice pe profesor! Ştie el mai bine decât noi ce are de făcut.
VOINIŢKI: Daţi-mi, vă rog, un pahar de apă… (bea apa) Nu mă mai opun. Poţi vorbi ce doreşti! Te ascult!…
SEREBREAKOV: Nu-nţeleg, Jorj, de ce te aprinzi? Doar n-am afirmat că proiectul meu este ideal. Dacă toată lumea găseşte că nu e bun, eu nu mai stărui.
(intră Deadin; e în frac, poartă mănuşi albe, iar pe cap un joben cu boruri largi)
11
Aceiaşi şi Deadin.
DEADIN: Am onoarea să vă salut. Cer iertare, domnilor, că mi-am luat permisiunea de a intra neanunţat şi mă simt profund vinovat în faţa dumneavoastră, însă sper că îmi veţi acorda îngăduinţă, deoarece n-am găsit în anticameră nicio slugă care să mă anunţe.
SEREBREAKOV (încurcat): Ne face… ne face plăcere…
DEADIN (face o plecăciune): Excelenţă! Mesdames! Această vizită inopinată a mea în ţinuturile dumneavoastră urmăreşte un scop dublu: în primul rând să vă fac o vizită pentru a vă aduce omagii şi, în al doilea, de a vă invita pe toţi, in corpore, profitând de această frumoasă zi, la o expediţie pe meleagurile mele. Eu locuiesc la moara de apă pe care am arendat-o de la amicul nostru comun zis Duhul pădurii. E cel mai retras şi mai poetic colţişor al pământului, unde noaptea se aude plescăitul undelor, când dănţuiesc pe apă rusalcele, iar ziua…
VOINIŢKI: Lasă, Ciupitule, acum vorbim de treburi serioase… Ne-o spui mai târziu… (lui Serebreakov) Iată, întreabă-l pe el. Moşia a fost cumpărată de la unchiu-său.
SEREBREAKOV: Ce rost mai are să-ntreb? Parcă nu ştiu…
VOINIŢKI: Moşia a fost cumpărată pe atunci cu nouăzeci şi cinci de mii de ruble. Tata a plătit numai şaptezeci de mii, rămânând dator douăzeci şi cinci. Şi acum luaţi bine seama… Moşia nu putea fi cumpărată dacă eu nu renunţam la moştenire, în favoarea surorii mele, pe care am iubit-o din toată inima. Şi afară de asta, am muncit zece ani ca un cal de povară, şi am plătit toată datoria…
ORLOVSKI: Bine, bine, şi ce-i cu asta?
VOINIŢKI: În prezent moşia nu e grevată de nicio datorie, şi merge bine, dar asta mulţumită numai strădaniilor mele. Şi acum, când am îmbătrânit, dumnealui vrea să mă dea pe uşă afară!
SEREBREAKOV: Nu înţeleg unde vrei să ajungi!
VOINIŢKI: Timp de douăzeci şi cinci de ani am administrat această moşie muncind ca un rob, ţi-am trimis regulat banii ca cel mai conştiincios vechil, şi în tot acest timp nu te-ai gândit să-mi acorzi nici cea mai mică răsplată! În toţi anii aceştia, mi-ai dat o leafă de cinci sute ruble pe an – leafă de mizerie – şi nu ţi-a trecut niciodată prin cap să mi-o măreşti măcar cu o rublă!
SEREBREAKOV: De unde puteam să ştiu, Jorj? Eu nu sunt om cu simţ practic şi nu mă pricep. Ai fi putut să ţi-o măreşti şi singur cât ai fi vrut…
VOINIŢKI: Carevasăzică, de ce n-am furat? De ce nu-mi aruncaţi toţi dispreţul în faţă că n-am fost hoţ? Aşa ar fi trebuit să fac! Acum n-aş mai fi fost un cerşetor!
MARIA VASILIEVNA (severă): Jorj!
DEADIN (emoţionat): Jorj dragă, linişteşte-te! Să nu mai vorbeşti aşa… Uite, tremur tot… De ce să strici buna înţelegere? (îl sărută) Te implor!
VOINIŢKI: Douăzeci şi cinci de ani am stat cu mama între patru ziduri, ca nişte cârtiţe… Toate gândurile şi toate simţămintele noastre pentru tine erau. Ziua, vorbeam de tine, de lucrările tale, ne mândream cu celebritatea ta, îţi rosteam cu evlavie numele, iar nopţile ni le pierdeam citind revistele şi cărţile pe care acum le dispreţuiesc din adâncul sufletului!
DEADIN: Nu se cade să vorbeşti astfel, Jorj, nu se cade… Te implor!
SEREBREAKOV: Totuşi, nu înţeleg ce anume doreşti de la mine?
VOINIŢKI: Erai pentru noi o fiinţă de ordin superior şi articolele tale le ştiam pe dinafară… Abia acum mi s-au deschis ochii! Abia acum îmi dau seama că, scriind despre artă, habar n-aveai ce-nseamnă arta! Toate lucrările tale, pe care le iubeam atât, nu fac nici cât o ceapă degerată!
SEREBREAKOV: Domnilor, vă rog să-l potoliţi, altfel am să plec!
ELENA ANDREEVNA: Jorj, îţi cer să taci! M-ai auzit?
VOINIŢKI: N-am să tac! (tăindu-i drumul lui Serebreakov) Aşteaptă, că n-am sfârşit! Mi-ai distrus viaţa! Eu n-am trăit, n-am trăit. Din cauza ta mi-am distrus, mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii! Eşti cel mai mare duşman al meu!
DEADIN: Nu mai pot suporta… nu mai pot! Plec… (iese agitat pe uşa din dreapta)
SEREBREAKOV: În fond ce doreşti de la mine? Şi apoi cu ce drept îmi vorbeşti pe acest ton? Om de nimic ce eşti! Dacă moşia e a ta, ia-ţi-o, nu-mi trebuieşte!
JELTUHIN (aparte): Zaraveră, nu glumă!… Mai bine să plec! (iese)
ELENA ANDREEVNA: Dacă nu vă potoliţi, am să părăsesc numaidecât casa asta! (strigând) Nu mai pot suporta infernul de aici!
VOINIŢKI: Mi-am prăpădit viaţa! Şi, când te gândeşti, sunt un om talentat, inteligent, plin de iniţiativă… Dacă aş fi dus o existenţă normală, ar fi ieşit poate din mine un Schopenhauer, un Dostoievski… Dar aşa? Un scrib de rapoarte! Înnebunesc! Mamă, sunt deznădăjduit!… Mamă!
MARIA VASILIEVNA: Ascultă-l pe profesor!
VOINIŢKI: Mamă! Ce să mă fac? Nu, nu-mi spune nimic! Ştiu şi singur ce am de făcut! (lui Serebreakov) Ai să mă ţii minte! (iese pe uşa din mijloc)
(Maria Vasilievna pleacă după el)
SEREBREAKOV: Dar ce-i asta, domnilor, la urma urmei! Luaţi-l de aici pe nebunul ăsta!
ORLOVSKI: Linişteşte-te, Saşa, o să-i treacă. Nu-ţi mai face inimă rea.
SEREBREAKOV: Nu mai pot să trăiesc sub acelaşi acoperământ! Poftim, locuieşte aici (arată uşa din mijloc), nas în nas cu mine… N-are decât să se mute de-aici în sat sau să se stabilească într-o aripă a casei, ori – dacă nu – plec eu de aici. Alături de el însă nu mai pot rămâne în ruptul capului…
ELENA ANDREEVNA (soţului): Dacă se va mai repeta ceva asemănător, am să plec definitiv!
SEREBREAKOV: Nu mă mai speria şi tu acum!
ELENA ANDREEVNA: Nu te sperii. Însă v-aţi înţeles parcă cu toţii să-mi faceţi viaţa un iad… Am să plec…
SEREBREAKOV: Şi aşa toată lumea ştie că eşti o femeie tânără, iar eu un moşneag, şi că prin urmare îmi faci o nemaipomenită concesie trăind alături de mine…
ELENA ANDREEVNA: Continuă, continuă, te ascult…
ORLOVSKI: Haide, haide, isprăviţi odată… vă rog!
(intră Hruşcev; e grăbit)
12
Aceiaşi şi Hruşcev.
HRUŞCEV (agitat): Mă bucur că te aflu acasă, Alexandr Vladimirovici… Iertaţi-mă, poate am venit la o oră nepotrivită… Dar nu-i vorba de asta… Bună ziua…
SEREBREAKOV: Şi ce doreşti?
HRUŞCEV: Vă rog să mă iertaţi că sunt cam agitat, dar… dar am mers în galop… Alexandr Vladimirovici, iată despre ce este vorba: am auzit că acum trei zile i-ai vândut lui Kuzneţov o parcelă de pădure pentru tăiere. Dacă este adevărat, dacă nu este o minciună, te rog din suflet să nu faci asta.
ELENA ANDREEVNA: Mihail Lvovici, soţul meu nu e dispus, în clipa de faţă, să se ocupe cu chestiuni de afaceri. Nu vrei să facem o plimbare prin parc?
HRUŞCEV: Nu pot amâna nimic! Această chestiune nu rabdă amânare!
ELENA ANDREEVNA: Faceţi ce ştiţi… Eu una nu mai pot… (iese)
HRUŞCEV: Alexandr Vladimirovici, îngăduie-mi să mă duc personal la Kuzneţov şi să-i spun că te-ai răzgândit… Da? N-ai nimic împotrivă? Judecă şi dumneata: să dobori o mie de copaci, să-i distrugi pentru câteva mii de ruble, ca să le cheltuieşti pe zdrenţe femeieşti, pentru capricii, lux… Să-i prăpădeşti ca peste ani şi ani generaţiile care vor veni să ne blesteme pentru barbaria asta! Dacă dumneata, om luminat, cu renume, săvârşeşti asemenea cruzime - atunci ce să mai pretindem de la nişte oameni simpli, cu mult inferiori dumitale? E ceva înfiorător!
ORLOVSKI: Mişa, lasă acum, mai e vreme…
SEREBREAKOV: Să mergem, Ivan Ivanovici, cu ăştia n-o mai scoţi la capăt.
HRUŞCEV (punându-i-se în drum): În cazul acesta, Alexandr Vladimirovici, iată ce te rog… Ai puţină răbdare, peste trei luni am de primit nişte bani şi am să-ţi cumpăr eu parcela de pădure…
ORLOVSKI: Iartă-mă, Mişa, dar ceea ce propui tu e mai mult decât ciudat… Ştim că eşti un idealist, îţi mulţumesc adânc pentru asta şi ne plecăm cu veneraţie (se apleacă) în faţa ta, dar îţi cam dai în petic…
HRUŞCEV (izbucnind): Ascultă-mă, năşic al tuturor, sunt mulţi oameni de treabă pe lumea asta, însă oamenii aceştia îmi stârnesc întotdeauna suspiciunea! Şi să-ţi spun de ce: pentru că bonomia lor se datorează indolenţei!
ORLOVSKI: Văd că ai venit aici ca să te cerţi… Dragul meu, nu e bine ceea ce faci! Ideea rămâne idee, idealismul idealism, dar pe deasupra trebuie să mai ai şi asta… (îi arată inima) Dacă n-o ai în raporturile tale cu oamenii, toate pădurile şi zăcămintele tale de turbă valorează cât o ceapă degerată… Nu te supăra că ţi-o spun, dar eşti încă prea crud şi mai ai încă multe de învăţat!
SEREBREAKOV (tăios): Şi apoi te rog altă dată să nu mai intri neanunţat la mine, şi să mă cruţi de aceste ieşiri psihopatice! Parcă v-aţi înţeles cu toţii ca să mă scoateţi din sărite şi… aţi reuşit! Acum te rog să mă scuteşti! Cât despre pădurile şi zăcămintele dumitale de turbă, consider că sunt aiureli, şi altceva nimic! Aceasta este părerea mea, domnul meu! Să mergem, Ivan Ivanovici! (se îndreaptă spre uşă)
ORLOVSKI (mergând în urma lui): Asta e prea de tot, Saşa, e prea de tot… De ce eşti atât de brutal?
(ies amândoi)
HRUŞCEV (singur, după o pauză): Psihopatie… aiureli… Deci după părerea celebrului savant şi profesor, nu sunt decât un nebun… Mulţumesc pentru apreciere! Deci nu-mi rămâne decât să fac pe placul Excelenţei Voastre şi să mă rad pe cap, de îndată ce voi ajunge acasă!… Nu, stimabile, nebun de legat este pământul acesta care te mai rabdă!
(porneşte grăbit spre uşa din dreapta, dar în aceeaşi clipă, pe uşa din stânga apare Sonia, care a tras cu urechea la întreaga discuţie din tabloul 12)
13
Hruşcev şi Sonia.
SONIA (alergând după el): Stai puţin… Am auzit totul… Spune-mi ceva, spune-mi mai repede… altfel n-am să mă pot stăpâni şi o să încep eu însămi să vorbesc.
HRUŞCEV: Sofia Alexandrovna, am spus tot ce-am avut de spus. L-am rugat pe tatăl dumitale să cruţe pădurea… am avut dreptate; iar dumnealui a găsit de cuviinţă să mă jignească… m-a făcut nebun! Auzi, nebun!
SONIA: Lasă, lasă…
HRUŞCEV: Da… Căci teferi şi perfect normali sunt numai aceia care sub poleiala lor de erudiţie îşi ascund inima crudă, de piatră, iar indiferenţa şi-o dau drept savantă înţelepciune! Tefere şi perfect normale sunt femeile care se mărită cu bătrâni, ca să-i înşele apoi în văzul tuturor, pentru a-şi cumpăra toalete, rochii de mătase cu banii căpătaţi din jefuirea pădurilor!
SONIA: Ascultă-mă, ascultă-mă… (îi strânge mâna) Lasă-mă să-ţi spun o vorbă…
HRUŞCEV: Nu, nu, să terminăm această comedie! Eu nu sunt pentru dumneata decât un străin, căci îţi cunosc părerea despre mine. Nu mai am ce căuta în casa asta. Adio! Regret că după scurta noastră prietenie, pe care am preţuit-o atât de mult, n-o să-mi rămână în amintire decât guta tatălui dumitale şi reflecţiile ce-ai făcut despre democratismul meu… Dar n-am nicio vină în asta… Nu am…
(Sonia plânge, îşi acoperă faţa cu mâinile şi iese repede pe uşa din stânga)
HRUŞCEV: Am făcut imprudenţa de a mă îndrăgosti… Asta îmi va fi o lecţie usturătoare! Să plec, să fug din cloaca de aici!…
(se îndreaptă spre uşa din dreapta, dar în aceeaşi clipă pe uşa din stânga intră Elena Andreevna)
14
Hruşcev şi Elena Andreevna.
ELENA ANDREEVNA: Bine că te găsesc… Nu pleca… Am aflat acum câteva clipe de la Ivan Ivanovici că soţul meu te-a ofensat… Iartă-l, căci astăzi a fost indispus şi nu te-a înţeles. În ce mă priveşte, sunt alături de dumneata, Mihail Lvovici. Crede-mă că sunt profund mişcată şi că îţi port întregul respect! Îţi propun din fundul inimii: vrei să fim prieteni? (îi întinde amândouă mâinile)
HRUŞCEV (cu dezgust): Lasă-mă… Detest prietenia dumitale! (pleacă)
ELENA ANDREEVNA (singură, gemând): De ce, Doamne, de ce?
(între culise se aude o împuşcătură)
15
Elena Andreevna, Maria Vasilievna, apoi Sonia, Serebreakov, Orlovski şi Jeltuhin.
(Maria Vasilievna iese, clâtinindu-se, pe uşa din mijloc, dă un ţipăt şi cade în nesimţire; Sonia intră şi fuge spre uşa din mijloc, prin care iese)
SEREBREAKOV, ORLOVSKI, JELTUHIN: Ce s-a-ntâmplat?
(se aud ţipetele Soniei; iar peste câteva clipe aceasta apare în uşă şi strigă: Unchiul Jorj s-a împuşcat! şi fuge împreună cu Orlovski, Serebreakov şi Jeltuhin spre uşa din mijloc)
ELENA ANDREEVNA (gemând): De ce, Doamne, de ce?
(în uşa din dreapta apare Deadin)
16
Elena Andreevna, Maria Vasilievna şi Deadin.
DEADIN (în uşă): Ce s-a-ntâmplat?
ELENA ANDREEVNA (lui Deadin): Luaţi-mă de aici! Tăiaţi-mă, spânzuraţi-mă, dar în casa asta nu mai pot rămâne! Să plecăm de-aici cât mai repede! Te implor! (pleacă împreună cu Deadin)
Cortina
