ACTUL ÎNTÂI

Parcul de pe moşia lui Jeltuhin. În faţa terasei unei case mari se află două mese: una mare, pregătită pentru dejun, iar cealaltă ceva mai mică, pentru gustări. E ora trei după amiază.

1

Jeltuhin şi Iulia ies din casă.

IULIA: De ce nu ţi-ai pus costumul cenuşiu? Acesta nu-ţi vine bine.

JELTUHIN: Fleacuri. Totuna e.

IULIA: Leonicika, de ce eşti aşa de indispus?… Se poate, tocmai de ziua ta? Zău, eşti un urâcios! (îi pune capul pe piept)

JELTUHIN: Of, m-ai dat gata cu iubirea asta a ta!

IULIA (printre lacrimi): Leonicika!

JELTUHIN: În loc de pupături şi duioşii şi de învelitori pentru ceas, de care n-am nevoie, mai bine făceai cele ce te-am rugat! De ce n-ai scris familiei Serebreakov?

IULIA: Am scris, Leonicika!

JELTUHIN: Cui anume?

IULIA: Sonicikii. Am rugat-o să vină astăzi pe la noi, nu mai târziu de unu. Zău că i-am scris!

JELTUHIN: Şi acum e trei… iar ei n-au venit. În sfârşit, n-are nicio importanţă! Nu vor să vină – n-au decât… N-o să iasă nimic din toată afacerea asta… Numai de umilinţe am parte… Nu mi se dă un dram de atenţie. Ce să fac, sunt un om urât, neinteresant, n-am nimic romantic în mine, şi chiar dacă s-ar hotărî să mă ia, ar face-o numai din calcul… pentru bani!…

IULIA: Ce ştii tu? De unde ai scos că eşti urât?

JELTUHIN: Crezi că sunt orb! Uită-te numai la barba asta, parcă mi-ar creşte de-a dreptul din gât şi nu ca la toţi oamenii… De mustaţă nici nu mai vorbesc, curat pămătuf… Iar nasul…

IULIA: Dar de ce te ţii mereu de cap, te doare?

JELTUHIN: Da, iar îmi iese un urcior la ochi…

IULIA: Se şi vede, s-a umflat puţin. Lasă-mă să te sărut, o să-ţi treacă.

JELTUHIN: Prostii!

(intră Orlovski şi Voiniţki)

2

Aceiaşi, Orlovski şi Voiniţki.

ORLOVSKI: Da’ când ne mai aşezăm la masă, pisicuţo, că-i trecut de trei?

IULIA: Să vină Serebreakovii, năşicule, şi ne aşezăm!

ORLOVSKI: Dar până când o să-i tot aşteptăm? Mi-e foame, pomponelule, şi lui Egor Petrovici de asemenea.

JELTUHIN (lui Voiniţki): Ce fac ai voştri, au de gând să vină?

VOINIŢKI: Când plecam, Elena Andreevna tocmai se îmbrăca.

JELTUHIN: Deci vor veni cu siguranţă, nu?

VOINIŢKI: De ei nu poţi fi sigur niciodată. Ba îl apucă pe generalul nostru un acces de gută, ba îi vine mai ştiu eu ce toană… Atunci putem să-i aşteptăm mult şi bine.

JELTUHIN: Dacă-i aşa, să ne aşezăm la masă! (strigă) Ilia Ilici! Serghei Nikodimâci! Poftiţi încoace!

(intră Deadin urmat de doi-trei musafiri)

3

Aceiaşi, Deadin şi musafirii.

JELTUHIN: Poftiţi, poftiţi! Mai întâi o gustare. (servind din gustări) Serebreakovii n-au venit, Feodor Ivanîci lipseşte. Duhul pădurii de asemenea n-a binevoit să se prezinte… Ne-au uitat cu toţii!

IULIA: Năşicule, să-ţi torn un păhărel de votcă?

ORLOVSKI: Un pic… Numai atâtica… Ajunge!

DEADIN (legându-şi şerveţelul la gât): Mă uit ce gospodărie aveţi, Iulia Stepanovna, şi mă entuziasmez! Ori că străbaţi ogoarele voastre, ori că te plimbi prin livada umbroasă, ori că-ţi arunci ochii la masa asta încărcată cu de toate, vezi pretutindeni grija acestor mânuşiţe făcătoare de minuni. În sănătatea dumitale!

IULIA: De-ai şti numai câtă bătaie de cap am, Ilia Ilici! Uite, nu mai departe decât ieri, Nazarka a uitat să bage puii de curcă în poiată, şi ce crezi? Au stat toată noaptea în grădină, în rouă, iar spre dimineaţă cinci dintre ei au pierit…

DEADIN: Într-adevăr, e o neglijenţă condamnabilă. Curca e o pasăre gingaşă…

VOINIŢKI (lui Deadin): Ascultă, Ciupitule, taie-mi şi mie nişte şuncă!

DEADIN: Mă execut cu deosebită plăcere. Şunca e într-adevăr minunată. Aş putea spune chiar că e una dintre minunile din „O mie şi una de nopţi”. (tăind şunca) Bagă de seamă numai cum ţi-o tai: după toate regulile artei! Beethoven şi Shakespeare nu ţi-ar fi decupat-o mai bine. Numai că cuţitul acesta nu prea taie… (ascute cuţitul de un altul)

JELTUHIN (tresărind): Brrr… Dă-l încolo de cuţit, Ciupitule! Nu pot suporta!…

ORLOVSKI: Ia povesteşte-mi, Egor Petrovici, ce se mai aude pe la voi?

VOINIŢKI: Ce să se audă, nimic deosebit.

ORLOVSKI: Ceva nou?

VOINIŢKI: Toate-s vechi. Ce-a fost anul trecut e şi anul acesta. Cât despre mine, ca de obicei, nu fac aproape nimic, mă ţin de palavre. Bătrâna mea coţofană, maman, ne-a împuiat urechile cu emanciparea asta a femeilor. Cu un ochi cată la groapă, iar cu celălalt la înţelepciunea cărţilor… Descoperă, vezi matale, zorii noii vieţi.

ORLOVSKI: Dar profesorul?

VOINIŢKI: Din păcate încă nu l-au mâncat moliile. Şade, îndeobşte, cât îi ziulica de mare în biroul său şi mâzgâleşte hârţoagele. „Scriem ode nesfârşite cu frunţile-ncruntate, dar laurii şi fala nu vor să se arate…” Biata hârtie! Cât despre Sonicika, citeşte ca înainte cărţi înţelepte şi-şi scrie memoriile. Destul de interesante, după părerea mea…

ORLOVSKI: Draga de ea!

VOINIŢKI: Cu spiritul meu de observaţie, ar fi trebuit să scriu de mult un roman. Subiectul se vrea parcă culcat pe hârtie de la sine: un profesor ieşit la pensie, un hârb, o păstrugă învăţată… Gută, reumatism, migrenă, ficaţii şi tot felul de alte boleşniţe… Gelos ca un Othello… Trăieşte de nevoie pe moşia primei sale soţii, pentru că buzunarul nu-i permite să trăiască la oraş… Se plânge mereu că-i nefericit, deşi fericirea se ţine scai după el.

ORLOVSKI: Cum aşa?

VOINIŢKI: Foarte simplu! Gândeşte-te numai cât de fericit a fost omul acesta în viaţă! Feciorul unui diac amărât, un biet seminarist, a reuşit să dobândească tot felul de titluri onorifice, iar mai târziu o catedră, şi acum a ajuns Excelenţă, cumnat de senator şi aşa mai departe. Să zicem că toate acestea nu-s lucru mare. Să luăm însă un alt aspect al problemei: omul acesta timp de douăzeci şi cinci de ani citeşte şi scrie despre artă fără să priceapă o iotă. Timp de douăzeci şi cinci de ani el rumegă ideile altora despre realism, diverse tendinţe în artă şi despre alte bazaconii de felul acesta; citeşte şi scrie ceea ce oamenilor inteligenţi le este cunoscut de mult, iar pe proşti nu-i interesează! Într-un cuvânt, omul acesta de douăzeci şi cinci de ani bate apa-n piuă! Şi are succes, îţi dai seama? E celebru! Pentru care merite, te întreb? În virtutea cărei legi?

ORLOVSKI (râzând în hohote): Parcă l-ai invidia!

VOINIŢKI: Da, da, într-adevăr!… Gândeşte-te numai la succesul pe care-l are la femei! Niciun Don Juan n-a cunoscut vreodată un succes atât de desăvârşit! Prima lui soţie, soră-mea, o fiinţă minunată, blândă, curată cum e cerul acesta, un suflet plin de nobleţe şi de generozitate, o fată care a avut mai mulţi admiratori decât el elevi, l-a iubit aşa cum pot iubi numai îngerii din cer. Maică-mea, soacra dumnealui, îl idolatrizează până-n ziua de azi, şi până astăzi dumnealui îi inspiră o spaimă plină de veneraţie. Cea de a doua nevastă, o femeie de o frumuseţe rară, o femeie deşteaptă – ai cunoscut-o doar – l-a luat când era bătrân, i-a dat tinereţea, frumuseţea, libertatea şi întreaga ei strălucire… Pentru ce? Care-i motivul? Şi dacă ai şti ce talentată e! S-o auzi numai cum cântă la pian!

ORLOVSKI: După câte ştiu, e o familie de oameni talentaţi, cum rar întâlneşti.

JELTUHIN: Este adevărat. Sofia Alexandrovna, de pildă, are o voce admirabilă… O soprană de prima clasă, cum n-am întâlnit nici la Petersburg. Păcat numai că prea forţează notele de sus. De n-ar fi asta, vă garantez cu capul că ar fi ajuns… ar fi ajuns departe… Vă rog să mă iertaţi, domnilor, dar trebuie să-i spun Iuliei două cuvinte. (o ia pe Iulia deoparte) Trimite un călăreţ cu o scrisoare. Scrie-le că dacă nu pot veni acum, să vină pe seară, să cineze cu noi… (cu voce scăzută) Dar bagă de seamă cum scrii, să nu mă faci de râs… După punct să începi cu literă mare, mă auzi?… (cu voce tare, duios) Te rog, draga mea.

IULIA: Bine, bine, am înţeles. (pleacă)

DEADIN: Am auzit că soţia profesorului, Elena Andreevna, pe care n-am avut plăcerea să o cunosc, te uluieşte nu numai prin calităţile sale sufleteşti, ci, mai cu seamă, prin fizicul ei, cum să zic…

ORLOVSKI: Da, e o femeie adorabilă.

JELTUHIN: Şi e credincioasă profesorului?

VOINIŢKI: Din păcate, da.

JELTUHIN: Şi de ce, mă rog, „din păcate”?

VOINIŢKI: Pentru că această fidelitate a ei e falsă de la început şi până la sfârşit. Multă retorică şi niciun dram de logică… Să-ţi înşeli soţul bătrân pe care nu-l poţi suferi, după părerea ei, este imoral. Să înăbuşi însă în tine tinereţea şi simţurile este moral… La dracu, unde e logica?

DEADIN (văitându-se): Jorj dragă, te rog!… Ştii bine că nu-mi place când vorbeşti în felul acesta. Pur şi simplu mă cutremur… Domnilor, nu am darul vorbirii, permiteţi-mi să vă vorbesc simplu, cum îmi dictează conştiinţa, fără fraze pompoase şi figuri de stil… Domnilor, a-ţi înşela soţia sau soţul înseamnă a fi un om infidel, un făţarnic, care cu aceeaşi uşurinţă îşi poate trăda şi propria patrie!

VOINIŢKI: Mai tacă-ţi fleanca!

DEADIN: Dă-mi voie, dă-mi voie, Jorj… Ivan Ivanîci, Leonicika, dragi prieteni, gândiţi-vă numai cât de perfidă a fost soarta cu mine! Doar nu e un secret pentru nimeni că soţia mea a fugit chiar a doua zi după nuntă cu omul pe care-l iubea, numai şi numai pentru faptul că am o înfăţişare puţin atrăgătoare…

VOINIŢKI: Foarte bine a făcut.

DEADIN: Daţi-mi voie, domnilor. Dar nici după incidentul acesta eu nu mi-am călcat datoria. Eu continui să o iubesc şi să-i rămân credincios, o ajut după puteri şi las prin testament întreaga mea avere copilaşilor ei, pe care i-a avut cu omul iubit… Eu nu mi-am călcat datoria în picioare şi mă mândresc cu asta. Da, domnilor, sunt mândru! Mi-am pierdut, ce-i drept, fericirea, dar mi-a rămas mândria! Cât despre ea, tinereţea s-a dus, frumuseţea, supusă şi ea legilor naturii, a pălit, omul drag, fie-i ţărâna uşoară, şi-a dat duhul… Vă întreb, ce i-a mai rămas acum? (se aşază) Poftim, eu vă vorbesc serios, iar dumneavoastră mă luaţi în râs…

ORLOVSKI: Eşti un om bun, ai o inimă de aur, dar prea te întinzi la vorbă şi dai din mâini când vorbeşti…

(din casă iese Feodor Ivanovici; poartă haine de postav scump şi cizme cu carâmbi înalţi; pieptul îi este plin de decoraţii şi de medalii, are un lanţ masiv de aur cu brelocuri şi inele scumpe pe degete)

4

Aceiaşi şi Feodor Ivanovici.

FEODOR IVANOVICI: Bună ziua, tuturor!

ORLOVSKI (cu bucurie): Fediuşka, fecioraşul meu drag!

FEODOR IVANOVICI (lui Jeltuhin): La mulţi ani, prietene, tot ce-ţi doreşte inima, şi… să creşti mare!… (dă mâna cu cei de faţă) Tăicuţă, bine te găsesc! Să trăieşti, Ciupitule! Poftă mare la toată lumea!

JELTUHIN: Da’ pe unde ai hoinărit? Se poate să te laşi aşteptat atâta vreme?

FEODOR IVANOVICI: Uf, ce căldură! O votcă, să vină o votcă!

ORLOVSKI (mâncându-l din ochi): Sufleţelul meu, bărbosul meu drag… Ce ziceţi, chipeş băiat am, domnilor?! O mândreţe de bărbat!

FEODOR IVANOVICI: În sănătatea noului născut! (goleşte păhărelul) Serebreakovii n-au venit?

JELTUHIN: Încă nu.

FEODOR IVANOVICI: Hm… Dar Iulia pe unde o fi?

JELTUHIN: Nu ştiu ce tot face pe-acolo… Ar fi timpul să ne servească plăcinta. Ia să mă duc să o chem. (pleacă)

ORLOVSKI: Dar ce-i cu Leonicika?… sărbătoritul nostru? E cam indispus pe ziua de azi. Nu-i în apele lui…

VOINIŢKI: E un necioplit. Asta-i!

ORLOVSKI: Nervii, vedeţi dumneavoastră, ce să-i faci…

VOINIŢKI: Prea mult amor propriu! Ia spuneţi-i, de pildă, că scrumbia asta de pe masă e bună, pe loc se îmbufnează: cică, de ce lauzi scrumbia şi nu-l lauzi pe el? Un om de nimic, la drept vorbind. Iată-l că vine.

(intră Iulia şi Jeltuhin)

5

Aceiaşi, Jeltuhin şi Iulia.

IULIA: Ce bine-mi pare că te văd, Fedenka! (îl sărută pe Feodor Ivanovici) Serveşte-te, sufleţelule. (lui Ivan Ivanovici) Ce zici, năşicule, de pantofiorul acesta?… I l-am lucrat lui Leonicika de ziua lui…

ORLOVSKI: Drăguţa de ea, a brodat un pantofior! O piesă de artă, zău aşa!…

IULIA: Numai firul de aur mă costă opt ruble şi jumătate. Dar perlele! Uite-te numai ce de perle pe margini!… Ce zici de monograma asta? Leonid Jeltuhin! Dar de dedicaţie: „Pe cine-l iubesc, aceluia îi dăruiesc…”

DEADIN: Ia să mă uit şi eu! Tii, chiar că-ţi ia ochii!

FEODOR IVANOVICI: Ei, hai… ajunge! Iulia, ia vezi să ne aducă mai bine nişte şampanie!

IULIA: Fedenka, s-o lăsăm pe diseară!

FEODOR IVANOVICI: Nicidecum! Ori mi-o aduci acuma, ori plec! Pe cuvânt că plec! Spune-mi unde se află, că mă duc singur s-o aduc.

IULIA: Întotdeauna îmi întorci socotelile pe dos. Eşti de-a dreptul insuportabil! (lui Vasili) Vasili, ia cheile! Şampania se află în cămară, în coşniţă, lângă punga cu stafide. Ai grijă numai să nu spargi ceva.

FEODOR IVANOVICI: Vasili, adă trei sticle!

IULIA: N-o să iasă din tine nimic bun, Fedenka… (împarte plăcinta la musafiri) Serviţi, domnilor, serviţi… Prânzul o să-l luăm abia pe la şase… Zău, Fedenka, nimic bun n-o să iasă din tine… Eşti un om pierdut.

FEODOR IVANOVICI: Gata, ai şi dat drumul la râşniţă!

VOINIŢKI: Mi se pare că a sosit cineva… Auziţi?

JELTUHIN: Da… da… Se vede că au venit Serebreakovii… În sfârşit!

VASILI: Domnii Serebreakov au sosit!

IULIA (bucuroasă): Sonicika! (iese în fugă)

VOINIŢKI (cântând): Să mergem să-i primim, să mergem să-i primim. (pleacă)

FEODOR IVANOVICI: Ia te uită ce se mai bucură!

JELTUHIN: Lipsă de tact… Trăieşte cu madame profesor şi nici măcar nu-şi ascunde sentimentele.

FEODOR IVANOVICI: Cine trăieşte?

JELTUHIN: Jorj ăsta, cine altul… Atât a lăudat-o în lipsa ta, atât a lăudat-o, că-mi era ruşine de ruşinea lui.

FEODOR IVANOVICI: Şi de unde ştii că trăieşte cu ea?

JELTUHIN: Că n-oi fi orb nici eu… Şi apoi, tot judeţul vorbeşte…

FEODOR IVANOVICI: Palavre… Deocamdată nimeni nu trăieşte cu ea, dar în curând am să trăiesc eu… Mă auzi? Eu!

6

Aceiaşi, Serebreakov, Maria Vasilievna, Voiniţki la braţ cu Elena Andreevna, Sonia şi Iulia.

IULIA (sărutând-o pe Sonia): Draga mea, ce bine-mi pare că ai venit!

ORLOVSKI (venind în întâmpinare): A, Saşenka, ce bucuros sunt că te văd! (se sărută cu profesorul) Slavă Domnului, slavă Domnului, în sfârşit! Cum mai stai cu sănătatea?

SEREBREAKOV: Aşa şi-aşa. Şi tu, cumetre? Să nu-ţi fie de deochi, arăţi bine. Mă bucur că te văd. Când ai sosit?

ORLOVSKI: Vineri. (Mariei Vasilievna) O, Maria Vasilievna, ce încântat sunt, Excelenţă! Ce mai faceţi? (îi sărută mâna)

MARIA VASILIEVNA: Scumpule… (îl sărută pe frunte)

SONIA: Năşicule!

ORLOVSKI: Sonicika, sufleţelule! (o sărută pe obraz) Porumbiţa mea dragă!…

SONIA: Ai rămas aşa cum te ştiu, năşicule. Naivitatea şi bunătatea întruchipată… Sentimental ca-ntotdeauna…

ORLOVSKI: Iar tu ai crescut, te-ai făcut frumoasă, te-ai împlinit…

SONIA: Cu sănătatea cum mai merge?

ORLOVSKI: N-am de ce să mă plâng. Sunt sănătos tun!

SONIA: Bravo, năşicule, mă bucur! (lui Feodor Ivanovici) Poftim, pe elefant nici nu l-am observat. (îl sărută) Stufos, ars de soare, ca un paing, zău aşa!

IULIA: Draga mea!

ORLOVSKI (lui Serebreakov): Cum te mai lauzi, cumetre, cum o duci?

SEREBREAKOV: Binişor… Dar tu?

ORLOVSKI: Ca frunza pe apă. Moşia i-am dat-o lui fecioru-meu, pe fete le-am rostuit cu oameni de treabă… iar acum, nici capul nu mă doare! Trai pe vătrai!

DEADIN (lui Serebreakov): Excelenţa voastră a binevoit să întârzie la ospăţ, deci trebuie s-o anunţ că această plăcintă rumeioară a mai pierdut ceva din temperatura ei iniţială… Totodată permiteţi-mi să mă prezint: Ilia Ilici Deadin sau, după cum mă numesc alţii foarte spiritual, dacă luăm în consideraţie acest obraz puţin cam ciupit, Ciupitul.

SEREBREAKOV: Încântat de cunoştinţă!

DEADIN: Madame! Mademoiselle! (se înclină în faţa Elenei Andreevna şi a Soniei) După cum vedeţi, Excelenţă, toţi cei de faţă îmi sunt buni amici. Subsemnatul a avut pe vremuri o situaţiune cât se poate de înfloritoare… Dat fiind însă unele împrejurări familiale sau, vorbind în limba forurilor diriguitoare ale înţelepciunii omeneşti, din motive independente de redacţie, am fost pus în situaţiunea de a ceda partea mea de avere iubitului meu frate care, la rândul său, printr-o împrejurare tot atât de nefericită intrând în banii statului, i-a rămas acestuia din urmă dator vreo şaptezeci de mii de ruble… Profesiunea mea: exploatarea tumultuoaselor stihii ale naturii. Mai precis, oblig tumultuoasele valuri să învârtească roţile morii pe care o arendez de la bunul meu amic, zis Duhul pădurii.

VOINIŢKI: Ciupitule, da’ mai închide clonţul odată!

DEADIN (nebăgând de seamă întreruperea): Cu smerenie mă prosternez în faţa aştrilor ştiinţei, care luminează orizontul iubitei noastre patrii, şi-mi iau permisiunea de a o inopina pe Excelenţa Voastră cu o vizită, pentru a-mi delecta sufletul cu ultimele descoperiri şi concluziuni ale ştiinţei.

SEREBREAKOV: Vă aştept. Îmi veţi face o deosebită plăcere.

SONIA: Ia povesteşte-mi, năşicule, pe unde ai petrecut iarna asta, pe unde te-ai vânturat?

ORLOVSKI: Am fost la Gmunden, la Paris, la Nisa, la Londra, sufleţelule…

SONIA: Vai, ce frumos trebuie să fi fost! Eşti un om fericit!

ORLOVSKI: Vrei să mergi cu mine? Te iau la toamnă…

SONIA (cântând): „O, nu mă ispiti, căci e zadarnic…”

FEODOR IVANOVICI: Nu cânta în timpul mesei, căci nevasta bărbatului tău va fi o toantă.

DEADIN: Ar fi interesant să arunci o privire asupra acestei mese à vol d’oiseau. ^xxxvi Ce buchet minunat! O împletire de graţii, de frumuseţe, de erudiţie profundă, de glo…

FEODOR IVANOVICI: Ce limbă aleasă, Doamne! Asculţi şi nu-ţi vine a crede… Vorbeşti, de parcă ţi-ar trage cineva cu rindeaua pe spinare…

(râsete)

ORLOVSKI (Soniei): Şi tu, sufleţelule, tot nu te-ai măritat?…

VOINIŢKI: Şi cu cine ai vrea să se mărite, mă rog? Humboldt s-a grăbit să moară, Edison se află în America. Schopenhauer a dat şi el ortul popii… Mai deunăzi am găsit pe masa dumneaei un jurnal cu însemnări. Îl deschid, de curiozitate, şi ce credeţi că citesc! Auziţi, cică: „Nu, eu n-am să iubesc niciodată… Iubirea e un simţământ egoist, care atrage propriul meu eu spre un obiect de alt sex…” Şi dracu ştie ce nu mai era acolo: „transcedental, punctul culminant al fondului integrant…” Ptiu, diavole! De unde le-ai scos toate astea?

SONIA: Ai face bine să laşi ironia la o parte, unchiule Jorj, că nu te prinde.

VOINIŢKI: Şi de ce te superi, mă rog?

SONIA: Dacă îmi mai spui un cuvânt, unul dintre noi doi va fi nevoit să plece acasă…

ORLOVSKI (râzând în hohote): Aşa caracter mai zic şi eu!

VOINIŢKI: Chiar!… Îţi taie piuitul… (către Sonia) Hai, dă lăbuţa! (îi sărută mâna) Pace şi bună înţelegere!… N-am să te mai supăr.

7

Aceiaşi şi Hruşcev.

HRUŞCEV (ieşind din casă): De ce oare nu m-am născut pictor? Ce grup sculptural!

ORLOVSKI (bucuros): Mişa, dragul meu fin!

HRUŞCEV: Multă sănătate sărbătoritului! Ce frumuşică te-ai făcut, Iulicika! Bine că te aflu sănătoasă! Naşule, tot ce-ţi doreşti! (îl sărută pe Orlovski) Sofia Alexandrovna, numai bine… (salută întreaga asistenţă)

JELTUHIN: Se poate să întârzii atât? Pe unde mi-ai umblat?

HRUŞCEV: Am vizitat un bolnav.

IULIA: Plăcinta s-a răcit.

HRUŞCEV: Nu face nimic, Iulicika, o mănânc şi rece. Unde să mă aşez?

SONIA: Stai aici, lângă mine… (îi face loc să se aşeze)

HRUŞCEV: Ce vreme minunată e azi! Şi am o poftă de mâncare, cât şapte!… Staţi, mai întâi să beau o votcă… (bea) În sănătatea sărbătoritului! Să iau şi un pateu… Iulicika, sărută pateul, o să fie mai bun… (Iulia sărută pateul) Merci. Cum te mai lauzi, năşicule? Nu te-am mai văzut de un car de vreme.

ORLOVSKI: Ai dreptate, nu ne-am mai văzut cam de multişor. Am fost plecat în străinătate.

HRUŞCEV: Am auzit, am auzit… De-ai şti cât te-am invidiat! Şi tu, Feodor, cum o mai duci?

FEODOR IVANOVICI: Târâş-grăpiş, cu voia dumneavoastră.

HRUŞCEV: Cum îţi merg treburile?

FEODOR IVANOVICI: N-aş putea să mă plâng. O duc. Numai de n-ar fi atâta alergătură. Mi-am pierdut capul cu drumurile astea! Când aici, când în Caucaz, când aici, când în Caucaz… Alerg ca un bezmetic. Ştii doar că am două moşii acolo…

HRUŞCEV: Cum să nu ştiu.

FEODOR IVANOVICI: Ei bine, află că mă îndeletnicesc cu căratul oamenilor la moşie şi colecţionez tarantule şi scorpioni. În general treburile merg cum merg, însă cu „Amorule, mă lasă-n pace…” situaţia rămâne neschimbată.

HRUŞCEV: Îndrăgostit desigur, ca-ntotdeauna?

FEODOR IVANOVICI: Că veni vorba despre asta, aş propune să bem un pahar. (bea) Domnilor, să nu vă îndrăgostiţi niciodată de femei măritate! Pe cuvânt de onoare, e mult mai bine să ai pieptul străbătut de un glonte, aşa cum îl are umila slugă a dumneavoastră, decât să iubeşti o femeie cu bărbat… Curată nenorocire, vă rog să mă credeţi…

SONIA: Deci dragoste fără speranţe?

FEODOR IVANOVICI: Asta-i bună! Cum adică, fără speranţe?… Există ceva pe lumea asta fără speranţă? Vai, deznădejde, dragoste nenorocită – toate astea sunt mofturi. E destul ca omul să vrea… Ajunge să doresc ca puşca mea să nu mai dea niciun rateu, vă asigur că n-o să mai dea. Ajunge să doresc ca o cucoană să mă iubească – şi o să mă iubească, vă asigur. Asta-i situaţia, dragă Sonia. Nu mai scapă cucoana de mine nici dacă ar fugi în Lună!

SONIA: Grozav mai eşti, zău aşa!

FEODOR IVANOVICI: Nu scapă, ţi-o spun! E de ajuns să schimb două-trei vorbe cu ea şi… gata, o am în mână! Uite, de pildă, mă uit în ochii ei şi îi spun scurt: „De fiecare dată când vei vedea o fereastră trebuie să-ţi aduci aminte de mine! Doresc acest lucru!” Ei, îţi dai seama ce-nseamnă asta? Asta înseamnă că-şi aduce aminte de mine de mii de ori pe zi… Şi apoi, scrisorile. Da, da, o bombardez cu scrisori până-i vine să leşine!

ELENA ANDREEVNA: Cât despre scrisori, cred că metoda nu prezintă prea mare siguranţă, căci se prea poate să nu le citească niciodată.

FEODOR IVANOVICI: Crezi? Hm… De treizeci şi cinci de ani trăiesc pe această lume şi mărturisesc că n-am întâlnit încă o asemenea femeie-fenomen care să aibă tăria de a nu deschide scrisorile.

ORLOVSKI (mâncându-l din ochi): Fecioraşul meu! Curat o cadră!… Aşa eram şi eu pe vremuri, domnilor. Semănam cu el ca două picături de apă. Numai că n-am fost în război. Cât despre rest – votca, femeile, chefurile – să te ţii!

FEODOR IVANOVICI: Şi o iubesc, Mişa, cu toată înverşunarea… De mi-ar cere, i-aş da totul, i-aş satisface toate poftele inimii… Aş duce-o la mine, în Caucaz, în munţi, şi am trăi acolo ca doi porumbei. Da, da, Elena Andreevna, aş păzi-o ca un câine credincios, căci ar fi fost această femeie pentru mine cum zice marele nostru poet: „Şi ai să-mi fii regină-a lumii, iubirea veşnică-ai să-mi fii”. Ehe, nu ştie ea ce-o aşteaptă, că dacă ar şti…

HRUŞCEV: Şi cine-i fericita?

FEODOR IVANOVICI: Dacă ştii multe îmbătrâneşti repede, amice… Dar să lăsăm asta. Să schimbăm cântecul. Îmi aduc aminte, acum zece ani – Leonea era încă elev de liceu – când i-am sărbătorit ziua de naştere. Mă întorceam acasă călare: în dreapta o ţineam pe Sonia, în stânga, pe Iulka, şi amândouă se ţineau de barba mea… Domnilor, să bem în sănătatea prietenelor tinereţii mele, Sonia şi Iulia!

DEADIN (râzând în hohote): E uluitor, domnilor! De-a dreptul uluitor!

FEODOR IVANOVICI: Ţin minte, îndată după încheierea armistiţiului, chefuiam cu un paşă la Trebizonda… Şi iată că acesta îmi pune următoarea întrebare…

DEADIN (întrerupându-l): Domnilor, să toastăm pentru buna înţelegere între oameni! Vivat prietenia!

FEODOR IVANOVICI: Staţi puţin, staţi puţin! Auzi, Sonia, dracu să mă ia, vreau să fac un rămăşag cu tine. Pun la bătaie trei sute de ruble, bani peşin!… Uite, după masă mergem pe terenul de crochet şi mă prind că dintr-o lovitură trec bila prin toate porţile.

SONIA: Primesc rămăşagul, însă nu am atâţi bani.

FEODOR IVANOVICI: Dacă pierzi, ai să-mi cânţi de patruzeci de ori un cântec.

SONIA: De acord.

DEADIN: E uluitor, domnilor! De-a dreptul uluitor!

ELENA ANDREEVNA (înălţând capul): Ce fel de pasăre o fi asta?

JELTUHIN: E un şoim.

FEODOR IVANOVICI: Domnilor, să bem în sănătatea şoimului!

(Sonia râde în hohote)

ORLOVSKI: Ce te-a apucat?

(Hruşcev râde şi el în hohote)

ORLOVSKI: Şi tu?

MARIA VASILIEVNA: Sophie, nu-ţi şade bine să râzi în felul ăsta!

HRUŞCEV: Iertare, domnilor, iertare… încă puţin şi am terminat!…

ORLOVSKI: Asta înseamnă a râde în neştire.

VOINIŢKI: E de ajuns să le arăţi un deget ca să se prăpădească de râs. Sonia! (îi arată un deget) Hai, râzi, râzi…

HRUŞCEV (redevenind serios): Ajunge, fraţilor! (se uită la ceas) Ei, frate Mihaile, ai mâncat, te-ai îndestulat şi acuma zi pas… Călătorului îi şade bine cu drumul. E timpul să mă retrag.

SONIA: Dar unde te grăbeşti?

HRUŞCEV: Mai am de făcut o vizită unui bolnav. Uf, m-am plictisit de medicina asta ca de mere acre…

SEREBREAKOV: Cum se poate, e doar profesiunea dumitale, vocaţia, ca să zic aşa…

VOINIŢKI (cu ironie): Ce ştii dumneata… Altei profesiuni îi dă târcoale dumnealui în clipa de faţă. Sapă turbă, auzi, pe moşia dumisale…

SEREBREAKOV: Ce face?

VOINIŢKI: Sapă turbă. Un inginer i-a evaluat zăcământul la şapte sute douăzeci de mii de ruble. E glumă?

HRUŞCEV: Ţin să vă spun că n-o fac pentru bani.

VOINIŢKI: Atunci pentru ce?

HRUŞCEV: Pentru ca dumneavoastră să nu mai tăiaţi pădurile.

VOINIŢKI: Şi ce-i dacă le tăiem? După părerea dumitale, pădurile există probabil numai şi numai ca să facă umbră pământului, nu?

HRUŞCEV: N-am făcut niciodată această afirmaţie.

VOINIŢKI: Iartă-mă că-ţi spun, dar am impresia că tot ceea ce debitezi dumneata întru apărarea pădurilor e vechi, demodat şi lipsit de seriozitate. N-o spun fără temei, deoarece cunosc aproape pe de rost toate rechizitoriile dumitale… Iată unul dintre ele… (cu emfază, gesticulând şi încercând să-l imite pe Hruşcev) O, voi, oameni care distrugeţi pădurile, această minunată podoabă a pământului, creată pentru a vă înnobila sufletul, pentru a vă face să înţelegeţi frumosul, pentru a vă inspira simţăminte înalte! Pădurile îmblânzesc clima; iar acolo unde clima este mai blândă, omul consumă mult mai puţină energie în lupta sa cu forţele naturii, ceea ce-l face să fie, la rândul său, mai blând şi mai bun. În ţările în care clima este mai dulce oamenii sunt frumoşi, sprinteni, plini de nerv, limba şi mişcările lor au graţie şi eleganţă. La ei înfloreşte ştiinţa, înfloresc artele, filozofia lor este luminoasă, atitudinea lor faţă de femeie e plină de nobleţe, cavalerism şi aşa mai departe. Toate aceste afirmaţiuni sunt foarte drăguţe, însă atât de puţin convingătoare, încât permiteţi-mi să-mi încălzesc mai departe sobele cu lemne şi să-mi construiesc din ele magaziile.

HRUŞCEV: Nimeni nu se opune tăierii pădurilor pentru nevoile stricte ale omului. E timpul însă să oprim distrugerea lor. Toate pădurile Rusiei gem sub topoare, se doboară inutil miliarde de copaci, se devastează bârlogurile fiarelor, cuiburile păsărilor, se usucă râurile, dispar minunatele peisaje, numai şi numai pentru că omului îi este lene să scurme puţin pământul şi să scoată din el combustibilul de care are nevoie. Trebuie să fii un sălbatec lipsit de raţiune (arată copacii) ca să arzi în sobele tale toate aceste frumuseţi, să distrugi ceea ce niciodată n-ai să poţi pune la loc. Omului i-a fost dată raţiunea şi puterea creatoare a minţii pentru ca să poată spori minunatele bogăţii ce i-au fost puse la îndemână, însă până acum omul n-a creat nimic, ci numai a distrus. Pădurile se împuţinează pe zi ce trece, râurile seacă, vânatul dispare, clima s-a stricat, iar pământul devine din ce în ce mai sărac şi mai oropsit. Vă uitaţi la mine cu ironie şi tot ceea ce spun vi se pare învechit şi lipsit de seriozitate, dar vreau să vă mărturisesc că atunci când trec prin faţa pădurilor pe care le-am salvat de toporul ţăranului, sau când aud foşnetul mătăsos al tinerei mele păduri pe care am sădit-o cu mâinile acestea mă bucur nespus că schimbarea climei stă puţin şi în puterea mea, şi că dacă peste o mie de ani omul va fi ceva mai fericit decât acum, asta mi se datorează în parte şi mie. Când sădesc un mesteacăn şi-l văd apoi înfrunzind şi legănându-se în vânt, sufletul mi se umple de mândrie că l-am ajutat şi eu pe Dumnezeu să creeze un organism viu…

FEODOR IVANOVICI (întrerupându-l): în sănătatea ta, Duh al pădurii.

VOINIŢKI: Toate acestea sunt foarte frumoase, dar dacă am sta să privim întreaga chestiune nu sub aspectul ei literar, ci pur ştiinţific, atunci…

SONIA: Unchiule Jorj, am impresia că limba dumitale a ruginit… Taci, te implor!

HRUŞCEV: Într-adevăr, Egor Petrovici, să nu mai vorbim despre asta, te rog.

VOINIŢKI: Mă închin în faţa dorinţei dumneavoastră.

MARIA VASILIEVNA: Vai, vai!

SONIA: Ce ai, bunicuţo, ce s-a-ntâmplat?

MARIA VASILIEVNA (lui Serebreakov): Vai, Alexandr, mi-am pierdut cu totul ţinerea de minte… Am uitat să-ţi spun că am primit de la Harkov o scrisoare din partea lui Pavel Alexeevici… îţi trimite salutări…

SEREBREAKOV: Mulţumesc.

MARIA VASILIEVNA: Mi-a expediat noua sa broşură şi m-a rugat să ţi-o dau s-o citeşti.

SEREBREAKOV: E interesantă?

MARIA VASILIEVNA: Interesantă, nimic de zis. Numai că se cam contrazice: auzi dumneata, combate tot ce a susţinut acum şapte ani. Faptul e cât se poate de caracteristic pentru vremurile noastre. Niciodată în trecut oamenii nu-şi schimbau cu atâta uşurinţă convingerile ca acum. E îngrozitor, dacă stai să te gândeşti.

VOINIŢKI: Nu-i nimic îngrozitor în asta. Mai serveşte, maman, nişte caracudă…

MARIA VASILIEVNA: Nu ştiu de ce îmi astupi gura de fiecare dată când încep să vorbesc.

VOINIŢKI: Pentru că de cincizeci de ani în şir batem apa în piuă discutând mereu aceleaşi şi aceleaşi probleme… Cred că ar fi timpul să mai isprăvim cu ele.

MARIA VASILIEVNA: Am impresia că nu-ţi mai face plăcere să mă auzi vorbind. Iartă-mă, Jorj, dar în ultimii ani te-ai schimbat atât de mult, încât nici nu te mai recunosc. Ai fost întotdeauna un om cu anumite convingeri la care n-ai fi renunţat în ruptul capului, ai fost o figură luminoasă…

VOINIŢKI: O, da, desigur, o figură atât de luminoasă încât îi eclipsam pe toţi cei din jur, nu? Îmi permiteţi să mă retrag?… Auzi dumneata, eu… o figură luminoasă!… Nici că se putea găsi o ironie mai bună decât asta! Am patruzeci şi şapte de ani împliniţi şi până acum un an îmi împuiam creierul, ca şi voi, cu tot felul de aberaţii scolastice, pentru a nu vedea viaţa în adevărata ei lumină, şi credeam că fac bine… Abia acum îmi dau seama cât de prost am fost, cum mi-am irosit anii în zadar, când puteam să am tot ce mi-aş fi dorit, tot ceea ce nu mai îmi poate da acum bătrâneţea!

SEREBREAKOV: Stai, stai puţin. Am impresia, Jorj, că în clipa de faţă nu faci altceva decât să arunci întreaga vină asupra convingerilor tale din trecut…

SONIA: Ajunge, tată! Discuţia devine plictisitoare!

SEREBREAKOV: Da, da, cauţi să arunci întreaga vină asupra convingerilor tale din trecut, fără ca să-ţi dai seama că în fond tu eşti vinovatul şi nu aceste convingeri. Căci convingerile nesusţinute de fapte sunt ca nişte prunci născuţi morţi. Trebuia să acţionezi, să faci treabă.

VOINIŢKI: Să acţionez, să fac treabă? Crezi că fiecare om poate fi un perpetuum mobile al scrisului?

SEREBREAKOV: Ce vrei să spui prin asta?

VOINIŢKI: Vreau să spun că ar fi mult mai bine să încheiem această discuţie, căci nu suntem acasă la noi.

MARIA VASILIEVNA: Vai, unde mi-e capul!… Iar am uitat, Alexandr, să-ţi amintesc de picături, ca să le iei înainte de masă. Le-am adus cu mine, dar am uitat cu totul de ele…

SEREBREAKOV: Dă-le-ncolo de picături!

MARIA VASILIEVNA: Cum se poate să vorbeşti astfel, Alexandr, că doar eşti un om bolnav, un om cu sănătatea zdruncinată!

SEREBREAKOV: Şi de ce, mă rog, la tot pasul trebuie să mi se amintească de acest lucru? Bătrân, bolnav, bătrân, bolnav… Toată ziua numai asta aud! (lui Jeltuhin) Leonid Stepanîci, permite-mi să mă retrag în casă. E o căldură insuportabilă aici, şi apoi ţânţarii ăştia nu-mi dau pace.

JELTUHIN: Mă rog, mă rog, poftiţi, că doar masa s-a terminat…

SEREBREAKOV: Mulţumesc. (intră în casă urmat de Maria Vasilievna)

IULIA (lui Jeltuhin): Du-te după profesor! Nu e frumos să-l laşi singur…

JELTUHIN (Iuliei): Dracu să-l ia, că m-am săturat de el! (pleacă)

DEADIN: Iulia Stepanovna, mulţumirile mele. (îi sărută mâna)

IULIA: N-ai pentru ce, doar n-ai mâncat aproape nimic… (îi mulţumesc şi ceilalţi musafiri) N-aveţi pentru ce, domnilor! Îmi pare rău că aţi mâncat atât de puţin!

FEODOR IVANOVICI: Ei, şi-acum, ce facem? Să mergem mai întâi pe terenul de crochet, căci vreau să câştig pariul… Dar după asta?

IULIA: Vom prânzi.

FEODOR IVANOVICI: Şi după aceea?

HRUŞCEV: După aceea veniţi cu toţii la mine. Seara o să ne ducem la pescuit în iaz.

FEODOR IVANOVICI: E o idee minunată.

DEADIN: Genială!

SONIA: Atunci, domnilor, să punem lucrurile la punct… Vasăzică, mai întâi ne ducem pe terenul de crochet… Apoi vom prânzi ceva mai devreme la Iulia, şi după aceea, pe la ora şapte, vom merge în vizită la Duh… la, la Mihail Lvovici. Ne-am înţeles deci. Hai, Iulicika, cu mine, să luăm bilele de crochet.

(intră în casă împreună cu Iulia)

FEODOR IVANOVICI: Vasili, să aduci câteva sticle de vin pe terenul de crochet! O să bem în sănătatea învingătorilor. Şi acum, tăicuţule, să mergem şi noi… Ne aşteaptă nobilul joc.

ORLOVSKI: Pe mine să mă ierţi, drăguţule, că am să zăbovesc vreo cinci minute… Mă duc să mai stau de vorbă cu profesorul, că nu-i frumos… Trebuie să mai păstrăm şi eticheta. Până vin eu, poţi să joci cu bila mea… (întră în casă)

DEADIN: Mă duc să-l ascult pe savantul nostru Alexandr Vladimirovici, ca să-mi delectez sufletul cu…

VOINIŢKI: M-ai plictisit, Ciupitule. Hai, du-te odată!

DEADIN: Am plecat. (intră în casă)

FEODOR IVANOVICI (se îndreaptă spre parc cântând): „Şi ai să-mi fii regină-a lumii, iubirea veşnică-ai să-mi fii…” (pleacă)

HRUŞCEV: Şi acum să-mi iau şi eu tălpăşiţa, aşa, pe nesimţite… (lui Voiniţki) Egor Petrovici, te rog insistent să nu mai deschizi niciodată discuţia despre păduri şi medicină. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când dezbat cu dumneata aceste probleme, îmi rămâne în gură un fel de cocleală, şi toată ziua după aceea nu mai sunt om. Am onoarea să te salut. (pleacă)

8

Elena Andreevna şi Voiniţiki.

VOINIŢKI: Ce om mărginit! Nu-i vorbă, fiecare dintre noi are dreptul să debiteze prostii, dar nu-mi place când omul le rosteşte cu patos.

ELENA ANDREEVNA: Iarăşi ai avut o purtare imposibilă, Jorj! La ce ţi-a trebuit să te cerţi cu Maria Vasilievna şi să-i vorbeşti lui Alexandr Vladimirovici despre perpetuum mobile? E nedemn ceea ce faci!

VOINIŢKI: Ce să fac, dacă-l urăsc pe omul acesta!

ELENA ANDREEVNA: N-ai de ce să-l urăşti, căci e la fel ca toţi ceilalţi…

(Sonia şi Iulia trec spre parc cu ciocanele şi bilele de crochet)

VOINIŢKI: Dacă ai putea să-ţi vezi faţa, dacă ai putea să-ţi observi toate gesturile!… Ţi-e lene să trăieşti, nu-i aşa?

ELENA ANDREEVNA: Mi-e lene într-adevăr, urâtul mă doboară. (pauză) Toţi îl condamnă pe soţul meu, îl ocărăsc când sunt de faţă, fără să se jeneze câtuşi de puţin de prezenţa mea. Toţi mă privesc cu compătimire – cică, biata de ea, ce soţ bătrân are! Până şi cei mai buni şi mai înţelegători oameni ar fi bucuroşi să-l părăsesc pe Alexandr… Toată această simpatie pentru mine, toate aceste suspine şi priviri pline de compătimire tind spre acelaşi scop… Da, da, Duhul pădurii a avut dreptate spunând că distrugeţi fără nicio raţiune pădurile, că în curând pământul va rămâne sterp. Acelaşi lucru îl faceţi şi cu oamenii, şi foarte curând pe lumea asta nu vor mai exista nici devotament, nici curăţenie sufletească, nici puterea de jertfă. De ce oare nu puteţi privi cu indiferenţă o soţie cinstită, dacă soţia aceasta este a altuia? De ce, te întreb? Duhul pădurii va răspunde şi la această întrebare: pentru că spiritul distrugerii sălăşluieşte în voi… Vouă nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei şi nici de semenii voştri.

VOINIŢKI: Mai dă-o-ncolo de filozofie, că n-o am la inimă!

ELENA ANDREEVNA: Transmite-i lui Feodor Ivanovici că m-a plictisit cu obrăzniciile lui. E pur şi simplu respingător. Să te uiţi în ochii mei şi să-mi vorbeşti faţă de toată lumea despre dragostea pe care o porţi pentru o oarecare femeie măritată… Grozav de spiritual, nimic de zis!

VOCI DIN PARC: Bravo, bravo!

ELENA ANDREEVNA: În schimb, ce simpatic om e Duhul pădurii! De câte ori vine la noi, niciodată n-am curajul să stau cu el de vorbă prieteneşte, să mă apropii de el. Iar lui i se pare probabil că sunt rea şi că mă ţin mândră. Se vede, Jorj, că noi doi suntem prieteni numai şi numai prin faptul că amândoi suntem nişte oameni din cale-afară de anoşti şi de plicticoşi. Da, da, anoşti şi plicticoşi! Te rog însă nu te uita în felul acesta la mine, că nu-mi place…

VOINIŢKI: Oare te pot privi cu alţi ochi, dacă te iubesc? Dumneata eşti viaţa, eşti fericirea, eşti însăşi tinereţea mea!… Ştiu prea bine că şansele mele de a-ţi câştiga inima sunt egale cu zero, de aceea nu-ţi pretind nimic, ci-ţi cer doar permisiunea de a mă uita în ochii dumitale, de a-ţi auzi glasul…

9

Aceiaşi şi Serebreakov.

SEREBREAKOV (în fereastră): Lenocika unde eşti?

ELENA ANDREEVNA: Aici.

SEREBREAKOV: Draga mea, vino de mai stai cu noi… (dispare în casă)

(Elena Andreevna porneşte spre intrare)

VOINIŢKI (mergând în urma ei): Nu mă alunga. Lasă-mă să-ţi vorbesc despre dragostea mea… Nu-ţi cer mai mult. Va fi o nespusă fericire pentru mine.

Cortina