ACTUL AL DOILEA
Sufrageria în casa lui Serebreakov. Un bufet, o masă de sufragerie în mijlocul încăperii. E ora două noaptea. Se aude din parc toaca paznicului.
1
Serebreakov stă aţipit în fotoliu, în faţa ferestrei deschise, şi Elena Andreevna la fel, într-un alt fotoliu.
SEREBREAKOV (trezindu-se): Cine-i aici? Sonia, tu eşti?
ELENA ANDREEVNA: Nu, eu sunt…
SEREBREAKOV: Tu, Lenocika? Vai, ce durere insuportabilă!
ELENA ANDREEVNA: Ţi-a căzut pledul… (îi înveleşte picioarele) Alexandr, mai bine să-nchid fereastra.
SEREBREAKOV: Nu, nu trebuie. Mi-e tare cald… Auzi, am aţipit pentru câteva clipe şi am visat că nu mai puteam mişca piciorul stâng. Parcă nu mai era al meu… Şi m-a trezit durerea asta sfâşietoare. Nu cred să fie gută, ci un reumatism în toată legea. Cât o fi ceasul?
ELENA ANDREEVNA: Unu şi douăzeci de minute.
(pauză)
SEREBREAKOV: Te rog să-mi cauţi mâine dimineaţă pe Batiuşkov. Mi se pare că-l am.
ELENA ANDREEVNA: Ce-ai spus?
SEREBREAKOV: Te rog să-mi cauţi mâine dimineaţă în bibliotecă pe Batiuşkov. Ştiu că am avut volumul… Oare de ce mi-o fi atât de greu să respir?
ELENA ANDREEVNA: Eşti obosit. E a doua noapte de când n-ai mai închis ochii.
SEREBREAKOV: Se spune că din cauza gutei Turgheniev a făcut o anghină pectorală. Mi-e teamă să n-o păţesc la fel. Blestemată şi scârboasă mai e şi bătrâneţea asta, dracu’ s-o ia! De când am îmbătrânit mi-e silă de mine. Cred că şi vouă vă e lehamite să mă tot vedeţi bolind.
ELENA ANDREEVNA: Vorbeşti mereu de bătrâneţea ta cu un ton de parcă noi, cei din jurul tău, am fi vinovaţi că ai îmbătrânit.
SEREBREAKOV: Cred că pe tine te-am scârbit cel mai mult…
ELENA ANDREEVNA: Mă plictiseşti! (pleacă de lângă el şi se aşază ceva mai departe)
SEREBREAKOV: Îţi dau toată dreptatea. Nu sunt un om mărginit şi pot judeca lucrurile la rece. Eşti tânără, frumoasă, dornică de viaţă, pe când eu sunt un moşneag, aproape un cadavru. Parcă nu-mi dau seama de toate astea? Sunt o pacoste pentru toţi, şi e un blestem că mai trăiesc. Aveţi însă puţină răbdare, că nu mai am mult. O să scăpaţi de mine în curând.
ELENA ANDREEVNA: Vai, cum mă torturezi! Ascultă, Alexandr, dacă pentru toate nopţile astea de nesomn merit o recompensă, atunci te rog un singur lucru: taci! Taci, pentru numele lui Dumnezeu! Nu-ţi pretind altceva.
SEREBREAKOV: Da, da, se pare că numai şi numai din cauza mea toată lumea a ajuns la capătul puterilor, că toţi se plictisesc, îşi irosesc tinereţea, şi că numai eu, singur eu, mă bucur de viaţă şi sunt nespus de fericit. Nu-i aşa?
ELENA ANDREEVNA: Taci, nu mai pot suporta!
SEREBREAKOV: Nimeni nu mă mai poate suporta, asta e!
ELENA ANDREEVNA (plângând): Nu mai pot, nu mai pot! Spune-mi, ce vrei de la sufletul meu?
SEREBREAKOV: Nimic.
ELENA ANDREEVNA: Atunci taci odată şi lasă-mă în plata Domnului.
SEREBREAKOV: Ciudat lucru! Îndată ce Jorj sau idioata asta bătrână, Maria Vasilievna, deschid gura – toată lumea îi ascultă şi nu zice nici pâs… Dar în clipa în care eu rostesc un singur cuvânt, toţi se simt nenorociţi. Le e silă până şi de vocea mea. Bine, să presupunem că sunt un om respingător, că sunt un egoist, un despot, dar te întreb – nici măcar la bătrîneţe n-am dreptul să mă bucur de acest privilegiu care se numeşte egoism? Oare n-am meritat asta? Am avut o viaţă grea. Împreună cu Ivan Ivanîci am fost pe vremuri studenţi, aşa încât poţi să-l întrebi şi pe el. Dumnealui se ţinea de petreceri, chefuia cu ţigăncile, făcea pe binefăcătorul meu, în vreme ce eu trăiam într-o odaie ca vai de lume, ieftină şi insalubră, munceam zi şi noapte ca o vită de corvoadă, flămânzeam chinuit de gândul că trăiesc din ajutorul altuia. Apoi am stat la Heidelberg, dar n-am văzut Heidelbergul; am locuit şi la Paris, dar n-am văzut Parisul, îmi petreceam zilele între cei patru pereţi ai odăiţei mele şi munceam ca un rob. Apoi, după ce am căpătat catedra, întreaga-mi viaţă mi-am închinat-o ştiinţei, pe care o slujesc cu credinţă şi cu dreptate până-n ziua de azi. De aceea te întreb, după toate câte le-am pătimit, nu am şi eu dreptul să mă bucur de o bătrâneţe liniştită, să mă bucur de atenţia celor din jur?
ELENA ANDREEVNA: Nimeni nu-ţi tăgăduieşte dreptul acesta. (vântul de afară trânteşte cu zgomot fereastra) Ia te uită ce vânt s-a stârnit! Să închid fereastra. (o închide) Vine ploaia. Nu, nu, nimeni nu-ţi tăgăduieşte dreptul acesta.
(pauză; paznicul din parc bate toaca şi îngână un cântec)
SEREBREAKOV: Să-ţi închini întreaga viaţă ştiinţei, să te obişnuieşti cu biroul tău, cu auditoriul tău, cu colegii tăi, oameni onorabili… şi deodată, după toate astea, să te pomeneşti în cavoul ăsta, să te izbeşti zilnic de nişte fiinţe meschine şi să asculţi josnicele lor discuţii… Vreau să trăiesc, îmi place succesul, faima, animaţia! Da, trăiesc ca în surghiun!… Regret în fiecare clipă trecutul, asist la succesele altora, mă tem de moarte… Nu mai pot! Sunt la capătul puterilor! Iar dumnealor nu vor să-mi ierte slăbiciunile bătrâneţii!
Elena Andreevna: Ai puţină răbdare: peste cinci-şase ani am să fiu şi eu bătrână.
(intră Sonia)
2
Aceiaşi şi Sonia.
SONIA: Nu înţeleg de ce n-a venit doctorul până acum. Şi doar i-am spus lui Stepan că dacă nu-l va găsi pe medicul zemstvei, să se ducă la Duhul pădurii…
SEREBREAKOV: Ce nevoie am de el? Se pricepe în medicină cum mă pricep eu în astronomie.
SONIA: Doar nu era să chem pentru guta ta întreaga facultate de medicină!
SEREBREAKOV: Cu ăsta, care e sărac cu duhul nici n-am să stau de vorbă.
SONIA: Cum crezi. (se aşază) Mi-e totuna.
SEREBREAKOV: Cât să fie ora?
ELENA ANDREEVNA: E aproape două…
SEREBREAKOV: Ce zăpuşeală… Sonia, dă-mi picăturile de pe masă!
SONIA: Numaidecât! (îi dă picăturile)
SEREBREAKOV (enervat): Nu astea! Of, nu te pricepi la nimic!
SONIA: Fără nervi, te rog! Poate unora le plac asemenea capricii, pe mine însă te rog să mă scuteşti!
SEREBREAKOV: Ai un caracter imposibil. Şi de ce, mă rog, te superi?
SONIA: Aş vrea să ştiu de ce ţii atât de mult să vorbeşti pe tonul acesta de om nenorocit? Dacă te-ar auzi cineva, ar putea crede într-adevăr că eşti cel mai nefericit om din lume. În realitate însă, prea puţini oameni se bucură de fericirea pe care o ai tu.
SEREBREAKOV: Ai dreptate, ai dreptate, sunt un om foarte, foarte fericit!
SONIA: Se-nţelege că eşti fericit… Cât despre gută, ştii prea bine că până mâine dimineaţă accesul va trece. Atunci, de ce te mai tângui atât?
(intră Voiniţki; e îmbrăcat în halat de casă şi ţine o lumânare în mână)
3
Aceiaşi şi Voiniţki.
VOINIŢKI: Se apropie furtuna… (afară fulgeră) Poftim, ce vă spuneam? Hélène şi Sonia, duceţi-vă la culcare. Am venit să vă ţin locul.
SEREBREAKOV (speriat): Nu, nu, nu mă lăsaţi cu el! Nu vreau! O să mă omoare cu vorba!
VOINIŢKI: Dar trebuie să se odihnească şi ele, ce zici? De două nopţi n-au mai închis ochii.
SEREBREAKOV: N-au decât să se ducă la culcare, dar să pleci şi tu. Îţi mulţumesc din suflet pentru această bunăvoinţă, însă pleacă, te rog! Fă-o în numele prieteniei noastre din trecut. Nu stărui! Vom vorbi altă dată.
VOINIŢKI: Care prietenie din trecut?… Mărturisesc că e ceva nou pentru mine.
ELENA ANDREEVNA: Jorj, te rog nu discuta.
SEREBREAKOV: Draga mea, nu mă lăsa cu el. O să mă omoare cu vorba!
VOINIŢKI: Mă faci să râd.
VOCEA LUI HRUŞCEV (dincolo de scenă): Sunt în sufragerie? Mulţumesc! Aveţi, vă rog, grijă de cal. Duceţi-l în grajd!
VOINIŢKI: Poftim, a venit doctorul.
(intră Hruşcev)
4
Aceiaşi şi Hruşcev.
HRUŞCEV: Ce ziceţi de vremea asta? Abia am scăpat de ploaie, că se ţinea scai pe urmele mele. Bună seara.
SEREBREAKOV: Îmi pare rău că te-au deranjat. Eu n-am dorit acest lucru.
HRUŞCEV: Nu are nicio importanţă! Dar ce ţi-a venit, Alexandr Vladimirovici, te-ai apucat să boleşti? Mai mare ruşinea, zău aşa! Ce-ai păţit, ce te doare?
SEREBREAKOV: Oare de ce doctorii or fi manifestând faţă de bolnavi atâta condescendenţă şi vorbesc cu ei de parcă ar avea de-a face cu nişte copii?
HRUŞCEV (râzând): Ai face bine să fii mai puţin perspicace. (cu blândeţe) Ei, haide, haide, să mergem în pat. Nu stai comod aici şi apoi poţi să răceşti. Acolo am să pot să te consult şi… totul va fi bine.
ELENA ANDREEVNA: Nu te încăpăţâna, Alexandr, fă cum îţi spune doctorul.
HRUŞCEV: Dacă mersul îţi provoacă dureri, te vom duce cu fotoliu cu tot.
SEREBREAKOV: Nu, nu, pot merge şi singur… (se ridică) Zău aşa, degeaba te-au deranjat la ora asta. (Hruşcev şi Sonia îl duc de subţiori) Şi apoi, ca să fiu sincer, mărturisesc că nu prea am mare încredere în leacuri… De ce mă tot sprijiniţi? Pot merge şi singur.
(pleacă împreună cu Hruşcev şi Sonia)
5
Elena Andreevna şi Voiniţki.
ELENA ANDREEVNA: Mă istoveşte. Abia mă mai ţin pe picioare.
VOINIŢKI: Pe dumneata te istoveşte el, dar eu mă istovesc pe mine însumi. E a treia noapte de când nu dorm.
ELENA ANDREEVNA: Parcă e un blestem pe casa asta! Mama dumitale, în afară de broşurile ei şi de profesor, ne urăşte pe toţi; profesorul e irascibil, în mine nu se încrede, iar de dumneata se teme. Sonia e furioasă pe taică-su şi nu vrea să stea de vorbă cu mine. Dumneata, pe de altă parte, îmi urăşti soţul şi-ţi dispreţuieşti mama. Eu, de asemenea, sunt acră şi iritată, şi nu mai departe decât azi mi-a venit să plâng de vreo douăzeci de ori. Într-un cuvânt – război în toată legea între toţi şi fiecare în parte. Mă întreb, ce rost o fi având şi cui îi trebuie?
VOINIŢKI: Să lăsăm filozofia!
ELENA ANDREEVNA: Da, parcă e un blestem pe casa asta! Dumneata, Jorj, eşti un om cult şi inteligent şi ar trebui să înţelegi că lumea se prăpădeşte nu din cauza hoţilor şi a tâlharilor de drumul mare, ci din pricina urii ascunse dintre oameni, din pricina tuturor acestor ciondăneli mărunte, pe care nu le văd cei ce numesc casa noastră cuib al intelectualităţii… Ajută-mă, te rog, ca să-i împac pe toţi, căci singură nu sunt în stare!
VOINIŢKI: Mai întâi împacă-mă cu mine însumi! Scumpa mea… (îi ia mâna să o sărute)
ELENA ANDREEVNA: Ce înseamnă asta?! (îşi trage mâna) Pleacă, te rog!
VOINIŢKI: Ploaia o să treacă îndată şi natura toată o să se învioreze şi o să respire în voie. Numai pe mine nimic n-o să mă învioreze. Zi şi noapte mă urmăreşte ca o stafie gândul că viaţa mea e pierdută pentru totdeauna. Trecut nu am, mi l-am irosit prosteşte pe fleacuri, iar prezentul e groaznic şi stupid. Astea-s viaţa şi dragostea mea. Ce să fac cu ele? Sentimentele mele se duc fără folos, ca o rază de soare care bate într-o groapă. Şi mă duc şi eu…
ELENA ANDREEVNA: Când îmi vorbeşti de dragostea dumitale, mintea mi se-ntunecă şi nu ştiu ce să-ţi răspund… Iartă-mă dar trebuie să plec. (dă să plece) Noapte bună!
VOINIŢKI (aşezându-i-se în cale): Şi dacă ai şti cât sufăr la gândul că în aceeaşi casă, alături de mine, se iroseşte o altă viaţă – a dumitale! Ce mai aştepţi? Ce blestemată filozofie te ţine? Înţelege un lucru, că suprema moralitate nu înseamnă să-ţi încătuşezi tinereţea şi să înăbuşi în tine setea de viaţă…
ELENA ANDREEVNA (privindu-l ţintă în ochi): Jorj, te-ai îmbătat!
VOINIŢKI: Se poate, se prea poate…
ELENA ANDREEVNA: Feodor Ivanovici e la dumneata?
VOINIŢKI: Doarme la mine. Se poate, se prea poate… Toate-s cu putinţă!
ELENA ANDREEVNA: Şi astăzi ai băut? De ce?
VOINIŢKI: Când bei, mai seamănă puţin a viaţă. Lasă-mă să beau, Hélène!
ELENA ANDREEVNA: Înainte nu beai niciodată şi nu vorbeai atât de mult… Du-te şi te culcă. Mă plictiseşti. Şi transmite-i te rog prietenului dumitale Feodor Ivanovici că dacă nu va înceta să-mi debiteze inepţiile sale, voi fi nevoită să iau măsuri. Acum poţi pleca!
VOINIŢKI (sărutându-i mâna): Scumpa mea… Minunea mea…
(intră Hruşcev)
6
Aceiaşi şi Hruşcev.
HRUŞCEV: Elena Andreevna, vă cheamă Alexandr Vladimirovici.
ELENA ANDREEVNA (smulgându-şi mâna din mâna lui Voiniţki): Numaidecât! (pleacă)
HRUŞCEV (lui Voiniţki): N-ai nimic sfânt în dumneata! Ar trebui să vă gândiţi, atât dumneata cât şi această nobilă doamnă, că soţul dumneaei a fost cândva soţul surorii dumitale şi că alături de dumneavoastră sub acelaşi acoperământ trăieşte o fiinţă tânără, neprihănită! Despre acest roman al vostru a început să vorbească întreaga gubernie. Ce neruşinare! (intră în camera bolnavului)
VOINIŢKI (singur): A plecat supărată… (pauză) Acum zece ani, am întâlnit-o pentru prima dată în casa răposatei mele surori. Pe atunci avea şaptesprezece ani, iar eu treizeci şi şapte. De ce nu m-am îndrăgostit atunci de ea şi n-am cerut-o în căsătorie? Ar fi fost atât de uşor! Acum ar fi fost soţia mea… Da, soţia mea… Ne-ar fi trezit pe amândoi furtuna… Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, luând-o în braţe, i-aş fi şoptit: „Nu-ţi fie teamă, sunt aici”. O, gânduri minunate, îmi vine să râd de fericire!… Dar, Doamne, Dumnezeule, mi se-ncurcă gândurile… De ce sunt bătrân? De ce nu mă-nţelege? Retorica ei, morala ei leneşă, gândurile ei absurde despre sfârşitul lumii, toate astea îmi sunt profund nesuferite! (pauză) De ce-oi fi un om atât de sucit? Ah, cât îl invidiez pe besmeticul ăsta de Feodor, pe mărginitul ăsta de Hruşcev! Sunt oameni mediocri, sinceri în prostia lor, şi nu cunosc această ironie usturătoare care îmi otrăveşte sufletul…
(intră Feodor Ivanovici înfăşurat într-un pled)
7
Voiniţki şi Feodor Ivanovici.
FEODOR IVANOVICI (în uşă): Eşti singur? Doamnele au plecat? (intră) M-au trezit tunetele de-afară. Grozavă ploicică! Cât să fie ora?
VOINIŢKI: Naiba ştie!
FEODOR IVANOVICI: Parc-am auzit glasul Elenei Andreevna?…
VOINIŢKI: Adineauri a fost aici.
FEODOR IVANOVICI: Straşnică femeie! (cercetând medicamentele de pe masă) Ce-s astea? Pastile de mentă? (ia una) Da, straşnică femeie… Profesorul e bolnav cu adevărat?
VOINIŢKI: Da…
FEODOR IVANOVICI: Nu pricep în ruptul capului cum poate un om să ducă o asemenea existenţă. Se spune că vechii greci îşi aruncau copiii bolnăvicioşi în prăpastie, de pe muntele Mont Blanc. Eu, să fi fost în locul lor, îi aruncam şi pe bătrâni!…
VOINIŢKI (enervat): Nu de pe Mont Blanc, ci de pe Stânca Tarpeiană! Câtă ignoranţă, Doamne!
FEODOR IVANOVICI: Fie cum spui tu… E tot un drac! Da’ de ce, mă rog, eşti atât de mâhnit? Nu cumva îţi pare rău de profesor?
VOINIŢKI: Lasă-mă-n pace!
(pauză)
FEODOR IVANOVICI: Ori poate te-ai îndrăgostit de nevasta lui? Ce zici?… Hm… S-ar putea… Atunci oftează!… Ascultă-mă însă ce-ţi spun: dacă în toate mahalagismele astea care fac ocolul judeţului există un dram de adevăr, şi dacă mă voi convinge personal de asta, să nu-mi ceri îngăduinţă: te voi arunca cu propriile mele mâini de pe Mont… adică de pe Stânca Tarpeiană!…
VOINIŢKI: Suntem prieteni…
FEODOR IVANOVICI: Atât de repede?
VOINIŢKI: Ce vrea să zică acest: „atât de repede”?
FEODOR IVANOVICI: O femeie nu poate fi prietenă cu un bărbat decât numai în ordinea următoare: mai întâi camaradă, apoi iubită, şi abia la urmă prietenă.
VOINIŢKI: Trivială filozofie!
FEODOR IVANOVICI: Să bem dar cu acest prilej! În cinstea trivialei filozofii! Vino la mine. Mi se pare că mi-a mai rămas puţină chartreuse… Tragem o duşcă, iar îndată ce se crapă de ziuă plecăm la conacul meu. Ne-am înţeles? Am un vătaf, îl cheamă Luka, ăsta nu spune niciodată: „Ne-am înţeles” ci: „M-am înţeles”. Un pungaş fără pereche… Atunci, „m-am înţeles”? (zărind-o pe Sonia, care intră pe uşă) Iartă-mă, sunt fără cravată… (pleacă repede)
8
Voiniţki şi Sonia.
SONIA: Unchiule Jorj, iar aţi băut şampanie cu Feodor şi v-aţi plimbat cu troica! V-aţi legat fraţi de cruce, cum văd. El, înţeleg, el e întotdeauna aşa, dar dumitale ce ţi-a venit? La vârsta dumitale!
VOINIŢKI: Draga mea, vârsta n-are ce căuta aici. Dacă n-ai o viaţă adevărată trăieşti cu nălucile… Tot e mai bine decât nimic!
SONIA: Fânul a rămas neridicat. Gherasim m-a anunţat aseară că o să putrezească din pricina ploii, iar dumneata în loc să iei măsuri te tot „amăgeşti” cu Feodor… (speriată) Unchiule, ce ai? Ţi-s ochii plini de lacrimi!
VOINIŢKI: Da’ de unde lacrimi? Nu-i nimic… Fleacuri! Te-ai uitat adineauri la mine cum se uita răposata maică-ta… Scumpa mea… (îi sărută mâinile şi obrajii) Sora mea… Surioara mea dragă… De ce nu mai e printre noi? Dacă ar şti ea! O, Doamne, dacă ar şti!
SONIA: Ce anume să ştie, unchiule?
VOINIŢKI: Mi-e greu, nu ştiu cum… Nimic, nimic, drăguţo… Lasă acum… altă dată… Mă duc. (pleacă)
(intră Hruşcev)
9
Sonia şi Hruşcev.
HRUŞCEV: Tatăl dumitale nu mă ascultă deloc. Eu îi spun că are gută, el de colo – reumatism; eu îl rog să stea întins, dumnealui nici s-audă – şade popândău în pat! (îşi ia şapca) Nervi, ce să-i faci!
SONIA: E un răsfăţat. Lasă şapca şi aşteaptă să stea ploaia. Vrei să iei o gustare?
HRUŞCEV: N-ar strica.
SONIA: Îmi place să iau uneori câte o gustare noaptea. În bufet, mi se pare c-a mai rămas câte ceva de la prânz… (caută în bufet) Crezi dumneata că tata are nevoie de doctor? Îi trebuie vreo duzină de femei care să stea în jurul lui, să-i cate cu evlavie în ochi şi să suspine ne’ncetat: „O, domnule profesor!” Uite am găsit nişte brânză… Serveşte-te!
HRUŞCEV: Nu-i frumos să vorbeşti în felul acesta despre tatăl dumitale. Sunt de acord că e un om dificil, totuşi dacă stai să-l compari cu toţi Jorjii şi Ivan Ivanîcii, aceştia nu valorează nici cât degetul lui mic…
SONIA: Am găsit şi o sticlă. Îţi vorbesc nu atât despre tata, cât despre marele om… Pe tata îl iubesc, însă marele om cu toate mofturile lui de mandarin chinez mă plictiseşte. (se aşază amândoi) Ia te uită ce ploaie! (fulgeră) Poftim!
HRUŞCEV: Fulgeră departe de aici, n-o să ajungă până la noi.
SONIA (turnându-i în pahar): Bea, te rog!
HRUŞCEV: Viaţă lungă şi sănătate! (goleşte paharul)
SONIA: Te superi pe noi că te-am deranjat în toiul nopţii?
HRUŞCEV: Dimpotrivă. Dacă nu mă chemai, la ora asta aş fi dormit. Şi trebuie să recunosc că e mult mai plăcut să te văd aievea decât în vis.
SONIA: Dar de ce ai o faţă atât de încruntată?
HRUŞCEV: Pentru că sunt supărat. Profit de faptul că suntem singuri, Sofia Andreevna, ca să-ţi vorbesc. Ascultă-mă, cu câtă bucurie te-aş lua din casa asta, chiar acum, în această clipă! E o atmosferă atât de viciată, încât am impresia că-ţi otrăveşte sufletul. Tatăl dumitale, omul acesta absorbit până peste cap de gută şi de cărţile lui, unchiul dumitale Jorj, acest om curios, apoi mama dumitale vitregă…
SONIA: Ce-i cu mama mea vitregă?
HRUŞCEV: N-am dreptul să vorbesc… nu pot… Draga mea, multe nu înţeleg despre oameni. După mine, la om totul trebuie să fie frumos: şi faţa şi îmbrăcămintea şi sufletul şi gândurile… Deseori mi-e dat să văd un obraz şi o îmbrăcăminte atât de frumoase, încât mă apucă ameţeala, dar dincolo de ele se întâmplă să descopăr un suflet mai negru decât tăciunele pe care nu-l poţi înfrumuseţa cu nimic… Iartă-mă că-ţi vorbesc atât de emoţionat, dar îmi eşti nespus de dragă…
SONIA (scapă cuţitul): Ce-i cu mine, am scăpat cuţitul…
HRUŞCEV (ridicându-l): Nu-i nimic… (pauză) Se întâmplă uneori să mergi noaptea prin pădure, şi dacă zăreşti în depărtare o luminiţă, îţi vine deodată sufletul la loc, încât nu mai simţi nici oboseala drumului, nici întunericul, nici crengile ţepoase care-ţi izbesc dureros obrazul. Uite, lucrez din zori şi până noaptea târziu, nici vara, nici iarna nu cunosc odihna, dau piept cu acei care nu vor să mă înţeleagă, sufăr uneori ca un câine… dar în sfârşit, am găsit şi eu luminiţa mea. N-am să mă laud că te iubesc mai presus de orice pe lume. Dragostea pentru mine nu reprezintă totul… ea este răsplata mea supremă! Draga mea, pentru acel care munceşte, care luptă şi suferă nu există o răsplată mai frumoasă decât asta…
SONIA (emoţionată): Mă ierţi că te întrerup… Dar aş vrea să te întreb ceva, Mihail Lvovici…
HRUŞCEV: Ce anume? Vorbeşte…
SONIA: Deseori vii în vizită la noi, şi eu cu ai mei te vizităm adesea. Bănuiesc că în sinea dumitale nu-ţi poţi ierta acest lucru…
HRUŞCEV: Nu-nţeleg ce vrei să spui.
SONIA: Vreau să spun că convingerile dumitale democratice sunt jignite de această apropiere dintre noi. Eu sunt o fată de pension. Elena Andreevna e o aristocrată, ne îmbrăcăm după ultima modă, pe când dumneata eşti un democrat convins…
HRUŞCEV: Să lăsăm asta. Nu este cazul…
SONIA: Dumneata, dumneata exploatezi turba, plantezi păduri… Ciudată ocupaţie… Într-un cuvânt, eşti un narodnic convins…
HRUŞCEV: Democrat, narodnic… Sofia Alexandrovna, oare trebuie vorbit despre aceste lucruri pe un ton atât de tragic, ba chiar cu tremur în glas?
SONIA: Se poate, pentru că sunt chestiuni serioase.
HRUŞCEV: Exagerezi…
SONIA: Deloc. Să luăm un exemplu. Dacă aş avea o soră şi dumneata te-ai îndrăgosti de ea şi i-ai face propunerea de căsătorie, dumneata nu ţi-ai putea ierta niciodată acest pas, pentru că ţi-ar fi ruşine să te arăţi în ochii colegilor dumitale, medicii de la zemstvă… Da, ţi-ar fi ruşine că te-ai îndrăgostit de o fată de pension năzuroasă, care n-a frecventat niciodată cursurile unei facultăţi şi care se îmbracă după ultima modă. E aşa cum îţi spun… Citesc în ochii dumitale că-mi dai dreptate! Altfel, ar însemna că pădurile dumitale, turba şi cămaşa asta ţărănească nu sunt decât o prefăcătorie, o minciună şi o fanfaronadă. Atât şi nimic mai mult.
HRUŞCEV: De ce?… Spune-mi, de ce mă jigneşti? Adică aşa-mi trebuie, căci sunt un prost şi mă bag unde nu-mi fierbe oala! Rămâi cu bine! (se îndreaptă spre uşă)
SONIA: La revedere… Te rog să mă ierţi dacă am fost prea aspră cu dumneata.
HRUŞCEV (întorcându-se din drum): Dacă ai şti ce atmosferă grea şi apăsătoare domneşte în casa asta! Un mediu viciat, în care fiecare om este privit duşmănos, cu suspiciune, în dorinţa de a descoperi în el un narodnic, un psihopat sau un limbut – tot ce vrei, numai nu un om! Parcă-i aud: „O, ăsta-i un psihopat!” şi nu-şi mai încap în pene de bucurie, sau „ăsta-i un limbut!” şi le scapără ochii de parcă ar fi descoperit o nouă Americă! Dacă cumva nu pot să-şi dea seama ce fel de om sunt şi în care dintre cele trei categorii să mă claseze, vinovatul la urma urmei sunt tot eu şi declară sentenţios: „E un om foarte ciudat!” Dumneata nu ai decât douăzeci de ani, totuşi pari bătrână şi judicioasă ca tatăl sau ca unchiul dumitale Jorj şi nu m-aş mira deloc dacă într-o bună zi m-ai chema să te tratez de gută. În felul acesta nu se poate trăi! Oricine aş fi eu, priveşte-mă drept în ochi, limpede, fără gânduri ascunse, fără idei preconcepute şi, în primul rând, caută în mine omul, altfel în raporturile dumitale cu oamenii nu va exista niciodată înţelegere. Şi acum, la revedere! Aşadar, nu uita un lucru: cu aceşti ochi plini de suspiciune şi de neîncredere, cum îi ai dumneata, n-ai să te îndrăgosteşti niciodată.
SONIA: Nu-i adevărat!
HRUŞCEV: Ba e aşa cum îţi spun!
SONIA: Nu, nu! Şi ca să-ţi demonstrez că nu ai dreptate, află de la mine că… iubesc! Da, da, iubesc, şi sufăr din cauza asta! Acum lasă-mă, te rog! Pleacă, pleacă şi… nu mai veni pe la noi niciodată. Niciodată!
HRUŞCEV: Omagiile mele! (pleacă)
SONIA (singură): S-a supărat. Ce caracter imposibil, Doamne, Dumnezeule! (pauză) Nu zic, ştie să vorbească frumos, dar cine-mi poate garanta că tot ceea ce-mi spune nu e decât o frazeologie goală? Nu-l auzi vorbind decât despre pădurile lui, despre copacii plantaţi… În fond nu e un lucru rău, dar se prea poate să fie numai o psihopatie… (îşi acoperă faţa cu mâinile) Nu mai pricep nimic! (plânge) A absolvit facultatea de medicină, dar se ocupă de altele… Ciudat, foarte ciudat om… Doamne, ajută-mă să pot chibzui totul…
(intră Elena Andreevna)
10
Sonia şi Elena Andreevna.
ELENA ANDREEVNA (deschizând fereastra): A trecut furtuna! Ce aer curat! (pauză) Unde-i Duhul pădurii?
SONIA: A plecat.
(pauză)
ELENA ANDREEVNA: Sophie!
SONIA: Da?
ELENA ANDREEVNA: Până când ai să mai fii supărată pe mine? Doar nu ne-am făcut niciun rău una alteia, de ce să ne duşmănim? N-are rost…
SONIA: Şi eu aveam acelaşi gând… (o îmbrăţişează) Draga mea!
ELENA ANDREEVNA: Bine că s-a isprăvit! (amândouă se privesc emoţionate)
SONIA: Tata s-a culcat?
ELENA ANDREEVNA: Nu. E în salon. Nu ne mai vorbim săptămâni întregi şi Dumnezeu ştie de ce. E timpul să isprăvim… (priveşte masa) Ce-i aici?
SONIA: A mâncat Duhul pădurii.
ELENA ANDREEVNA: Văd că a mai rămas puţin vin… Hai să bem „Bruderschaft”.
SONIA: Hai!
ELENA ANDREEVNA: Din acelaşi pahar… (toarnă) Mai bine-i aşa. Vasăzică, de acum încolo ne spunem „tu”?
SONIA: Da, da! (beau şi se sărută) De mult voiam să ne împăcăm, dar, nu ştiu de ce, nu îndrăzneam… (plânge)
ELENA ANDREEVNA: De ce plângi?
SONIA: Nu ştiu ce am, mi-a venit aşa dintr-odată.
ELENA ANDREEVNA: Haide, haide, fii cuminte… (plânge şi ea) Iată, m-ai făcut şi pe mine să plâng! (pauză) Erai supărată pe mine că m-am măritat cu tatăl tău din calcul. Dacă crezi în jurăminte, uite, îţi jur că l-am luat numai şi numai din dragoste. M-am amorezat de ştiinţa şi de celebritatea lui. Sentimentul meu n-a fost o dragoste adevărată, însă pe atunci mi se părea că iubesc cu adevărat! N-am fost vinovată, nu. Iar tu chiar din ziua căsătoriei noastre ai început să mă chinuieşti cu privirile tale pline de neîncredere şi de suspiciune…
SONIA: Ei, acum ne-am împăcat, să uităm trecutul pentru totdeauna! Ştii ceva? Pentru a doua oară aud azi că am ochii plini de neîncredere şi suspiciune.
ELENA ANDREEVNA: Nu trebuie să priveşti oamenii cu atâta neîncredere, nu-ţi şade bine. Trebuie să ai încredere în toată lumea, altfel nu se poate trăi.
SONIA: Cine s-a fript cu supa suflă şi în iaurt: nu mai pot avea încredere în oameni.
ELENA ANDREEVNA: Şi cine anume ţi-a pricinuit aceste decepţii? Tatăl tău e un om bun şi cinstit, care a muncit din greu o viaţă întreagă. Astăzi i-ai reproşat că a fost fericit în viaţă. Ei bine, chiar dacă a fost într-adevăr fericit, el n-a avut timp să se bucure de această fericire, căci munca nu i-a permis-o. În ce mă priveşte, niciodată n-am făcut intenţionat ţie sau tatălui tău un rău cât de mic. Unchiul Jorj, la rândul său, e un om bun şi cinstit, însă nefericit pentru că nu şi-a găsit împlinirea în viaţă… Deci cine ţi-a spulberat încrederea în oameni?
(pauză)
SONIA: Spune-mi sincer, ca unei prietene… Eşti fericită?
ELENA ANDREEVNA: Nu!
SONIA: Ştiam… Şi încă o întrebare. Spune-mi deschis: n-ai vrea să ai un soţ tânăr?
ELENA ANDREEVNA: Ce copilă eşti!… Nici vorbă că aş vrea. (râde) Ei, haide, haide, mai întreabă-mă ceva…
SONIA: Ia spune-mi, Duhul pădurii îţi place?
ELENA ANDREEVNA: Da, foarte mult.
SONIA (râde): Îţi par caraghioasă, nu-i aşa? Iată, a plecat acum câteva clipe de aici, dar parcă îi mai aud glasul şi paşii… Îi văd chipul în fereastra asta întunecată… Lasă-mă să-ţi spun totul… Dar nu pot vorbi aşa de tare, mi-e ruşine, nu ştiu cum… Hai, mai bine să mergem în odaia mea, să stăm acolo de vorbă. Spune-mi drept, îţi par o caraghioasă, nu-i aşa? (pauză) Şi zici că-i un om de treabă?
ELENA ANDREEVNA: Da, e un om minunat…
SONIA: Mi se pare ciudată povestea asta cu pădurile, cu turba… Nu-l înţeleg.
ELENA ANDREEVNA: Dar parcă-i vorba aici de păduri? Gândeşte-te, draga mea, că ai de-a face cu un om talentat. Ştii ce înseamnă a fi talentat? A întruchipa curajul, inteligenţa neîngrădită de nimic, puterea de acţiune… sădeşti un copac, extragi câteva puduri de turbă şi… te şi gândeşti ce o să fie peste o mie de ani – întrezăreşti de pe acum fericirea omenirii. Astfel de oameni sunt rari. Ei trebuie iubiţi… Domnul să vă ajute! Amândoi sunteţi cinstiţi, plini de avânt, neprihăniţi sufleteşte. Chiar dacă el e puţin zănatic, tu eşti în schimb mai cumpătată, cu scaun la cap, aşa că o să vă completaţi de minune unul pe altul… (se ridică în picioare) Pe când eu sunt o fiinţă anostă, un personaj episodic… Şi în muzică şi în casa soţului meu, şi în toate romanele voastre am rămas acelaşi personaj episodic. De fapt, Sonia, dacă mă gândesc bine, sunt cu adevărat o fiinţă foarte, foarte nenorocită! (umblă emoţionată pe scenă) N-am parte de fericire pe lumea asta. Aşa e! De ce râzi?
SONIA (râde, cu faţa în palme): Ce fericită sunt! Ce fericită!
ELENA ANDREEVNA (frângându-şi mâinile): Iar eu ce nenorocită-s!
SONIA: Sunt fericită… fericită.
ELENA ANDREEVNA: Aş vrea să cânt la pian… Aş cânta ceva…
SONIA: Cântă. (îmbrăţişând-o) Tot n-am să mai pot dormi… Cântă ceva!
ELENA ANDREEVNA: Stai puţin, tatăl tău nu doarme. Iar când e bolnav muzica îl enervează. Du-te şi întreabă-l dacă-mi dă voie. Dacă n-are nimic împotrivă, am să cânt…
SONIA: Mă duc să-l întreb. (pleacă)
(din parc se aude toaca paznicului)
ELENA ANDREEVNA: De mult n-am mai cântat la pian. Am să cânt şi am să plâng ca o proastă… (se apleacă pe fereastră) Tu baţi toaca, Efim?
GLASUL PAZNICULUI: Eu, coniţă!
ELENA ANDREEVNA: Nu mai bate. Boierul e bolnav.
GLASUL PAZNICULUI: De-i aşa, plec. (fluieră, chemându-şi câinii) Ei, Jucika, Trezor, Jucika!
(pauză)
SONIA (intrând în odaie): Nu se poate!
Cortina
