Către Ines (din Byron)

de George Gordon Byron

Nu mai surâde nopții ce-n mine a pătruns...

Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecată?

De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns?

Cu ochii uzi cerși-voi Destinului un dar:

Să nu cunoști ce-i plânsul, copila fără pată —

Ori, niciodată lacrimi să nu verși în zadar...

Tu vrei să știi ce chinuri și-au stors în mine firea,

Înveninând izvorul plăcerii pământești.

De ce vrei să descoperi și să cunoști durerea,

Pe care nici tu, sfânto, nu poți s-o îmblânzești?

Tu, poate, crezi c-amorul sau ura ce nu iartă

Sfărmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag...

Iubire, ranguri, nume: deșertăciuni șirag —

Nu ele mă făcură să blèstem a mea soartă —

Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag...

Ci-i un urât de moarte, ce naște pentru mine

Din tot ce-aud sau pipăi cu stinsele-mi lumine —

Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tăi — chiar ei —

Abia mai au un farmec de-o clipă-n ochii mei...

De-ar ocoli cu anii pământurile toate,

Să fugă de el însuși nici un pribeag nu poate —

De-a pururi simt pe suflet un aspru bici de rele:

Neadormitul demon al gândurilor mele...

Să scânteie plăcerea în ochii fiecărui!

Să guste alții-n tihnă din cupa ce le-o dărui!

Râzând, plângând de multul fior și nebunie,

Viseze ca norocul va ține-o vecinicie! — 

                       Ci eu atât as vrea:

Să n-aibă-o deșteptare asemeni cu a mea...

Eu cată să cutreier ținut după ținuturi

Și-al amintirii blèstem să mă urmeze-n drum...

Zadarnic fug de dânsul, în van încerci să-l scuturi

O mângâiere numai mi-a mai rămas de-acum:

Să știi — de-ar fi sa-ntâmpin un nou potop de rele —

C-am încercat odată pe cel mai greu din ele...

Dar care mi-i restriștea, mă-ntrebi? Ah, nu-ntreba:

Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tău readu-l...

O, suflete, zâmbește mereu și nu căta

Să rupi un văl, sub care găsi-vei numai iadul.

Convorbiri literare I, nr. 2, 15 ianuarie 1907

Share on Twitter Share on Facebook