Părâului se tânguiește-o floare:

„Ce blând erai în vremuri mai senine!

Purtai în unde numai dezmierdare.

Plecată peste valurile-ți line

Aveam tăria pururi lângă mine,

Iar noaptea-mi coborai și-o stea pe-aproape.

Vorbind mereu de cer, de paradisuri,

Îmi strecurai în suflet foc și visuri

Și mă lăsai cu umede pleoape.

Și mă plecam robită dezmierdării,

Mireasma mea o dăruiam suflării,

Și zi cu zi te-aveam mai drag, blajine.

Căci steaua mea trăia numai prin tine

Și tu-mi trezeai viața fără nume

Nelămuritul zbor spre altă lume;

De-aceea îți iertam, când, plin de teamă,

Îmi murmurai cuvinte de iubire

Ci tu erai copil și nu-ți dai seamă…

...Dar vremea ți-a răpit acea blândețe;

Tot crești mereu, și fără stăpânire,

Azi îmi arunci cuvinte îndrăznețe;

Azi cerul meu numai arar se-arată,

De mult ce plângi și te frămânți în spumă,

Mi-e fața-n veci de lacrimi râurată;

Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea

Îmi fură vorbele și le sugrumă

Și astfel tu ne turburi sărbătoarea...

Tot plângi, și chemi, și blestemi: Vino! Vină!

Și tot mă-ndoi… Dar ce sunt eu de vină,

Că tu îți farămi trupul în vâltori?

Și pentru ce-aș porni cu tine-n vale?

Să văd cum oglindești tot alte flori,

Plecate peste zâmbetele tale?

Prefă-ți în aburi picurile grele,

Și spulberă în vânt durerea toată,

Și uită-mă singurătății mele!

Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altădată!...”

Secă izvorul, cu durere mare,

Ca să-mplinească ruga ei fierbinte

Dar cine nu ascută-o rugăminte,

Chiar crudă, ce-a pornit de la o floare?

Fugi nebun părâul; dar cu dânsul

Se șterse și a cerului icoană

Și-acolo unde-și legănase plânsul,

Adânc brăzdată-i glia, ca o rană…

Pe țărm pustiu jelește-acum o floare:

„O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare?

Hrăniți-l, norilor, cu răpezi ploi!

Cu glas de neodihnă să se plângă,

Să mă lovescă, mijlocul să-mi frângă

Dar să-mi aducă cerul înapoi!...”