Din depărtare

Nu ți-am vorbit vreodată, și pe ferești deschise

Nu ți-am trimis buchete, stăpâna mea din vise,

Ci numai de departe te-am urmărit adese,

Iluminat de gânduri nespuse, ne-nțelese...

Înfioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vreodată

Făptura ta de zee pe cine îl îmbată; 

Ce frunte se-nnorează, gândind că steaua lină

Împarte și la alții bogata ei lumină?...

Nimic nu știu de tine senina mea iubire

Dar ochii mei, în cale-ți culeg numai uimire;

Cărarea mea pustie se umple de lumină.

Încât mă-mpac cu viața-mi și uit că mi-ești străină...

Ce vrea și unde merge un fulger? Cui ce-i pasă!...

Destul că face noaptea, o clipă mai frumoasă.

Dar uneori, când luna e prea strălucitoare,

Din adâncimea serii vin vrăji turburătoare

Aș vrea să cânt, să cuget, dar nu mă-ndemn... nu pot...

Și-atât mă simt de singur, că mă-nfior, de teamă,

Și ochii mei, din umbră, lumina ta o cheamă...

Atunci, m-abat pe drumuri de sufletul tău pline,

Și sufletul meu prinde din nou să se-nsenine,

De cum te-arăți privirii setoase, de departe,

Strălucitoare, pură, ca mugurii de marte...

Dar azi, îmi ești departe – Te fură alte zări

În țara primăverii și-a veșnicii visări.

N-ai fost a mea, dar tremur, de parcă te-am pierdut,

Și-nmărmuresc cu ochii în întuneric, mut...

Știu bine că ești dusă, dar te aștept mereu,

Și clipele-așteptării curg tot mai trist, mai greu,

Căci nu mai licărește îndepărtatul geam

Și nu-mi mai ieși în cale și doar atât ceream...

Vei reveni vreodată? – Mai bine să fi vrut

Să-nchid adânc în mine un dor necunoscut;

Dar a crescut atâta, de când cu plâns s-adapă,

Că-n sufletul meu singur n-a mai putut să-ncapă...

Tu arde-aceste rânduri și cată, visătoare,

Cum izbucneste para din ele – și cum moare...

E flacăra ce-n taină ființa-mi pustiește,

Dar în vrăjitu-mi suflet nu moare, ci tot crește...

O creangă pe cărare, s-apleacă somnoroasă;

Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o crăiasă

Pălește aiurită, ca visurile mele,

Mișcând, la pasul vremii, hlamida ei de stele.

Eu trec, gândind la tine, la țara-n veci senină.

Iar ochii mei în lacrimi, de câte-o stea s-anină...

Și iată!... steaua cade spre țărmurile-acele,

De parcă se-nfrățește cu dorurile mele...

Ea-ți aduce o solie de plâns și de noroc;

Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc...

Share on Twitter Share on Facebook