Arcași îndemânateci, semeți, cu pași de lei,

Doi fulgeri smulși din noapte-mi erau copiii mei; 

Și parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, 

C-un strigăt de izbândă, dând zbor nebun săgeții, 

Și cum se pierd cu turma în zarea purpurie, 

Făcând din largul lumii imensă-mpărăție... 

Sau cum se-ntorc agale, zâmbind și mână-n mână, 

Buni, fericiți ca mine, pe când eram țărână... 

                      Iar Eva lăcrăma. 

Dar nu-i iertat se vede norocul ce-am avut  

Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut; 

Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut să o primești, 

Vrând rătăcirea noastră mai greu s-o pedepsești... 

Un gând de-aiurea ucigătorul gând  

Și-n Cain, bunul Cain, pătrunse-ntunecat.

…S-a năruit cu blestem altarul fumegând 

Și s-a târât o pânză de fum, în lung și-n lat, 

Ca o imensă-aripă de vultur săgetat... 

Iar de atunce, fumul crescu mereu, ș-a pus 

Zid negru între mine și slava ta de sus  

Azi, gândurile mele cu greu pot să le-adun, 

Să le trimet la tine, Părinte vecinic bun; 

Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite, 

Ca fumul fără pace al jerfei neprimite... 

Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine, 

Pe aripile rugii să mă ridic la tine: 

Să-nving robia humii!...

Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine, 

Pe aripile rugii să mă ridic la tine: 

Să-nving robia humii!...

Nu mi-ai dat Tu lumina și farmecele lumii? 

Pământului meu tânăr nu-i dat nectarul sevei? 

Și nu-mi pleci Tu auzul la graiul sfânt al Evei? 

O rugă, da, un cântec ți se cuvine Ție... 

Îl simt vibrând..., nimica nu poate să-l reție  

Dar, când să pui într-însul îngenunchiata-mi viață, 

Uit vorbele măririi și buzele mi-nghiață, 

Căci geamătul lui Cain din noapte se desface 

Și-mi risipește clipa de rugă și de pace. 

E plânsul lui... Din noaptea cărărilor pierdute, 

El inima-mi de tată o cheamă, să-l ajute; 

Dar n-am puteri... și spada grădinilor divine 

O simt cum se înfige fulgerătoare-n mine. 

Tu-l vezi și-l dai uitării... Ce s-a făcut, Părinte, 

Cu mila ta, podoaba puterii tale sfinte?

Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i  

Ce vrei să faci, Tu, Doamne, cu suferința lui? 

O, dacă spre urzirea unei cerești podoabe 

Îți trebuie durerea făpturii tale slabe, 

Ridică de pe viață-i povara, că-i a mea, 

Și pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea; 

Mi-aș duce-o fără murmur, 

                      chiar de m-ar frânge-n cale, 

Căci inima-mi cunoaște și darurile tale... 

De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos, 

El a făcut păcatul atâta de frumos: 

Un farmec, o beție ce-n veci în tine-o porți  

Pe clipa rătăcirii îndur și mii de morți...

Dar prea e crudă legea ca fiul să spășească: 

De-a pururi, fără vină, greșala părintească... 

...O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit, 

Era prin rai lumina, și flori, și ciripit, 

Plutea o voluptate-n văzduhul primăverii  

Miresmele grădinii părtașe-au fost căderii... 

Să cadă însă plumbul osândei pe-amândoi, 

Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi, 

De ce să-ți blestemi mama, 

                      gemând prin râpi sihastre, 

Tu, singura lumină a gândurilor noastre? 

Găsi-vei tu vrodată liman nemângîierii 

Să-i ierți pe-aceia care te-au hărăzit durerii? 

Noi nu știam, copile, că tu ai să plătești 

Cu chinuri clipa noastră de vrăji sărbătorești! 

De-ar ști vrodată floarea de pom, din paradis, 

Că-n fructul ei un vierme dușman va sta închis, 

'Nainte ca să lege, s-ar scutura-n noroi  

O, sfânt copil al Evei! îndură-te de noi...