Pustii sunt țările străine  

De ce-am plecat de lângă tine? 

Când tu ești binele meu unic, 

În triste zări de ce mă-ntunic?

Necunoscute, oarbe genii 

În graiul dulce al sirenii 

M-au rupt de îngeru-mi de pază. 

Pe drumuri fără nici o rază... 

Și-a vieții tale stea, iubito, 

În giulgi de nori au învălit-o: 

În suflet bun ca o icoană 

Deschis-au nemblânzită rană... 

Trist, încărcat de plâns, ca norul, 

Jelește-acum în mine dorul; 

Dar toate lacrimile mele 

De s-ar schimba-n eterne stele, 

Tot n-aș putea răscumpăra 

O clipă din durerea ta. 

...Au cine-a spus că depărtarea 

E soră dreaptă cu uitarea? 

Nici despărțirea, nici mormântul, 

Nici Cel ce ține-n mâni pământul

Nu pot să puie-mpotrivire 

Acolo unde e iubire... 

Renaște sufletu-mi, din pară, 

Ca pasărea cea legendară, 

Și mândru își pornește zborul 

Spre sufletu-ți, mântuitorul... 

În ceasul nostru de-ntâlnire 

Sălbatec plâns va fi prin fire: 

La dorul meu de ani, nestinsul, 

Va da răspuns tot necuprinsul  

În larg va cuvânta mereu 

Furtuna sufletului meu... 

Când nourii au să detune, 

Eu suferința mea ți-oi spune; 

Când va sclipi sub fulger firea, 

Atunci mi-oi spune eu iubirea; 

Când tot trecutul vei uita, 

Blând două guri se vor căta: 

Se vor căta, vor tremura, 

Închișii ochi vor picura.

Pe pieptu-mi mâna ta vei ține  

Răni vechi, răni multe să se-aline... 

Stejarii de furtuni s-or frânge  

Noi mai puternic ne vom strânge... 

În tresărirea de lumine, 

Atât de-aproape te voi ține, 

Că trăsnetul de-ar fi să vie, 

Am râde de a lui mânie. 

Căzând pe unul, din înalt, 

El ar lovi și pe cellalt, 

Dar răzvrătirea lui deșartă 

Tot n-ar putea să ne despartă. 

Se-ntreabă inima-mi pustie: 

De ce-am pornit în pribegie? 

Când tu ești singurul meu bine, 

De ce-am plecat de lângă tine?...