Surâzătoare m-ai supus, iubire, 

Și dulce mâna ta m-a-ncununat... 

Ai fost aieve tu, dumnezeire, 

Ori numai te-am visat? 

...Ce vânt a pustiit cărarea mea  

Ce pas nebun al soartei? 

Ieri, glasul tău ce-aproape răsuna, 

Iar astăzi ce departe-i! 

Ieri, sceptrul regilor ș-al tinereții  

Iar azi toiagul bietului proscris! 

O! Leonora cer pe veci închis! 

Mai dulce decât orice vis al vieții, 

Tu n-ai fost vis, tu n-ai fost numai vis: 

Mi-o spune asprul cântec al furtunei, 

Ce-acum sub frunte-mi s-a dezlănțuit  

Mi-o spun, șoptind, și frunzele cununei 

Ce cu eternul chin m-a logodit!...

Și cât era de limpede izvorul, 

Când a trecut cu setea-i călătorul! 

Cum mulțumeam puternicilor zei

Că se-ndurară să te știu pe tine  

Și cum mă socoteam în rând cu ei, 

Când umbra ta trecea pe lângă mine!... 

În urma ei, cu dulce-nfiorare 

Plecam ușor pleoapele-arzătoare, 

Și ore-ntregi mă îngâna, duioasă, 

A visurilor tânără crăiasă: 

Vedeam privirea ta de suflet plină 

Ș-a frunții tale marmură senină, 

Bogatul păr ce-n unde lucitoare 

Cădea pe umeri pașii tăi, măreții: 

Biruitorul mers al frumuseții 

Ce-a răsărit din valuri legendare... 

Trăiam visând... Nădejdea, lângă mine, 

Îmi presăra cărarea cu lumine... 

O stea de-argint, în păru-i lucitor  

Pe umeri albi, aripi nerăbdătoare: 

Așa mergea-înfrățită cu-al meu dor 

Copila cea etern surâzătoare, 

Cu brațul alb întins în viitor... 

Trăiam visând: Acesta e Amorul? 

Dar unde-i arcul lui, săgetătorul? 

Și unde-i rana-n veci nevindecată? 

...Un gând abia pătruns 

Un glas din cer, ce caută răspuns 

În două inimi gemene deodată  

O muzică-auzită 

În somnul cel mai drag al dimineții, 

Și care peste viața ta răpită 

Adie-atât de blând, de lin, alene, 

Atât de dulce o topește toată 

În lumi aeriene, 

Că n-ai mai vrea să te deștepți vreodată  

Și tremuri să nu steie cântăreții, 

Să nu recazi în frânele vieții... 

........................ 

Ah, cine i-a gonit? De ce tăcură 

Atât de fără veste cântătorii? 

Când m-am trezit, când ochii mei văzură  

Nădejdea-n zare se pierdea cu norii. 

Rămâi! Rămâi! 

Dar umbra nu se-ndură... 

Și-n gândul meu, cu vuiet de vâltoare, 

Se împletesc dureri și sărbătoare 

Tot ce-am visat și toate câte fură... 

Și-n veci nu voi putea, din amintire, 

Să sting strălucitoarea ta icoană, 

Întâiul fulger, cea dintâi privire, 

Din care-atunci sorbeam dumnezeire  

Iar azi durere pentru vechea rană!

...Vibra de dulce freamăt tot palatul: 

Pe fețe râs zglobiu; în ochi văpaie; 

În arcuri salbe de lumini vioaie; 

Iar crini de-argint și trandafiri ca para 

Îmbrățișau coloanele.... 

Ferrara Sărbătorea mărirea ei de pace. 

Deodată parcă nimeni nu respiră. 

Și, din tăcere-adâncă, se desface 

Un glas de înger, însoțit de liră: 

În corzi de-aramă, mâinile vrăjite 

Aci fugeau, aci se-ngemănau, 

Iar frunțile pe mână se lăsau  

Prelung, privighietori îndrăgostite 

Din sufletele noastre răspundeau.... 

Urzeam din nou la visuri înmiite, 

Ce niciodată nu sunt împlinite  

Și toate cu putință ne păreau... 

Ci tainic ochii tăi mă-nvăluiră: 

Un negru văl căzu pe lumea toată  

Din tot ce-a fost n-a mai rămas, deodată, 

Decât, ca-n fund de zări, doi ochi ș-o liră  

Și sufletu-mi ce-n ritmul ei respiră. 

...Icoanele s-alungă-n mintea, mea: 

Ocrotitori și albi, deasupra ta, 

În dulcele suspin al adierii, 

Se legănau salcâmii primăverii,

Și, clătinându-și vârfurile-n floare, 

În mii și mii scântei tremurătoare 

Sfărâmau lumina soarelui de mai 

Pe crengi, pe flori, pe chipul tău bălai... 

Pe-a frunții tale marmură senină 

Lumini și umbre se-alungau...Părea 

Că îngerul ascuns în umbra ta , 

Te mângâie, cu mâna-i de lumină, 

Pe păr, pe ochi, pe lângă tâmpla fină..., 

Simții atunci cât de frumoasă ești, 

Ș-un val de foc mă-nvălui deodată, 

Iar inima-mi se strânse, fulgerată 

De gândul: Pentru cine înflorești? 

Tăcut m-apropiu... Tu, ca-n vis, mă cerți: 

„De ce așa târziu și trist, Torquato?”

Și dulce m-ameninți, zâmbind mă ierți  

Și iarăși fruntea mea ai luminat-o... 

........................ 

Orbire! Cânt nebun de visător 

Îndrăgostit de propria-i ruină! 

Cum a putut o rază de lumină 

Să tulbure cel mai curat izvor?

Au cine-a spus că zeii sunt senini? 

Întreagă ura lor am cunoscut-o! 

Orbit de fulgere, reintru lin; 

În liniștea ce-o clipă am pierdut-o. 

Un joc e tot! Fugara fericire 

Îmi pare o cerească povestire, 

Pe care-am auzit-o, lăcrimând, 

Din graiul dulce-al mamii picurând. 

Ci iată! se sfârșește blândul mit  

Povestitorul merge să se culce  

Luminile se sting  

        Ce cântec dulce Trecu pe drum? 

Zâmbind, am adormit 

Cu laurii pe frunte, ca în zori 

Să mă deștept cu spini în locul lor...