Hrăpareț neam de nord! călău cucernic...!

Nu te făli atât că ești puternic —

Nu-l încerca pe Dumnezeu!

Din ghera morții te-am scăpat odată,

Ș`am cunoscut atunci a lumii plată:

Înfipt-ai gheara`n mine și mai greu!

Dintre surori și druște tinerele,

Pe cea mai mândră fată-a horei mele

Cu braț păgân ai deslipit-o tu ...

Ș`ai pus în groapă trupu-i de zăpadă,

Și pe sicriu- un biciu de plumb ș`o spadă...

Dar ea nu-i moartă, nu!

Ș`acuma vrei să crești în pieptu-mi rugul?

Vii să presari cu flori târzii coșciugul,

Și`n chiot, dănțuind, să-l ocolești?

Ș`acum mai chemi și lume la serbare?

O, chiamă cât mai mulți! și strigă tare:

Jivinele din codrii tâlhărești

Își tăinuiesc ispăvile lor crunte —

Iar vulturul își duce prada'n munte

Ș`o sfâșie`n tăcere... Numai eu

Țin să vestesc, pe cele patru vânturi,

Că pot fura, nepedepsit, pământuri —

Că furtul este dreptul meu...”

Iată-i sosind pe rând — pe ei, ce-i doare? —

Ostași în fir, și preoți cu odoare,

Și Crivăț cel turbat...

Dar tristă-i sărbătoarea cea haină!

Căci un poftit de neam n`a vrut să vină:

Dreptatea cea cu ochiul ne`ndurat.

Ea șeade dincoace de Prut, de pază,

Și ochiul ei visează- ce visează?

Să`ntoarcă vremurile înapoi...

În mână ține-a neamurilor carte,

Și gându-i bate din aripi, departe

De veacul de obidă și noroi...

Îl vede`n văi pe Dragoș, după bourÎn

În urma lui norodul, vajnic nour,

Tot crește, ca dintr-un etern izvor:

Vin domnii, vin arcașii, vin păstorii,

Și vin domnițe rumene ca zorii —

Iar cântecul înseamană drumul lor...

Cu drag pământul își primește-aleșii!

Ici fug, abia scăpându-și craii, Leșii,

Colo se`ntoarnă trist un împărat —

Iar călăreți pletoși, gonind Tătarii,

Și-adapă`n scurtul lor popas fugarii

La gura Nistrului împurpurat...

Iar astăzi? cu fior se`nalță zâna...

- Stăpână-a vieții mele! vezi țărâna

Sfințită`n vremi de voievozi moldavi...

Azi geme subt copita muscălească,

Și fiii ei n`au voie să jelească —

Ci trebuie să cânte acești sclavi...

Să cânte — și să laude pe Domnul,

Că a trimes pe inima lor somnul

Ce uită de moșie și părinți...

Să strige că durerea lor e — raiul!

Că-s fericiți, când li se fură graiul

Cel plin de zâmbet și de suferinți...

Auzi?... Închină domnii-acum la masă...

Dar ce zăresc? te mânii tu, crăiasă?

Te doare și pe tine plânsul meu?

Ca viforul izbind, tu intri`n sală...

Mesenii toți pălesc și, muți, se scoală:

„Venit-am să ciocnesc și eu!”

În țăndări cad paharele spumoase,

Și`n zvon adânc de glasuri furtunoase

Palate și cetăți se dau afund...

Vii flamuri fulgerele desfășoară,

Iar tunetul, cu biruința, sboară —

Și munți și văi și piepturi mii răspund...

Și iar se mută pietrele`n hotare —

Iar trec străjeri moldavi în goana mare

De-a lungul Nistrului până la guri.

...................................

...................................

O visuri! visuri! amăgiri divine...

Trecutu-i mort — trecutul nu mai vine!

Sfărmat e cuibul de vulturi!

Moldova mea, Moldova mea iubită,

Ce judecată-a lumii, ce ursită

Te-a răstignit între tâlhari?

Batjocorindu-ți crucea ta de jale,

Pe haina sfântă-a câmpurilor tale

Sorți aruncat-au doi sutași barbari...

Moldova mea, Moldova mea iubită,

Cât sânge-a curs din coasta ta rănită,

De când sfărâmătorul de Tătari,

Lăsând pământul să mai hodinească,

S'a'nfășurat în haina-i ostășească

Și s'a culcat la Putna în altar...!

Tu, Doamne-al slăvii! Duh ce n-are nume ...

Tu, care-ai vrut să fim și noi pe lume,

Nu-ntoarce de la noi auzul tău!

Puțini suntem și slabă ni-i făptura,

Și dragostea mai mare ni-i ca ura-

Dar prea slujim, la dușmani, de ilău!

În ziua-nfricoșată-a răzbunării,

Auzi-ne, Tu, Doamne-al îndurării,

Încinge brațul nostru-ndoliat!

Revarsă-n el mânia ta cerească!

Fă dintre noi, o, Doamne, să pornească

O piatră pentru noul Goliat...