Tu, inimă de mamă, soarta mea,

De ce mi-ascunzi tu darurile tale?

Căci la pământ căzui cu sete grea

Și iată! a secat izvoru-n cale...

La porți străine am cerșit iubire,

Și porțile cu zgomot s-au închis;

Iar unde-am vrut să picur fericire

Am otrăvit dumnezeescul vis.

O, mamă ! o nădejde mă mai ține :

Că n-ai să-ți uiți copilul în străini –

Că în curând mă vei chema la tine,

Să gust din rodul veșnicilor spini...;

Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana

În clipa sfântă cînd voi adormi,

Cînd sub pleoape voi strivi icoana

Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi...

Înalță-mă atunci, spălat de rău,

În lumea inimii ș-a frumuseții,

Să mă deștept din somnul greu al vieții,

Plângând, de mult noroc, la pieptul tău